Caracterizarea personajului principal Făt-Frumos din basmul „Făt-Frumos din lacrimă”, de Mihai Eminescu

Făt-Frumos din lacrimă, de Mihai Eminescu, este un basm cult, având ca sursă de inspiraţie basmul popular românesc. A apărut în 1870 în revista „Convorbiri literare”, fiind publicat apoi în volumul postum Versuri şi proză din 1890, ediţie îngrijită de V.G. Morţun. Basmul lui Eminescu ilustrează ideea că în vremea veche oamenii erau numai „în germenii viitorului”, iar Dumnezeu călătorea pe pământ, călcând „cu picioarele sale sfinte pietroasele pustii ale pământului”.

Făt-Frumos din lacrimă este personaj principal, eponim (care dă numele operei) şi pozitiv, erou fabulos cu puteri supranaturale îmbinate cu trăsături umane. O primă trăsătură fabuloasă a personajului reiese, indirect, din semnificaţia numelui, pe care Eminescu o explică prin credinţe străbune, în cea mai sugestivă spiritualitate populară, prin numirea personajului de basm, „Făt-Frumos”, la care adaugă naşterea fabuloasă şi binecuvântată a eroului, „din lacrimă” divină, ceea ce ilustrează şi motivul popular al împăratului fără urmaşi.

În vremuri străvechi, trăia un împărat „întunecat şi gânditor ca miază-noapte” şi o împărăteasă „tânără şi zâmbitoare ca miezul luminos al zilei”. De 50 de ani împăratul se afla în război cu împărăţia alăturată şi cu toate că împăratul vecin, cu care începuse acest conflict, murise, fiii şi nepoţii lui continuau vrajba, iar ura dintre ei nu se stingea. Împăratul nostru era sleit de lupte şi de suferinţe iar, cum îl caracterizează direct naratorul, pentru că „nu râsese niciodată” şi nimic din jurul său nu îi aducea zâmbetul pe faţă, nici măcar „surâsul plin de amor al soţiei lui tinere”, arăta acum ca „un leu îmbătrânit”.

Simţindu-şi sfârşitul aproape, împăratul era trist din pricină că nu avea copii, „se scula din patul împărătesc, de lângă împărăteasa tânără - pat aurit, însă pustiu şi nebinecuvântat” şi tot „trist mergea la război cu inima neîmblânzită”. Împărăteasa era frumoasă, „cu părul ei cel galben ca aurul”, dar „din ochii ei albaştri şi mari curgeau şiroaie de mărgăritare apoase pe o faţă mai albă ca argintul crinului”.

Într-o dimineaţă, împărăteasa înalţă rugi fierbinţi la icoana Fecioarei Maria şi, la un moment dat „o lacrimă curse din ochiul cel negru al mamei lui Dumnezeu”. Împărăteasa „atinse cu buza ei seacă lacrima cea rece şi o supse în adâncul sufletului său”. După nouă luni, împărăteasa naşte un băiat, al cărui portret fizic exprimă în mod direct trăsăturile unui chip îngeresc: „alb ca spuma laptelui, cu părul bălai ca razele lunei”.

Ea îi pune numele Făt-Frumos din lacrimă, care, ca orice erou al basmelor populare, este înzestrat cu trăsături fabuloase, întrucât creştea „într-o lună cât alţii într-un an”, era viteaz şi bun, generos şi inteligent, cum altul nu se mai văzuse. Tânărul este conştient de puterile sale ieşite din comun, atitudine ce reiese indirect din faptul că el îşi încearcă forţele: „puse să-i facă un buzdugan de fier, îl aruncă în sus de despică bolta cerului, îl prinse pe degetul cel mic, şi buzduganul se rupse-n două”. Perfecţionist şi exigent, el porunceşte să i se facă alt buzdugan, care nu se mai rupe atunci când îl prinde pe deget.

Trăsăturile umane se evidenţiază, indirect, chiar de la începutul basmului, deoarece, ca fiu iubitor, Făt-Frumos din lacrimă se simte dator să preia războaiele tatălui său şi să se bată el singur cu ostile împăratului vecin. Spre deosebire de alţi Feţi-Frumoşi, eroul eminescian împrumută trăsăturile flăcăului de la ţară, care se îmbracă în straie populare de păstor, - „cămeşă de borangic, ţesută în lacrimile mamei sale, mândră pălărie cu flori, cu cordele (panglici) şi cu mărgele rupte de la gâturile fetelor de-mpăraţi”-, ştie să cânte dumnezeieşte la fluier doine şi hore, purtând la brâul verde fluierele. Astfel, pregătit de drum, el „a plecat în lumea largă şi-n toiul lui de voinic”.

Din faptele protagonistului reies în mod indirect trăsături definitorii pentru portretul său. Voinic şi viteaz ca un erou de basm popular, Făt-Frumos îşi aruncă buzduganul înainte cale de o zi şi, ajuns în împărăţia duşmană, este întâmpinat cu urări de bine şi cu bucurie, deşi el îi avertizează că venise ca „să ne luptăm greu, că destul ai viclenit asupra tatălui meu”. Împăratul vecin refuză să se bată cu el şi-i propune să lege „frăţie de cruce pe cât om fi şi-om trăi”. Bucuria tuturor a fost mare, cei doi feciori de-mpăraţi sărutându-se „în urările boierilor şi băură şi se sfătuiră”.

Intrepid şi credincios totodată, Făt-Frumos mărturiseşte direct că el nu se teme de nimeni pe lume, în afară de Dumnezeu, dar împăratul vecin recunoaşte că, în afară de puterea divină, el se teme de Mama-pădurilor, „o babă bătrână şi urâtă” care îi năruie împărăţia: „Pe unde trece ea, faţa pământului se usucă, satele se risipesc, târgurile cad năruite”. Fusese silit să-i dea ca bir „tot al zecilea din copiii supuşilor mei”, iar astăzi urma să vină să-şi ia plata. Prieten sincer şi loial, Făt-Frumos îi promite că-l va ajuta să-i scape împărăţia de necazuri.

Pe la miezul nopţii, vine urlând Mama-pădurilor, cu o înfăţişare cumplită şi înspăimântătoare, „cu faţa zbârcită ca o stâncă buhavă şi scobită de păraie, c-o pădure-n loc de păr”, cu ochii ca două nopţi tulburi, cu gura ca „un hău căscat” şi cu dinţii ca nişte „şiruri de pietre de mori”. Voinic şi neînfricat ca un erou fabulos, Făt-Frumos o apucă de mijloc şi, trântind-o cu toată puterea, o leagă cu şapte lanţuri de fier într-o piuă de piatră, de unde baba se zbătea în zadar să scape şi, neizbutind, o ia la fugă „cu piuă cu tot”, peste dealuri, tăindu-şi cale prin păduri, până se face nevăzută în noapte. Toate aceste calităţi reies indirect din faptele de vitejie şi eroism ale protagonistului.

Ca orice erou de basm, Făt-Frumos din lacrimă parcurge un drum iniţiatic, trebuind să treacă probele necesare acumulării unei experienţe de viaţă, pentru a-şi putea întemeia o familie şi a conduce o împărăţie. Ceea ce-l particularizează este farmecul pe care-l exercită voinicul asupra fetelor, care-i devin devotate şi prietene de nădejde, ajutându-l să învingă piedicile. Dacă în alte basme vin în sprijinul lui Făt-Frumos voinici, Sfânta Duminică ori insecte şi animale ca răsplată a bunătăţii şi ajutorului dat de acesta, aici femeile sunt cele care îl sprijină cu loialitate, chiar împotriva propriilor părinţi.

Pentru a-şi respecta cuvântul, Făt-Frumos pleacă pe urmele Mamei-pădurilor, până ajunge la o casă frumoasă şi albă care strălucea în mijlocul unei grădini cu flori. Pe prispă, torcea o fată frumoasă, de care eroul se îndrăgosteşte imediat, deşi află că e fiica Mamei-pădurilor. Înzestrată cu puteri miraculoase, frumoasa tânără tocmai ţesea pentru el „o haină urzită în descântece, bătută-n fericire; s-o porţi ... să te iubeşti cu mine”.

În numele iubirii profunde ce se naşte în sufletele lor, fata se hotărăşte să-l ajute în lupta împotriva babei, care se zbuciuma încă în piua unde o încuiase voinicul, încercând să roadă cu dinţii lanţurile. Fata îl sfătuieşte să schimbe butiile aflate lângă prispă între ele, întrucât una este plină cu apă, iar alta cu putere, iar când mama ei va vrea să bea putere, ea să ia numai apă, iar el putere.

Urmează o luptă pe viaţă şi pe moarte, tipică basmelor, Mama-pădurilor şi Făt-Frumos azvârlindu-se unul pe altul în înaltul cerului, până când Făt-Frumos o ia pe babă de mijloc „şi-o bagă-n pământ până-n gât”, apoi o izbeşte cu buzduganul în cap „şi-i risipi creierii”. Întreaga natură se zbuciumă îngrozitor, „şerpi roşii rupeau trăsnind poala neagră a norilor, apele păreau că latră, numai tunetul cânta adânc, ca un proroc al pierzării”. Acest episod ilustrează, în mod indirect, puterile supranaturale ale personajului, precum şi reacţia naturii la evenimentele oamenilor.

Făt-Frumos se întoarce cu mireasa la fratele de cruce, dar acesta îi spune, cu lacrimi în ochi, că este îndrăgostit pe viaţă de fata Genarului, „om mândru şi sălbatic ce îşi petrece viaţa vânând prin păduri bătrâne”. Prieten devotat şi voinic neînfricat, ca un adevărat frate de cruce, Făt-Frumos pleacă s-o răpească pe fata Genarului şi s-o aducă tânărului împărat, iar pe Ileana, mireasa lui, o lasă plângând cu lacrimi amare de dorul lui.

Fata Genarului, oacheşă şi foarte frumoasă, era păzită de un motan cu şapte capete care-l anunţa pe Genar de orice primejdie s-ar fi ivit: „când urla dintr-un cap s-auzea cale de-o zi, iar când urla din câte şepte, s-auzea cale de şepte zile”. Genarul mai avea şi un cal năzdrăvan cu două inimi şi, aflând că fata îi fusese răpită, îi ajunge din urmă, iar Făt-Frumos nu se putea lupta cu el „pentru că Genarul era creştin şi puterea lui nu era în duhurile întunericului, ci în Dumnezeu”, adică nu se puteau înfrunta două forţe ale binelui.

După mai multe încercări de a răpi fata, Făt-Frumos este ars de fulgere apoi, căzut la pământ sub formă de cenuşă se preface într-un izvor limpede, „ce curgea pe un nisip de diamant, pe lângă el arbori nalţi, verzi, stufoşi răspândeau o umbră răcorită şi mirositoare”.

Planul fabulos al basmului este ilustrat de mitologia creştină, eroul fiind salvat de divinitate. Pe vremea aceea, Dumnezeu şi Sfântul Petre umblau pe pământ, iar picioarele lor înfierbântate de nisipul pustiului calcă în apa răcoroasă a izvorului. Domnul bea apă „şi-şi spălă faţa sa cea sfântă şi luminată”, gândindu-se la tatăl său din cer, iar sf. Petre, ascultând „doina izvorului plângător”, îl roagă să facă acest izvor ce fusese mai înainte. Rostind „Amin!”, Domnul ridică „mâna sa cea sfântă, după care apoi se depărtară înspre mare, fără a mai privi înapoi”.

Ca prin farmec, pieri izvorul şi copacii, iar Făt-Frumos se trezi ca dintr-un somn lung, văzând „chipul cel luminat al Domnului, ce mergea pe valurile mărei [...] şi „pe sf.Petrea, care, mergând în urma lui şi învins de firea lui cea omenească, se uita înapoia sa şi-i făcea lui Făt-Frumos din cap”. Flăcăul înţelege minunea învierii sale şi îngenunchează spre „apusul acelui soare dumnezeiesc”.

Sfătuit şi de data aceasta de fiica Genarului, Făt-Frumos se angajează cu simbrie la o babă care are şapte iepe şi, dacă reuşeşte să le păzească, va primi drept răsplată un mânz. Totuşi, vicleana babă scoate toate inimile din toţi caii şi le pune într-unui singur, încât, cel ce-i păzeşte iepele, alege aproape mereu un cal fără inimă, care este mai neputincios decât unul obişnuit.

Făt-Frumos reuşeşte să treacă şi de această probă cu ajutorul unei tinere care o servea pe babă, alegând calul „căruia-i priveai prin coaste” de slab ce era şi în care baba pusese cele şapte inimi pe care le scosese din ceilalţi cai. Voinicul pleacă împreună cu fata şi, reuşeşte să scape de babă aruncând în spate obiecte magice, aşa cum îl sfătuieşte tânăra: peria, cutea (piatră, gresie) şi năframa care ridică în urma lor o pădure neagră şi deasă, un munte uriaş şi o apă mare întinsă şi adâncă.

Făt-Frumos izbuteşte s-o fure pe fata Genarului şi să scape cu viaţă de mânia acestuia, deoarece calul voinicului avea şapte inimi, pe când celălalt avea numai două. Genarul promite calului lui Făt-Frumos că, dacă-şi aruncă stăpânul în nori, îl va hrăni cu miez de nucă şi-l va adăpa cu lapte dulce. Făt-Frumos promite şi el calului Genarului, că îl va adăpa cu pară de foc şi-l va hrăni cu jăratec.

Atunci, calul îl aruncă pe Genar în înaltul cerului, până în nori, care „înmărmuriră şi se făcură un palat sur şi frumos, iar din două gene de nouri se vedea doi ochi albaştri ca cerul”; erau ochii Genarului, care fusese „exilat în împărăţia aerului”. Ajunşi la împărăţie, Făt-Frumos îşi găseşte mireasa orbită de atâta plâns, însă noaptea fata visează că Maica Domnului „desprinsese din cer două vinete stele ale dimineţii şi i le aşezase pe frunte”şi a doua zi, îşi recăpătase vederea.

Făt-Frumos îl cunună pe împărat cu fata Genarului, iar în ziua următoare a avut loc nunta lui Făt-Frumos cu Ileana. În spirit tipic eminescian, întreaga natură vibrează emoţional pentru unirea celor doi, nunta, asemenea celor din basme, a fost cea mai frumoasă de pe faţa pământului, Făt-Frumos şi Ileana au trăit ani mulţi şi fericiţi, „iar dac-a fi adevărat ce zice lumea, că pentru feţii-frumoşi vremea nu vremuieşte, apoi poate c-or fi trăind şi astăzi”.

Mihai Eminescu păstrează din basmul popular numai filonul epic şi elementul fabulos şi, spre deosebire de creaţia folclorică, naratorul foloseşte tehnica detaliului pentru creionarea romantică a portretelor, a peisajelor, precum şi pentru descrierea palatelor şi castelelor împărăteşti.

Personajele basmului eminescian sunt construite din detalii sugestive pentru ilustrarea trăsăturilor, creând portrete literare prin folosirea mijloacelor stilistice specifice limbajului său artistic. O atenţie deosebită acordă Eminescu creării personajelor feminine. Astfel, portretul împărătesei este unul romantic, scriitorul zăbovind asupra trăsăturilor fizice, pe care le descrie detaliat şi care au semnificaţii în stările sufleteşti ale eroinei.

Natura este personificată, în totală armonie cu sentimentele şi trăirile eroilor, participând la emoţiile acestora, fiind ea însăşi un personaj fabulos: „Văile şi munţii se uimeau auzindu-i cântecele, apele-şi ridicau valurile mai sus ca să-l asculte, izvoarele îşi tulburau adâncul ca să-şi azvârle afară undele lor, pentru ca fiecare din unde să-l audă, fiecare din ele să poată cânta ca dânsul când vor şopti văilor şi florilor”.

Limbajul basmului este aşadar artistic, în maniera specific eminesciană, cu metafore şi epitete surprinzătoare, „Şerpii roşii rupeau trăsnind poala neagră a norilor”, „aurul nopţii”; comparaţii, „Florile triste şi turburi se nălbiră ca mărgăritarul cel strălucit”, „Luna limpede înflorea ca o faţă de aur pe seninul cel adânc al cerului”, „lacrimi curate ca diamantul”. De remarcat şi în acest basm prezenţa astrului tutelar eminescian, luna, care observă şi participă la toate întâmplările, ocrotind iubirea, precum şi existenţa mitului oniric, „visă în vis că Maica Domnului desprinsese din cer două vinete stele ale dimineţii...” care sugerează starea spirituală superioară a iubirii.

Făt-Frumos din lacrimă este totodată şi un personaj metafizic, intelectual, prin cugetările filozofice superioare cu trimiteri la haosul primordial, „oamenii [...] nu erau decât în germenii viitorului” şi la scurgerea ireversibilă a timpului individual ori la eternizarea omului prin iubire, „pentru feţii-frumoşi vremea nu vremuieşte”. Făt-Frumos din lacrimă este viteaz, curajos şi luptă pentru valori morale superioare, adică este capabil de sacrificiul suprem în numele iubirii ideale, pentru împlinirea cuplului erotic, dar şi în numele prieteniei adevărate, aducându-i „fratelui de cruce” iubita din casa Genarului.

Apariţia, în 1870, a basmului Făt-Frumos din lacrimă, pe care Mihai Eminescu îl subintitulează Poveste, inaugurează în literatura română o nouă specie literară, basmul cult sau basmul de autor, specie în care va excela Ion Creangă.

Nicolae Iorga este cel care scrie în 1890 o primă apreciere critică privind basmul eminescian, afirmând că: „E un juvaer povestea aceasta [...] nicăieri limba românească cultă n-a ajuns la aşa de mare mlădiere şi plasticitate”, remarcând şi deosebirea faţă de creaţiile populare care constă în aceea că fantasticul atinge la Eminescu „dimensiuni uriaşe şi n-are nimic a face cu acel al adevăratelor poveşti”.

Check Also

Caracterizarea personajului Mutul din nuvela „O reparaţie”, de I.L. Caragiale

Mutul din nuvela O reparaţie, de I.L. Caragiale, este unul dintre cei patru locatari ai …

Caracterizarea personajului Miţa Baston din drama „D’ale carnavalului”, de I.L. Caragiale

Spre deosebire de Nae Girimea, Iordache, Didina Mazu, Ipistatul şi Catindatul care, fie sunt rătăciţi …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţele „Căldură mare”, „Five o’clock”, „Iniţiativa…”, „Inspecţiune”, „Justiţie”, „La Moşi”, „Lanţul slăbiciunilor”, „Mitică”, „Proces-verbal”, „Tot Mitică”, „Tren de plăcere” şi „1 Aprilie”, de I.L. Caragiale

Gruparea textelor caragialiene unde apare nominal personajul, rezervă lectorului numeroase surprize şi revelaţii şocante ce …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Ţal!…”, de I.L. Caragiale

Să-l urmărim puţin în acţiune pe Mitică, degajat de povara prejudecăţilor inerţiale şi etichetelor tendenţios-simplificatoare. …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Inspecţiune”, de I.L. Caragiale

Camaradul Mitică din Inspecţiune, de I.L. Caragiale, este o apariţie halucinantă, enigmatică, nebuloasă şi neguroasă, …