Caracterizarea personajului principal Dionis (Dan) din nuvela „Sărmanul Dionis”, de Mihai Eminescu

Sărmanul Dionis, de Mihai Eminescu, este o nuvelă romantică şi fantastică. „Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui şi forma limbii naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării româneşti” - aprecia Titu Maiorescu în studiul Eminescu şi poeziile lui (1889).

Personalitatea complexă a poetului nostru naţional este determinată de vasta sa cultură de nivel european (studiază filozofia modernă: Kant, Schopenhauer, Hegel şi pe cea antică: Platon, Aristotel), de amplele cunoştinţe dobândite despre mitologia indiană şi românească, despre istoria universală şi cea a poporului român, de identificarea spirituală cu literatura populară românească.

Mihai Eminescu, ultimul mare romantic european, este preocupat de misterele existenţei, de marile întrebări filozofice, de nefericirea geniului în relaţie cu superficialitatea societăţii meschine (Scrisoarea I, Luceafărul, Odă (în metru antic), Glossă), de condiţia poetului şi de misiunea artei sale (Epigonii, Numai poetul, Criticilor mei). Prin Sărmanul Dionis, Mihai Eminescu a creat prima nuvelă fantastică din literatura română, în care păstrează şi toate caracteristicile prozei de factură romantică. În concepţia lui Mihai Eminescu, fantasticul se defineşte prin îmbinarea a două planuri: unul real şi altul abstract-filozofic.

Nuvela Sărmanul Dionis ilustrează o reflectare subiectivă asupra lumii şi reuneşte o serie de tente tipic romantice existente şi în literatura universală: natura, iubirea şi condiţia nefericită a omului de geniu în raport cu timpul şi cu societatea. Prezenţa transmigraţiei sufletelor, a metempsihozei, valorifică ideea romantică schopenhaueriană, conform căreia timpul şi spaţiul sunt manifestări ale substanţei care se regenerează veşnic, compusă dintr-un număr de arhei - de modele eterne, „umbre” ale individului fizic.

Încă din titlu, Eminescu sugerează nefericirea lui Dionis, cauzată de eşecul său în urma încercării de a atinge absolutul în cunoaştere, aşadar nu se referă la condiţia materială a personajului. Dionis are numele zeului Dyonisos din mitologia greacă, fire veselă, petrecăreaţă care, pus în antiteză cu definirea de „sărman”, oferă o profundă şi inedită interpretare filozofică, titlu ilustrat printr-un oximoron.

Dionis este personaj principal, „rotund” („care nu poate fi caracterizat succint şi exact”, E.M. Forster) şi eponim (care dă numele operei), întruchipând, prin structura spirituală, un erou romantic. Din perspectivă narativă, naratorul este omniscient (heterodiegetic), iar naraţiunea la persoana a III-a îmbină realul cu metafizicul, construind astfel formula estetică a fantasticului. Acţiunea pune în prim plan protagonistul, care trăieşte în momente temporale şi spaţiale diferite, reale şi imaginare. Autorul îşi exprimă propria concepţie despre lume şi viaţă prin intermediul personajului cu dublă identitate, Dan-Dionis.

Titlul Sărmanul Dionis este un oximoron, prin antiteza semantică dintre epitetul „sărman”, care sugerează nefericirea protagonistului cauzată de eşecul său în încercarea de a atinge absolutul în cunoaştere şi „Dionis”, care vine de la numele zeului Dyonisos din mitologia greacă, fire veselă, petrecăreaţă.

Începutul nuvelei conturează, în mod direct, portretul fizic: Dionis este un tânăr de o frumuseţe demonică, chipul său fiind construit în manieră specific eminesciană: „faţa era de acea dulceaţă vânătă albă ca şi marmura în umbră [...], ochii trişti în forma migdalei erau de acea intensivă voluptate pe care o are catifeaua neagră, [...] într-un surtuc lung de-i ajungea la călcâi [...], părul cam prea lung curgea în viţe până pe spate [...], surâsul său era foarte inocent [...], de o profundă melancolie”.

Din trăsăturile fizice se desprind şi câteva trăsături spirituale ale personajului romantic: firea melancolică şi meditativă, tristeţea, inocenţa şi înclinaţia spre visare, aspiraţia către idealuri superioare, toate acestea prefigurând portretul omului de geniu. Cele dintâi trăsături se înscriu în planul real al nuvelei şi reies din caracterizarea directă făcută de naratorul obiectiv şi din elementele biografice cu iz romantic. Tânăr intelectual, nefericit şi inadaptat social, Dionis se retrage spre starea de visare, explicabilă şi prin datele sale biografice succinte, dar sugestive pentru înclinaţia sa spre metafizică.

Dionis, un tânăr de aproape 18 ani, visător incurabil, modest copist „avizat a se cultiva pe apucate, singur”, cu o existenţă materială precară, neavând „pe nimeni în lume, iubitor de singurătate”, este descendentul obscur al unor aristocraţi scăpătaţi, rătăciţi nu se ştie cum „în clasele poporului de jos”. Tatăl său o iubise pe Maria, fiica unui preot şi din această iubire se născuse Dionis. El îşi aminteşte cum „văduvită sa mumă îl crescu cum putu din lucrul mâinilor ei”. Singura moştenire ce i-a rămas de la tatăl său este un portret din tinereţe al acestuia, în care copilul se regăseşte adeseori pe sine: „era el întreg, el, copilul din portret”.

Structura spirituală a geniului, a omului superior dotat cu inteligenţă şi sensibilitate excepţionale, capabil să se înalţe spre cunoaşterea absolută, se defineşte încă de la începutul nuvelei şi se insinuează discret în compoziţia metafizică a fantasticului, într-o seară ploioasă de toamnă, Dionis se întoarce acasă cu capul plin de gânduri, reflectând în spirit kantian asupra conceptelor de timp şi de spaţiu: „nu există nici timp, mei spaţiu, îşi spuse el, ele sunt numai în sufletul nostru”.

El cugetă că dacă lumea, dimpreună cu toate evenimentele ei, este rodul eului propriu, în care se petrec, în fapt, toate fenomenele în aparenţă, înseamnă că omul, purtător de scânteie demiurgică, este atotputernic şi poate să caute în sine împlinirea visului său.

Este, prin urmare, posibil ca, folosind anumite „lucruri mistice” cu ajutorul magiei şi astrologiei, şi el să se poată mişca în voie în timp, fie în trecut, fie în viitor - adică pe verticalele timpului; este posibil, de asemenea, să se deplaseze pe orizontalele spaţiului: „să trăiesc în vremea lui Mircea cel Mare sau a lui Alexandru cel Bun - oare este absolut imposibil? Visăm călătorii în Univers, dar Universul nu este oare în noi?”. [kantianism = curent filozofic iniţiat de Immanuel Kant, care susţine ideea că lumea materială există numai în afara conştiinţei, iar cunoaşterea lucrurilor, în sine, este imposibilă]

Ca un autentic personaj romantic, Dionis este pasionat de lectura cărţilor de astrologie, pe care le împrumută de la anticarul Riven, dar calea spre cunoaştere nu este posibilă decât prin ilustrarea mitului oniric. În vis, cuprins de beatitudine, condiţie necesară în ritualul iniţiatic, Dionis deschide o carte de astrologie, face un semn magic şi se trezeşte într-un alt veac, în vremea lui Alexandru cel Bun, sub înfăţişarea călugărului Dan, discipol al dascălului Ruben, profesor la seminarul din Socola: „ciudat... el visase”.

Planul filozofic al fantasticului eminescian include, ca manifestare fundamentală, noua ipostază a protagonistului: călugărul Dan, care are revelaţia de a fi trăit în viitor, sub numele de Dionis şi îi mărturiseşte maestrului său, Ruben, straniul sentiment. Acesta îl îndeamnă să-şi continue experienţa, prilej cu care Eminescu exprimă teoria metempsihozei: „în şir, poţi să te pui în viaţa tuturor inşilor care au pricinuit fiinţa ta şi a tuturor a căror fiinţă ai pricinuit-o tu. [...] Omul are-n el numai şir, fiinţa altor oameni viitori şi trecuţi [...] numai că moartea îl face să uite că a mai trăit”.

Importantele idei filozofice ale timpului şi spaţiului sunt revelate tot prin intermediul meşterului Ruben, care-i explică lui Dan „deosebirea între D-zeu şi om”, că numai „D-zeu e vremea însăşi”, pe când omul ocupă numai un loc în vreme. Şi sufletul omului este veşnic, „dar numai bucată cu bucată”. Nemărginirea (spaţiul) este „tot ca vremea, bucată cu bucată, poţi fi în orice loc dorit”.

Dacă omul, care este un şir nesfârşit de oameni, lasă pe unul dintre ei să-i ţină locul în perioada când insul va lipsi din el, acesta este umbra lui. Omul şi umbra sa îşi pot schimba firile pentru o vreme, „tu poţi să dai umbrei tale toată firea ta trecătoare de azi, ea-ţi dă firea ei cea vecinică” şi atunci, înzestrat cu veşnicie, „capeţi chiar o bucată din atotputernicia lui Dumnezeu, voinţele ţi se realizează după gândirea ta... se-nţelege, împlinind formulele, căci formulele sunt vecinice ca cuvintele lui Dumnezeu pe care el le-a rostit la facerea lumei.”

Ruben, sub înfăţişarea liniştită şi blândă de dascăl, este un Mefisto care nu-şi dezvăluie intenţiile demonice, dar se bucură nespus de faptul că a reuşit iniţierea eroului şi-l determinase pe călugăr să păcătuiască, întrucât l-a convins să îndrăznească a aspira către cunoaşterea absolută, adică aflarea formulelor magice pe care Dumnezeu le-ar fi rostit la Facerea lumii. Ruben îşi recapătă fizionomia satanică, „se zbârci, barba-i deveni lăţoasă şi-n furculiţe ca două bărbi de ţap, ochii îi luceau ca jeratic, nasul i se strâmbă şi se uscă ca un ciotur de copac şi scărpinându-se în capul lăţos şi cornut începu a râde hâd şi strâmbându-se: - [...] încă un suflet nimicit cu totul!”.

În plan filozofic şi în spirit romantic, Dan îşi pierde simţul obiectivităţii şi se lasă copleşit de imaginaţie, prin treceri bruşte de la realitate la vis şi invers. Utilizând virtuţile magice ale cărţii, care îi permit aprofundarea în aventura cunoaşterii, Dan se desparte de propria umbră şi descoperă că sufletul său a mai trăit cândva „în pieptul lui Zoroastru” (Zarathustra - 660-583 î.Hr. - personaj legendar, reformatorul religiei iraniene antice), care „făcea ca stelele să se mute din loc cu adâncul grai şi socoteala combinată a cifrelor lui”.

Repetând formulele magice, pe care Creatorul însuşi le-ar fi rostit la facerea lumii, el află în adâncul sufletului său esenţa divină: „Tu eşti ca o vioară în care sunt închise toate cântările - îi spusese maestrul său, Ruben - dar acestea trebuie trezite”. Sub bagheta maleficului alchimist şi astrolog Ruben, din abisurile întunecate ale fiinţei, vin spre lumină străvechile mituri ale dorinţei omului pentru veşnicie, de întoarcerea lui la condiţia originară a existenţei.

În plan filozofic, Dan întoarce şapte foi din cartea lui Zoroastru şi umbra prinde contur, apoi mai întoarce încă şapte şi „umbra se desprinse încet” şi „sări jos de pe părete”. Regăsindu-şi esenţa eternă în propria sa umbră - „Dan văzu clar despărţirea fiinţei lui într-o parte eternă şi una trecătoare”, călugărul se dedublează şi îi restituie acesteia conştiinţa limitării sale în spaţiu şi timp, primind în schimb nu eternitatea, ci conştiinţa eternităţii: „Eu, zise umbra-ncet, simt întunecându-se şi prind conştiinţa eternităţii mele [...]. Dan era o umbră luminoasă”.

În vis, Dan întreprinde, împreună cu Maria, o călătorie cosmică, în care dispar cu desăvârşire legile fizicii, ora devine veac, clipele vor fi decenii, iar Pământul devine un pandantiv, pe care el îl prinde în salba iubitei. Ideea filozofică a iubirii ca singură cale spre cunoaştere se manifestă în esenţa acestei secvenţe narative, „călătoria lor nu fuse decât o sărutare lungă” şi are loc în vis, cuplul împlinindu-se, căci „visau amândoi acelaşi vis”. Această călătorie în Univers este un drum al cunoaşterii, ideal spre care transcende şi Eminescu însuşi.

În plan metafizic, cei doi îndrăgostiţi sunt cuprinşi de o stare extatică, o fericire edenică ce este însă limitată de „o poartă închisă”, pe care „n-au putut-o trece niciodată”. Visul este tulburat de un triunghi sacru, având în centru „un ochi de foc”, deasupra căruia stă scris „un proverb cu literele strâmbe ale întunecatei Arabii. Era doma lui Dumnezeu. Proverbul, o enigmă chiar pentru îngeri”. Dan caută cu febrilitate în cartea lui Zoroastru magia care să-i permită descifrarea proverbului, care semnifică atingerea absolutului în cunoaştere: „aş voi să văd pe Dumnezeu”.

În legătură cu acest demers, George Călinescu afirmă că eroul „recurge la o operaţie magică, întorcând filele astrologiei din şapte în şapte pagini (simbolul numeric al Facerii), spre a sili Divinitatea să-i deschidă porţile Absolutului”. În zadar îngerii îi şoptesc şi-l avertizează: „De ce cauţi ceea ce nu-ţi poate veni în minte? [...] De ce vrei să scoţi din aramă sunetul aurului? Nu-i cu putinţă”. Lui i se pare că îngerii fac ceea ce el gândeşte, dar Maria îi explică, şoptit, că, dacă Dumnezeu vrea, atunci „tu gândeşti ceea ce gândesc îngerii”. El nu vrea să înţeleagă şi continuă să-şi impună voinţa de a vedea faţa lui Dumnezeu. Răspunsul îngeresc vine tăios: „Dacă nu-l ai în tine, nu există pentru tine şi în zadar îl cauţi”.

Atingerea absolutului nu se împlineşte, întrucât, în entuziasmul şi extazul momentului, el consideră că poate controla Universul: „oare nu se mişcă lumea cum voi eu?” Strângând-o pe Maria „la inima lui”, gândeşte într-un mod nefericit: „Oare fără s-o ştiu nu sunt eu însumi Dumne...”. Acest gând profanator, că el ar putea fi Dumnezeu, simbol al puterii absolute, îl prăbuşeşte cu brutalitate în abis, el fiind aspru pedepsit prin revenirea la condiţia de muritor, în ipostaza lui Dan. Se sugerează, astfel, că limitele obiective ale gândirii umane nu pot fi depăşite, deoarece nici omul şi nici îngerii nu au acces la tainele Creaţiei: „Nefericite, ce ai îndrăznit a cugeta?”.

În plan real, Dionis realizează că a visat şi revine la condiţia sa iniţială de muritor, chiar dacă, bolnav fiind, în delirul său, continuă să creadă că este Dan şi că Maria, pe care o vede la fereastra casei învecinate, este aceeaşi din visurile sale şi că anticarul Riven ar fi maestrul Ruben. Se conturează în inima lui „neputinţa realizării viselor lui [...] şi prima mea dorinţă şi poate ultima - nerealizabilă”.

Împlinirea cuplului în finalul nuvelei, singura operă eminesciană în care dragostea se realizează, simbolizează faptul că iubirea este singura cale de a accede în cunoaştere, în aspiraţia spre absolut. Atingerea absolutului ar fi fericirea supremă, iar iubirea împlinită este numai o treaptă spre fericire: „El simţea că o oară lângă ea ar plăti mai mult decât toată viaţa. Câtă intensivă, dureroasă, fără de nume fericire într-o oară de amor!”, sugerând sacrificiul suprem de care este capabil numai omul superior pentru atingerea iubirii ideale, concept filozofic întâlnit şi în lirica eminesciană („Reia-mi al nemuririi nimb / Şi focul din privire / Şi pentru toate dă-mi în schimb / O oră de iubire” - Luceafărul).

Alternarea planului real cu cel filozofic construiesc fantasticul din finalul nuvelei. Cutezanţa de a aspira să cunoască absolutul este pedepsită fulgerător, Dan revenind la condiţia umană limitată, iar Eminescu întreabă cititorul, cu o ezitare stimulativă: „Cine este omul adevărat al acestor întâmplări: Dan, ori Dionis?”.

Proiecţia în timp şi spaţiu a protagonistului, a celorlalte personaje, precum şi a elementelor-simbol constituie cheia interpretării fantasticului şi a manifestării romantismului în această nuvelă. Călătoria avusese loc în vis, călugărul Dan redevine copistul metafizic Dionis, Maria, fiica spătarului Mesteacăn, este vecina de peste drum care cântă la pian, Ruben este arhivarul evreu Riven, iar umbra se dovedeşte a fi îndrăgitul portret al tatălui său: „Ruben e Riven; umbra din părete, care joacă un rol atât de mare, e portretul cu ochii albaştri; cu dispariţiunea acestuia dispare ceea ce veţi fi îndemnaţi a numi o idee fixă; în fine, cu firul cauzalităţii în mână, mulţi vor gândi a fi ghicit sensul întâmplărilor lui, reducându-le la simple vise a unei imaginaţii bolnave”.

Dionis este tipul personajului romantic, ce-şi află dezamăgirea în timp şi spaţiu, fiind nevoit să-şi recunoască înfrângerea. Boala din finalul nuvelei, deposedarea de tablou şi de carte sunt semnificative în a-i exclude eroului orice tentativă de repetare a experienţei trecute, a gestului său de a depăşi ultima treaptă a cunoaşterii, de a se substitui Creatorului însuşi.

Dionis conştientizează că e imposibil să ajungă la cunoaşterea absolută şi suferă la modul sublim că nu-şi poate depăşi limitele umane, aşadar el trebuie să se mulţumească numai cu iubirea, etapă a cunoaşterii, dar nu ultima. Dionis reprezintă o proiecţie literară a autorului însuşi, vocea auctorială a propriei aspiraţii, aceea de a năzui către absolut, către cunoaşterea universală.

Statutul geniului se defineşte şi în finalul nuvelei, când revine ideea filozofică exprimată de Eminescu şi în Glossă, anume lumea văzută ca teatru, în care oamenii sunt actori care interpretează roluri predestinate: „Nu cumva îndărătul culiselor vieţei e un regizor, a cărui existenţă n-o putem explica? [...] Nu sunt aceeaşi actorii, deşi piesele sunt altele?”. Ideea este preluată de la Schopenhauer şi este exprimată cu aproape aceleaşi cuvinte ca cele ale filozofului german: „Voinţa universală e regizorul care mişcă în spatele culiselor vieţii pe toţi muritorii, ca pe scena unui teatru”.

Capacitatea geniului de a se înălţa într-o lume spirituală superioară prin intermediul visului, singura cale prin care eroul se poate detaşa de lumea concretă, este susţinută magistral prin existenţa în nuvelă a unor idei metafizice preluate de Eminescu din filozofia universală. Ideea metempsihozei este o concepţie religioasă conform căreia sufletul omului ar trăi mai multe vieţi prin reîncarnare: „Sufletul călătoreşte din veac în veac, acelaşi suflet, numai că moartea îl face să uite că a mai trăit”; „în sufletul nostru este timpul şi spaţiul nemărginit şi nu ne lipseşte decât varga magică de a ne transpune în oricare punct al lor am voi”.

Eminescu a fost în permanenţă preocupat de ideea timpului şi a veşniciei universale, fapt pentru care timpul filozofic este considerat în opera sa o supratemă: „Omul are în el numai şir, fiinţa altor oameni viitori şi trecuţi, Dumnezeu le are deodată toate neamurile ce-or veni şi au trecut; omul cuprinde un loc în vreme. Dumnezeu e vremea însăşi; Şi sufletul nostru are vecinicie, dar numai bucată cu bucată”. Concepţia despre spaţiul nemărginit este aidoma viziunii despre timp, numai Dumnezeu stăpâneşte nemărginirea, pentru om spaţiul este „tot ca vremea, bucată cu bucată, poţi fi în orice loc dorit”.

În nuvelă se manifestă şi mituri intelectuale, cum este mitul faustian (Goethe, Faust). Ruben este Satana, iar Dan face un pact cu acesta, semnificând sacrificiul omului superior în dorinţa de a atinge absolutul, din iubire, prin iubire: „Ruben însuşi se zbârci, barba îi deveni lăţoasă în furculiţe, ochii îi luceau ca jăratic, nasul i se strâmbă şi i se uscă ca un ciotur de copac şi scărpinându-se în capul lăţos şi cornut, începu a râde hâd şi strâmbându-se: încă un suflet nimicit cu totul. [...] Satana îşi întinse picioarele sale de cal, răsuflând din greu”.

Prezenţa cifrei 7 sugerează puterile magice ale cunoaşterii, deoarece această cifră mistică, trimite la facerea lumii: „pe fila a şaptea a cărţii stau toate formulele ce-ţi trebuiesc pentru asta. Şi tot la a şaptea filă vei afla ce trebuie să faci mai departe”. Noutatea incontestabilă a nuvelei Sărmanul Dionis constă în modul original în care Eminescu îmbină filozofia cu naraţiunea fantastică şi descrierea, transpunând în imagini artistice un orizont ce nu există decât în puterea imaginaţiei, inexplicabil şi necontrolabil raţional.

Expresivitatea limbajului artistic îmbină imagini vizuale, auditive şi cromatice, construind atât peisaje cosmice memorabile, cât şi imagini descriptive ale străzilor şi cafenelelor din Iaşi. Portretul fizic al lui Dionis este construit prin epitete şi comparaţii tipic romantice: „faţa de acea dulceaţă vânătă, albă ca şi marmura în Umbră”, „ochii [...] de acea intensivă voluptate pe care o are catifeaua neagră”. Despre măiestria unică de portretist a lui Mihai Eminescu, esteticianul Tudor Vianu sublinia că scriitorul „coboară în adâncurile psihologice ale eroului său, unde găseşte aplecarea spre voluptate intensă, unită cu inocenţa copilărească”.

Check Also

Caracterizarea personajului Nae Girimea din drama „D’ale carnavalului”, de I.L. Caragiale

Nae Girimea din comedia D’ale carnavalului, de I.L. Caragiale, este un „frizer şi subchirurg”, don …

Caracterizarea personajului Nae din schiţa „Situaţiunea”, de I.L. Caragiale

Nu există studiu, articol, pre- sau postfaţă, filă de istorie literară, pagină de dicţionar sau …

Caracterizarea personajului Mutul din nuvela „O reparaţie”, de I.L. Caragiale

Mutul din nuvela O reparaţie, de I.L. Caragiale, este unul dintre cei patru locatari ai …

Caracterizarea personajului Miţa Baston din drama „D’ale carnavalului”, de I.L. Caragiale

Spre deosebire de Nae Girimea, Iordache, Didina Mazu, Ipistatul şi Catindatul care, fie sunt rătăciţi …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţele „Căldură mare”, „Five o’clock”, „Iniţiativa…”, „Inspecţiune”, „Justiţie”, „La Moşi”, „Lanţul slăbiciunilor”, „Mitică”, „Proces-verbal”, „Tot Mitică”, „Tren de plăcere” şi „1 Aprilie”, de I.L. Caragiale

Gruparea textelor caragialiene unde apare nominal personajul, rezervă lectorului numeroase surprize şi revelaţii şocante ce …