Caracterizarea personajului principal Fănică din nuvela „La hanul lui Mânjoală”, de I.L. Caragiale

La hanul lui Mânjoală, de I.L. Caragiale, este o nuvelă fantastică şi a apărut mai întâi în „Gazeta săteanului” (1898), apoi în volumul Nuvele, povestiri. Fantasticul nuvelei este construit din două elemente care se îmbină armonios, real şi fabulos. Acţiunea nuvelei se desfăşoară, totodată, şi în două planuri temporale, unul obiectiv, care înscrie evenimentele narate în prezentul realităţii şi celălalt, subiectiv, al fabulosului mitic, ce tulbură subconştientul uman.

Nuvela La hanul lui Mânjoală ilustrează mitul folcloric al vrăjitoarei malefice, care-i atrage pe tineri şi-i întoarce din cale tulburându-le minţile, scoţând la suprafaţă dorinţe ascunse, dar care, odată ieşiţi din cercul magiei diavoleşti, îşi reiau făgaşul normal al vieţii. Esenţa ideatică a operei exprimă un adevăr mitic ancestral şi anume că acela care foloseşte practici vrăjitoreşti este pedepsit dacă nu reuşeşte să iasă de sub influenţa farmecelor, aşa cum este sancţionată cocoana Marghioala, în pragul bătrâneţii, fiind mistuită de incendiul care a ars hanul din temelii, sugerând chinurile Iadului, unde s-a dus sufletul ei după moarte.

Naratorul, în ipostaza călătorului, situează începutul nuvelei în planul real, printr-un monolog, această nuvelă fiind printre puţinele creaţii ale lui Caragiale scrise la persoana I. Personajul-narator se îndreaptă către Popeştii-de-sus, la polcovnicul Iordache, unde urma să aibă loc logodna lui cu fata „a mai mare” a acestuia. Călăreţul intenţionează să se oprească la hanul lui Mânjoală pentru „trei sferturi de ceas” ca să-i dea calului grăunţe.

Punctele de suspensie folosite în calcularea orelor necesare până la destinaţie, în formularea concluziei că a „cam întârziat... trebui a să plec mai devreme...” şi a speranţei că polcovnicul îl va aştepta totuşi, dau monologului o discontinuitate a gândurilor şi, împreună cu expresiile din limba vorbită, creează stilului o oralitate sugestivă.

Călătorul zăreşte „ca la o bătaie bună de puşcă” luminile hanului lui Mânjoală şi îşi aminteşte - în timp subiectiv - că bărbatul murise în urmă cu vreo cinci ani, lăsând afacerile pline de datorii. Nevastă-sa, Mânjoloaia, o femeie zdravănă, a plătit obligaţiile, a reparat hanul şi acareturile, a mai construit încă „un grajd de piatră” şi oamenii spun că „trebuie să aibă şi parale bune”. Gura lumii o bănuia de farmece, ori că o fi găsit vreo comoară de a reuşit să scape de datorii, ba să facă şi afacerile să meargă.

Rememorarea întâmplărilor scapă logicii fireşti, planului real şi se înscriu într-un cadru fantastic: doi fraţi se duseseră într-o noapte să prade hanul, împreună cu alţi doi tâlhari. Unul dintre ei, „ăl mai voinic, om cât un taur”, când a ridicat toporul să spargă uşa, „a picat jos” şi-a murit, iar celălalt frate a amuţit. Cei doi tâlhari care-i însoţeau l-au pus pe mort „în spinarea frate-său”, cu gândul să-l îngroape undeva, departe, dar când să iasă din curtea hanului, Mânjoloaia a deschis fereastra şi a început să strige „hoţii!”. În mod cu totul surprinzător, în aceeaşi clipă, le-a apărut în faţă „zapciul (subprefect) cu mai mulţi inşi şi cu patru dorobanţi călări”.

Speriaţi de moarte, hoţii au luat-o la fugă, lăsând acolo „mutul cu frate-său mort în cârcă”. Toată lumea ştia „că mutul vorbeşte” şi când a început interogatoriul au crezut că se preface. Deşi l-au bătut „până l-au smintit ca să-i vie glasul la loc - degeaba”, n-au putut afla nimic nici despre cele întâmplate, nici despre cei doi complici. De atunci nu s-a mai întâmplat „s-o calce tâlharii” pe Mânjoloaia. Naratorul îşi aminteşte povestea miraculoasă şi-i face plăcere să se gândească la aceste minuni ce se petrecuseră la han, în timp ce călătorea singur şi numai gândurile îi ţineau de urât.

Revenind în plan real, naratorul observă în detaliu agitaţia de la han, dă calul în grija unui argat, apoi intră în cârciuma unde făceau „refenea (petrecere în comun, chef) oameni mulţi” şi cântau olteneşte „doi ţigani somnoroşi”. Cocoana Marghioala era la bucătărie, de unde un „abur de pâne caldă” îl ademeneşte pe călător, iar femeia îl întâmpină cu bucurie, ca pe un client „de omenie”: „- Bine-aţi venit, coane Fănică”, fiind şi singura dată când se specifică numele personajului. Apoi ea dă poruncă „unei cotoroanţe” să-i aşeze masa în odaie.

Cunoscând-o încă de când era copil, pe când trecea cu tatăl lui spre târg, călătorul ştia despre cocoana Marghioala că era femeie „frumoasă, voinică şi ochioasă”, dar parcă niciodată nu-i plăcuse atât de mult ca acum. Personajul-narator îşi face un portret succint prin autocaracterizare ironică: „curăţel şi obraznic, mai mult obraznic decât curăţel” şi, pentru a-şi confirma calităţile, îndrăzneşte s-o ciupească pe hangiţă şi să-i spună ce ochi frumoşi are.

Este şi prima sugerare a tentaţiei la care este supus omul de către forţele malefice, deoarece forţele necuratului l-au împins la acest gest necugetat: „ajungând cu mâna la braţul ei drept, tare ca piatra, m-a-mpins dracul s-o ciupesc”. Spre mirarea tânărului, cocoana Marghioala ştia că el se ducea la pocovnicul Iordache pentru a se logodi cu fata lui cea mare şi-l mustră pentru obrăznicie, ameninţându-l cu viitorul socru, dar în acelaşi timp îl previne: „- Ia nu mă-ncânta”.

Tânărul este cucerit încetul cu încetul, conform unei strategii tainice, numai de Marghioala ştiute. Mai întâi îl încântă odaia curată şi cochetă, în care totul este „alb ca laptele”, „cald ca sub o aripă de cloşcă” şi miroase a mere şi gutui. Aşezându-se la masă, tânărul vrea să se închine, dar observă cu uimire că pe peretele de la răsărit nu se află nicio icoană, despre care cocoana îi spune că nu ar folosi la nimic: „- Dă-le focului de icoane! d-abia prăsesc cari şi păduchi de lemn...”. Când tânărul îşi face totuşi cruce, după obicei, izbucneşte „un răcnet” şi el crede că a călcat „cu potcoava cizmii, pe un cotoi bătrân, care era sub masă”.

Cocoana se repede şi deschide uşa ca să iasă afară „cotoiul supărat”, dar aerul rece stinge lampa. Credinţele populare spun că pisica neagră este una dintre înfăţişările pe care le ia diavolul, iar graba cu care femeia îi deschide uşa insinuează un prim element al vrăjitoriei. În întuneric, tânărul începe s-o mângâie şi s-o sărute pe hangiţă - „Eu, obraznic, o iau bine-n braţe şi-ncep s-o pup... Cocoana mai nu prea vrea, mai se lăsa”, până când îi întrerupe jupâneasa, care aducea „tava cu demâncare şi cu o lumânare”.

Planul real alternează cu cel fabulos, construind astfel o scenă fantastică emoţionantă. Următoarea tentaţie către plăcere este mâncarea, foarte gustoasă - descrisă cu minuţiozitate de narator - şi împreună cu vinul bun îi dau tânărului „un fel de amorţeală pe la încheieturi”, dar când află că afară a început viscolul, se dezmeticeşte brusc, intră în realitate şi constată că ceasul era „zece şi aproape trei sferturi”, adică stătuse la han „două ceasuri şi jumătate”. Argaţii se culcaseră şi, ieşind pe prispa hanului, vede cu îngrijorare că „este o vreme vajnică”, iar în văzduh, „urla vântul nebun”.

Deşi cocoana Marghioala încearcă să-l convingă să nu plece pe aşa un „vifor mare”, tânărul se duce singur la grajd, trezeşte un argat ca să-i înşeueze calul, apoi, întorcându-se în odaie să-şi ia rămas bun, o găseşte pe femeie „cu căciula mea în mână”, pe care „o tot învârtea ş-o răsucea”, întrebând de plată, gazda îi spune, „uitându-se adânc în fundul căciulii”, apoi privind la el cu ochi „cari-i sticleau grozav de ciudat”, că are să achite atunci când va trece înapoi, sugerând noi elemente ale colaborării femeii cu forţele malefice şi farmecele pe care aceasta le face călătorului care voia să-şi urmeze drumul. Marghioala îi vrăjise căciula, pentru a-l obliga să se întoarcă la han.

În plan real, tânărul încalecă şi pleacă de la han, iar ca să-i treacă de urât fluieră „un cântec de lume ca pentru mine singur”. Când îşi face cruce pentru drum, călăreţul aude uşa hanului trântindu-se şi „un vaet de cotoi”, dar se gândeşte că Marghioala îl apucase pe pisoi cu uşa. Viscolul se dezlănţuise cu putere şi frigul îl pătrundea nemilos, îngheţându-i mâinile şi picioarele.

Întâmplările care urmează intră într-un cadru fabulos, călăreţul începe să simtă „durere la cerbice (ceafă), la frunte şi la tâmple fierbinţeală şi bubuituri în urechi” şi se gândeşte că băuse prea mult. Dar starea lui se înrăutăţea vertiginos, îl ardea sub coaste, „un junghi m-a fulgerat pân tot coşul pieptului de colo până colo” şi, cu toate că era viscol, îşi scoate căciula, care îi strângea capul „ca o menghinea”. Călătorul regretă că părăsise hanul, deoarece se gândeşte că la polcovnic toată lumea se culcase, crezând - pe bună dreptate - că n-o fi fost prost să plece pe o vreme ca asta. Calul se împleticea, de parcă ar fi băut şi el.

Vremea se mai domoleşte, „s-a luminat a ploaie” şi tânărul îşi pune din nou căciula pe cap, dar brusc „sângele începe iar să-mi arză pereţii capului”. Zăreşte pe drum „o mogândeaţă mică sărind şi ţopăind” şi când scoate pistolul aude „un glas de căpriţă”. Calul se sperie, se-ntoarce şi porneşte înapoi, spre han. Tânărul îl struneşte şi vede uimit o căpriţă neagră care „aci merge, aci se-ntoarce; aruncă din copite; pe urmă se ridică-n două picioare, se repede cu bărbiţa în piept şi cu fruntea înainte să-mpungă, şi face sărituri de necrezut şi mehăie şi fel-de-fel de nebunii”. Călătorul descăleca, vrând să dea căpriţei tărâţe şi vede că este „un ied negru, foarte drăguţ”, pe care îl ia şi îl pune în desaga din dreapta, peste nişte haine. Se sugerează că diavolul luase, de data aceasta, înfăţişarea atrăgătoare a unei căpriţe negre.

Secvenţa următoare îmbină magistral planul real cu cel fabulos. Călătorul încalecă şi calul porneşte năuc, sărind bezmetic peste gropi, peste muşuroaie, fără să mai poată fi oprit. Cu trupul îngheţat, cu capul fierbinte, călăreţul regretă încă o dată că părăsise hanul ca un prost, gândindu-se că primitoarea gazdă i-ar fi dat odaia ei pentru o noapte. În acest timp, iedul „se mişca în desagă să se aşeze mai bine” şi scosese afară capul, privindu-l cuminte. Uitându-se la cer, tânărul îşi dă seama că, în loc să meargă la deal, o luase la vale şi că se rătăcise într-o „porumbişte cu cocenii netăiaţi”.

Calul cade în genunchi şi drumeţul, speriat, îşi face cruce. Imediat simte „o zvâcneală puternică lângă piciorul drept”, se gândeşte că o fi strivit iedul şi, când bagă mâna în desagă, constată că îl pierduse probabil, pentru că acesta nu mai era acolo. Calul se ridică buimac în două picioare, se smuceşte şi, după ce-şi trânteşte stăpânul la pământ, o ia la goană peste câmp ca apucat de streche, dispărând în întuneric.

De la Gheorghe Nătruţ, care era paznic la coceni, află cu stupoare că era în Hăculeşti, deci foarte aproape de hanul lui Mânjoală, deşi mersese prin viscol mai bine de patru ceasuri. Vede lumină la odaia cocoanii Marghioala şi se teme ca ea să nu aibă „alt drumeţ mai înţelept” pe care să-l fi găzduit în patul curat, iar el să fie nevoit să doarmă pe „vreo laviţă lângă cuptor”.

Când să intre, tânărul se împiedică în prag de ied, „tot ăla”, care se duse să se culce cuminte sub pat. Bucuros că patul era nedesfăcut şi obosit de drum, călătorul duce mâna la frunte să se închine şi să-i mulţumească lui Dumnezeu că scăpase cu bine, dar cocoana i-a apucat repede mâna şi l-a îmbrăţişat strâns. El se simte din nou încântat de odaia albă şi nu mai ştie cât ar fi rămas ca vrăjit la hanul Mânjoloaii dacă n-ar fi venit pocovnicul Iordache, care l-a scos de acolo cu scandal şi mare tărăboi.

De trei ori a fugit tânărul înainte de logodnă şi s-a întors la han, dar viitorul socru, hotărât „să mă ginerească”, a pus oameni de l-au prins şi l-au dus „legat cobză la un schit în munte”, unde a ţinut post, a bătut mătănii şi i s-au făcut molitve timp de patruzeci de zile, după care s-a pocăit şi s-a însurat cu fata lui Iordache. Numai credinţa în Dumnezeu şi pocăinţa pot salva sufletul omului de la capcanele pe care i le întinde Satana prin tentaţii amăgitoare, atractive, deturnându-l de la calea cea dreaptă, de la făgaşul firesc al vieţii.

După o vreme de la această întâmplare, „într-o noapte limpede de iarnă”, când tânărul şedea la taifas cu socrul său, aflară că hanul lui Mânjoală „arsese până în pământ”, îngropând „pe biata cocoană Marghioala, acu hârbuită, subt un morman uriaş de jăratic”. Bucuros că „a băgat-o în sfârşit la jăratic pe matracuca”, Iordache îl pune pe ginere-său să-i povestească „pentru a nu ştiu câtea oară” întâmplarea ciudată prin care trecuse la hanul lui Mânjoală. Socrul crede că în fundul căciulii pusese cocoana Marghioala farmecele, iar iedul şi cotoiul erau tot una cu dracul.

Finalul nuvelei se manifestă în planul real şi este aluziv, personajul-narator concluzionează că, dacă iedul şi cotoiul erau diavolul, atunci înseamnă că şi „dracul te duce, se vede şi la bune”, făcând trimitere la perioada de plăceri petrecută de el la han cu Marghioala. Socrul său, pocovnicul Iordache, devine moralizator, susţinând că mai întâi răul te tentează, ca să prinzi gustul, apoi te spurcă şi „ştie el unde te duce...”.

Întrebat de unde ar putea el cunoaşte aceste lucruri, socrul îi răspunde, mucalit, „asta-i altă căciulă”, lăsând să se înţeleagă faptul că şi el în tinereţe avusese o astfel de experienţă amoroasă drăcoasă, care-l tentase cândva, dar îşi venise în fire, îşi întemeiase o familie şi era acum un om respectat şi un bun creştin. De aceea ştiuse el cum să procedeze cu viitorul ginere pentru ca să-l aducă pe calea cea bună.

Autorul este acelaşi cu naratorul şi cu personajul principal, relatând în timp subiectiv întâmplările petrecute cândva, într-un timp obiectiv. Planul real foloseşte motivul călătoriei ca mijloc al cunoaşterii miturilor şi credinţelor străvechi, ca tărâm fascinant al fabulosului. În credinţele mitice autohtone, farmecele, vrăjile care apelează la forţele răului au efect nefast asupra oamenilor, îi deturnează de la esenţele vieţii. Tânărul este vrăjit prin farmecele pe care le făcuse cocoana Marghioala căciulii sale, sugerând faptul că el îşi pierde minţile, iese din zona logicii şi a raţiunii umane, obiectul fiind propriu capului: „Căciula parcă mă strângea de cap ca o menghinea”.

Când îşi scoate căciula, drumeţul începe să gândească logic, dându-şi seama că nu trebuia să plece de la han pe viscol. Punând-o la obrâncul şeii, calul „se-mpletecea parcă băuse şi el...”. Când îşi pune, din nou, căciula pe cap, simte cum „sângele începe iar să-mi arză pereţii capului” şi călăreşte bezmetic, nu mai ştie unde se află, rătăceşte drumul. Faptul că vrăjitoarea apelează la forţe malefice este sugerat de amestecul Satanei în farmecele pe care le face ea, prin răcnetul şi vaietul de cotoi, prin zburdălnicia nebună a căpriţei negre, care-l întruchipează pe diavol. Farmecele au efect asupra omului, îl zăpăcesc, îl deturnează de la firescul vieţii.

Tânărul rămâne la han vrăjit de nurii cocoanii şi, după ce viitorul socru îl sileşte, energic, să părăsească acest loc al păcatului, el se întoarce vrăjit înapoi încă de trei ori, înainte să-l lege şi să-l ducă la un schit ca să-l scape de farmece prin credinţa în Dumnezeu. Credinţa străbună pledează pentru ideea că forţele diavoleşti pot fi învinse numai prin rugăciuni, mătănii şi molitve, prin pocăinţă, prin forţa divină.

Ca în orice proză fantastică, în nuvelă se manifestă arta echivocului, a ambiguităţii prin care „se transferă în real un fapt de magie vrăjitorească până la a-l crede o întâmplare banală” (Mihai Ungheanu). Arta narativă ilustrează aici un singur fir fabulativ, urmărind un conflict concentrat. De remarcat sunt detaliile sugestive care compun portretele celor două personaje, precum şi cele folosite în descrierea amănunţită a odăii, a mâncării. Detaliul este semnificativ în descrierea naturii dezlănţuite, care ar înfricoşa pe oricine s-ar încumeta s-o înfrunte.

„Geniu bilateral, ca tehnică, I.L. Caragiale este, în acelaşi timp, un geniu unitar, ca atitudine în faţa vieţii. Satira lui izvorăşte din străfundurile ancestrale, dintr-un instinct al feeriei, contrazis de platitudinea vieţii reale, pe care o acceptă modestă şi înţeleaptă, fixată în canoane de bun-simţ şi respect al tradiţiilor arhaice. Povestitorul de duh oriental, mai just de nuanţă balcanică, este savuros în pitorescul lui moral şi de o artă minuţioasă, în felul cum ştie să reînvieze, prin limbaj şi viziune, o lume în care visul şi realitatea se-mbină, coordonate de o lucidă ironie”. (Pompiliu Constantinescu)

Check Also

Caracterizarea personajului Mutul din nuvela „O reparaţie”, de I.L. Caragiale

Mutul din nuvela O reparaţie, de I.L. Caragiale, este unul dintre cei patru locatari ai …

Caracterizarea personajului Miţa Baston din drama „D’ale carnavalului”, de I.L. Caragiale

Spre deosebire de Nae Girimea, Iordache, Didina Mazu, Ipistatul şi Catindatul care, fie sunt rătăciţi …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţele „Căldură mare”, „Five o’clock”, „Iniţiativa…”, „Inspecţiune”, „Justiţie”, „La Moşi”, „Lanţul slăbiciunilor”, „Mitică”, „Proces-verbal”, „Tot Mitică”, „Tren de plăcere” şi „1 Aprilie”, de I.L. Caragiale

Gruparea textelor caragialiene unde apare nominal personajul, rezervă lectorului numeroase surprize şi revelaţii şocante ce …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Ţal!…”, de I.L. Caragiale

Să-l urmărim puţin în acţiune pe Mitică, degajat de povara prejudecăţilor inerţiale şi etichetelor tendenţios-simplificatoare. …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Inspecţiune”, de I.L. Caragiale

Camaradul Mitică din Inspecţiune, de I.L. Caragiale, este o apariţie halucinantă, enigmatică, nebuloasă şi neguroasă, …