Caracterizarea personajului principal Dan din poemul „Dan, căpitan de plai”, de Vasile Alecsandri

Vasile Alecsandri, poet, prozator şi dramaturg, a rămas în literatura română ca deschizător de drumuri în toate genurile literare, ca înnoitor de mijloace artistice, având o importanţă deosebită în orientarea literaturii naţionale. Patriot înflăcărat, Alecsandri este un militant activ pentru Unirea Principatelor Române şi un susţinător fervent al eliberării neamului românesc de sub ocupaţia otomană, sprijinind Războiul de Independenţă.

„Un om născut în ceas bun” (Ioan Slavici) şi „un noroc al istoriei noastre” (Paul Zarifopol), scriitorul a fost permanent animat de cele mai sincere sentimente de veneraţie pentru eroii neamului românesc: „... dacă împrejurările m-au făcut poet, aceasta am s-o mulţumesc poporului român din care m-am născut şi care cuprinde în sânul său comoara nesecată de cea mai sublimă poezie”.

Dan, căpitan de plai (1874) este un poem eroic de factură romantică, în care se îmbină realul cu fabulosul, fiind inspirat din faptele de vitejie ale eroilor populari, Alecsandri aureolând cu însuşiri legendare personajele.

Dan este personajul principal al poemului, un erou mitic şi excepţional, un personaj imaginar, întrucât nu este atestat istoric. Aura legendară a viteazului Dan se bazează pe calitatea de fost oştean al voievodului Ştefan cel Mare, personajul fiind o „întrupare simbolică a patriotismului şi a eroismului anonim popular” (G.C. Nicolescu) care a luptat dintotdeauna pentru libertatea ţării sale.

Titlul poemului este un prim mijloc de caracterizare a personajului, sintagma „căpitan de plai” simbolizând eroul anonim, care-şi apără cu preţul vieţii patria, considerând că dragostea de neam şi ţară este principala misiune a existenţei sale. Trăsăturile fizice şi morale ale lui Dan, căruia Alecsandri îi face un portret complex, sunt ilustrate atât prin modalităţile caracterizării directe cât şi indirecte.

Deşi aparţine literaturii culte, poemul lui Alecsandri conturează portretul eroului popular, al românului anonim care, din iubire pentru neam şi ţară, este capabil de sacrificiul suprem, datoria lui fiind să apere libertatea şi independenţa pământului străbun. Principalele trăsături care-i determină întreg comportamentul sunt patriotismul, cinstea, vitejia, puterea credinţei şi demnitatea. Personajul principal nu este atestat istoric, ci este preluat de Alecsandri din poezia populară, creaţie care a cântat şi a preţuit întotdeauna eroii neamului românesc.

Versurile aşezate ca motto al poemului sunt un fragment preluat dintr-un „cântic poporal” şi conturează eroismul lui Dan, „şoiman de plai”, care a luptat cu vitejie pentru a-şi apăra ţara de năvălitorii tătari: „Frunză verde de mălai, / Cine merge sus la rai? / Merge Dan, şoiman de plai, / C-a ucis el mulţi duşmani, / Frunză verde lemn de brad / Cine merge gios în iad? / Merg tătarii lui Murad, / C-au ucis în zi de mai / Pe Dan, căpitan de plai!”. Lupta dreaptă şi cinstită de apărare dusă de Dan este creştinească, de aceea creatorul anonim consideră că sufletul eroului s-a dus în rai, iar tătarii „gios în iad”, ca pedeapsă pentru că l-au ucis pe viteazul „căpitan de plai”.

În poemul lui Vasile Alecsandri se conturează, încă din primul vers, prin caracterizare directă, trăsăturile fizice şi morale, precum şi locurile mirifice în care vieţuieşte eroul: „Bătrânul Dan trăieşte ca şoimul singuratic / în peşteră de stâncă, pe-un munte păduratic”. Alecsandri sugerează vârsta înaintată a personajului prin epitetul „bătrân”, iar ţinuturile mitice sunt creionate concis, prin enumeraţia celor două complemente de loc.

Comparaţia „ca şoimul singuratic” sugerează încă din debutul poemului câteva trăsături morale ale luptătorului: curajul, mândria, semeţia şi superioritatea morală. Epitetul „singuratic” exprimă existenţa solitară (singuratică) în mijlocul naturii, care-l îndeamnă la meditaţie şi cu care Dan se află într-o armonioasă comuniune.

Antiteza dintre veselia răsăritului şi tristeţea provocată de apusul soarelui accentuează, indirect, melancolia personajului, simţământ ce pune stăpânire pe el atunci când se gândeşte la vremurile glorioase de odinioară: „Privind cu veselie cum soarele răsare, / Dând viaţă luminoasă cu-o caldă sărutare, / Privind cu jale lungă cum soarele apune... / Aşa şi el apus-au din zile mari şi bune!”. Senectutea personajului este mitică, ideea fiind sugerată, indirect, printr-o metaforă care-i compune aura legendară: „Vechi pustnic, rămas singur din timpul său afară”.

Simbol al vremurilor eroice - idee exprimată indirect prin comparaţia „Ca pe un gol de munte o stâncă solitară” - Dan pare împovărat de trecerea anilor, simţindu-se acum numai o „tainică fantasmă” a „verdei tinereţi”, din care cauză este copleşit de o tristeţe sfâşietoare. Trăind mereu în mijlocul naturii ocrotitoare şi veşnice, bătrânul Dan meditează cu înţelepciune asupra trecerii ireversibile a timpului. Semnele „geroasei bătrâneţi” - „Timpul rece apas-umărul meu / Şi cât m-afund în zile tot simt că e mai greu” - se află în antiteză cu eternitatea naturii „Iar munţii, albi ca dânsul, se-nclină-n depărtare”.

Întocmai ca ciobănaşul din Mioriţa, Dan priveşte moartea cu înţelepciune şi seninătate, ca pe o lege ancestrală a firii: „O! Lege-a nimicirei, o! lege nemiloasă! / Când, când s-a toci oare a vremei lungă coasă!”. Ideea scurgerii fără întoarcere a timpului, asupra căreia reflectează bătrânul oştean, este susţinută de interogaţia retorică şi de metafora din ultimul vers citat.

Amintirea „timpilor eroici”, rememorarea vremurilor strălucite se constituie, indirect, într-o amplă evocare a eroismului acestui luptător pentru bine, frumos şi adevăr împotriva celor răi, ucigaşi şi vicleni. Fire idealistă, Dan şi-ar fi dorit să îndrepte lumea, care îi „părea îngustă, / Pentru bine, şi largă, prea largă pentru rău!” şi, ca un bun creştin, „El ar fi vrut-o bună ca bunul Dumnezeu”.

Animat de patriotism, Dan îşi aminteşte cu mândrie de curajul pe care îl dovedise întreaga viaţă, când „îi plăcea să-nfrunte cu dalba-i vitejie, / Pe cei care prin lume purtau bici de urgie”. Bătrânul viteaz trăieşte momente de extaz rememorând anii tinereţii, „când ţara striga: La luptă, Dane!”, iar el nu şovăia niciun moment „Să vânture ca pleava oştirile duşmane”.

Împrejurările în care acţionează Dan sunt excepţionale, fiindcă tătarii erau cruzi, prădau, ucideau şi distrugeau totul în calea lor şi de aceea eul liric îi conferă puteri fabuloase de erou legendar, înzestrându-l cu trăsături hiperbolice: „în patru mari hotare tuna şi fulgera”. Loialitatea şi devotamentul pentru ţara lui sunt evidenţiate prin comparaţia: „Atunci a lui mărire ca trăsnetul era”, iar spiritul de sacrificiu este conturat alegoric şi indirect: „Iar ţara dormea-n pace pe timpii cei mai răi / Cât Dan veghea-n picioare la căpătâiul ei”.

Dan, asemenea eroului de basm, trăieşte într-o perfectă armonie cu armăsarul său, căruia i se adresează „cu blândeţă”, insuflându-i curaj şi optimism: „N-aibi grijă, măi şoimane! eu am şi duc cu mine / O vrajă rea de duşmani şi bună pentru tine”, trăsătură evidenţiată prin autocaracterizare. Ancestrala comuniune a românului cu natura ocrotitoare este ilustrată, indirect, de călătoriile temerare „prin codri fără drumuri şi fără de lumină”, în care era însoţit de „vulturii carpatici cu zborul îndrăzneţ”, ce formau „un cortegi falnic eroului drumeţ”.

Neînfricat, viteazul Dan este caracterizat direct de către eul liric, prin înnobilarea sa cu un suflet mare, plin de iubire: „încrederea-nfloreşte în inimele mari!”. Personaj mitic, Dan, este înzestrat cu puteri supranaturale, el aude şi înţelege graiul naturii, care îi este prieten, confident şi martor al luptei sale continue pentru libertate.

Eroul „ascultă grăind doi vechi stejari” şi află,cu surprindere că în ţară „au năvălit tătarii! / Şi-acum în bălţi de sânge îşi joacă armăsarii”. Vestea cutremurătoare este confirmată de „un stol de vulturi urmaţi de uli grămadă”. Caracterizarea personajului central se face indirect prin verbe la prezentul etern - „ascultă”, „ard”, „zbor”, „aude”, „suspină”, „nu crede” -, prin repetiţia verbului „ard” şi prin inversiune: „adusu-mi-au din vale lung vaiet”. Propoziţiile sunt scurte, tonul sacadat, iar multitudinea exclamaţiilor retorice amplifică tragedia invaziei tătărăşti.

Dragostea de ţară îl înviorează brusc, făcând să reînvie vigoarea de altădată şi dorinţa de a-şi apăra ţinuturile natale îi fulgeră în priviri: „Un fulger se aprinde în ochii lui pe loc”. Bătrânul oştean îşi mobilizează întreaga energie şi se încurajează să pornească lupta împotriva duşmanilor ţării: „La luptă, Dane! ţara-i în jar, ţara-i în foc!”. Mânat de un fierbinte patriotism, Dan desprinde paloşul vechi din cui, care, personificat, „luceşte voios în mâna lui”.

Ura faţă de cotropitorii ţării renaşte în sufletul lui Dan curajul, vitejia şi spiritul de sacrificiu, trăsături ce reies din autocaracterizare: „Pe inimă şi paloş rugina nu s-au pus / O! Doamne, Doamne sfinte, mai dă-mi zile de trai / Pân’ ce-oi strivi toţi lupii, toţi şerpii de pe plai! Fă tu să-mi pară numai atunci paloşul greu, / Când inima-nceta-va să bată-n pieptul meu, / Ş-atunci inima numai de-a bate să încete / Când voi culca sub ţărnă a duşmanilor cete!”.

Invadatorii sunt sugeraţi de metaforele „lupii” şi „şerpii”, iar verbele aflate la modul imperativ şi tonul avântat al invocaţiei retorice (rugă adresată lui Dumnezeu) şi al exclamaţiilor evidenţiază dorinţa puternică şi nestăvilită a eroului de a-şi apăra ţara. „Măreţul om de munte”, înfăţişat ca un adevărat erou din baladele şi basmele populare este hiperbolizat, „călcând cu paşi gigantici”, şi este ajutat de natura care pare că i se alătură în lupta împotriva duşmanilor ţării: râul „îl cunoaşte” şi îşi scade valurile ca viteazul Dan să poată trece cu uşurinţă „pe cale nentreruptă”.

Dan, „erou întinerit”, îl ia cu sine la luptă pe Ursan, împreună cu care se aruncă fără teamă în mijlocul duşmanilor, pe care-i răpun cu sete de răzbunare şi vitejie: „El intră şi se-ndeasă în gloata tremurândă / Ca giunghiul cel de moarte în inima plăpândă / Şi paloşu-i ce luce ca fulger de urgie / Tot cade-n dreapta-n stânga, şi taie-n carne vie...”. Comparaţiile „ca giunghiul cel de moarte” şi „ca fulger de urgie” compun o aureolă de legendă personajului înzestrat cu puteri fabuloase.

După rănirea lui Ursan, atitudinea lui Dan evidenţiază, indirect, o trăsătură fundamentală, aceea de prieten sincer şi devotat, aşezându-se „de pază la capul lui Ursan” şi „ameninţând cu ochii tătarii”. Dan îşi riscă viaţa, dar nu-şi părăseşte prietenul „străpuns de o săgeată” şi este, la rândul său, „lovit în coastă” de păgâni. Comparaţia din versul „Precum aşteaptă zimbrul de lupi încungiurat” reliefează atât simbolul Moldovei, al cărei steag era un cap de zimbru, cât şi vitejia plină de măreţie a bătrânului Dan în lupta împotriva „lupilor”, metaforă ce simbolizează nu numai pe tătari, ci pe toţi duşmanii ţării.

Demnitatea, tăria de caracter, forţa morală care compun personalitatea bătrânului patriot român reies, indirect, din ultimul episod al poemului. Dan este luat prizonier „ca pradă şi trofeu” de către hanul tătar care, foarte enervat de înfrângerea suferită, vrea să-l umilească la rândul său pe bătrânul oştean. Acesta, „deşi cuprins de lanţuri”, îşi păstrează comportarea demnă - „măreţ intră românul”- şi îşi exprimă încrederea în patriotismul şi vitejia urmaşilor: „Ea pleacă fruntea-n pace, răspunde căpitanul / Căci are să renască mai fragedă la anul”. În pofida ameninţărilor tătarului „cu inima haină”, Dan se simte împlinit şi fericit pentru că şi-a făcut datoria faţă de neam şi ţară, primindu-şi „în pace” sfârşitul.

Eroul refuză cu demnitate să-şi părăsească legea strămoşească a credinţei ortodoxe şi să devină păgân, răspunsul lui fiind ferm şi neclintit: „Ceahlăul sub furtună nu scade muşunoi! / Eu, Dan, sub vântul soartei să scad păgân nu voi / Deci nu-mi convine viaţa mişelnic câştigată / Nici pata fărdelegii în fruntea mea săpată”. Vibrând de admiraţie pentru cutezanţa eroului, Alecsandri îi conturează în mod direct un portret moral superior, plin de măreţie, sintetizat concis în versurile: „Creştinul Dan, bătrânul cu suflet luminos / înalţă-a lui statură şi zice maiestuos”.

Sentimentul onoarei „de viteaz” şi cinstea structurală sunt redate prin repetiţia adjectivului „alb”: „Alb am trăit un secul pe plaiul strămoşesc, / Şi vreu cu faţa albă senin să mă sfârşesc, / Ca dup-o viaţă lungă, ferită de ruşine, / Mormântul meu să fie curat şi alb ca mine!”. Antiteza dintre cuvintele „pată”, „ruşine”, „rugină pe-o armă de viteaz”, „vierme” şi cuvintele „albeaţa din obraz”, „faţă albă”, „curat”, „trai fără mustrare şi fără prihănie” accentuează, indirect, onestitatea, demnitatea şi integritatea morală a eroului.

Profunda legătură a personajului cu pământul străbun, pe care l-a apărat cu iubire întreaga viaţă, este ilustrată, în mod direct, prin ultima sa dorinţă: „Ghirai, mă lasă, lasă la ora morţii grele / Să mai sărut o dată pământul ţării mele!”. Impresionat de dragostea lui Dan pentru ţara sa, hanul desface „cumplitul lanţ”, „noduri sute”, „unealta de robie” sub care „leul zace” şi, oferindu-i calul ‘său, îl lasă să-şi îndeplinească neostoitul „dor” de „aerul Moldovei”.

Deşi grav rănit, Dan trece Nistrul şi este fericit atunci când revede pământul ţării, dovadă a înaltului său patriotism: „inima lui creşte, şi ochii-i plini de jale / Cu drag privesc prin lacrimi podoaba ţării sale”. Simbioza perfectă cu Moldova este ilustrată prin gestul îngenuncherii şi prin sărutul pios al pământului străbun: „Sărmanu-ngenunchează pe iarba ce străluce, / Îşi pleacă fruntea albă, smerit îşi face cruce / Şi pentru totdeauna sărută ca pe-o moaşte / Pământul ce tresare şi care-l recunoaşte...”. Personificat, pământul ţării îşi recunoaşte eroii şi tresare emoţionat când Dan îi aduce un ultim omagiu. Scena este cutremurătoare şi este construită printr-o impresionantă imagine vizuală.

Respectându-şi cuvântul dat, Dan se întoarce în cortul hanului, unde „Suspină, şovăieşte şi, palid, cade mort”, stârnind admiraţia şi respectul lui Ghirai, care îşi exprimă „cu durere” şi amărăciune regretul pentru moartea acestui „om înţelept”: „O! Dan viteaz, ferice ca tine care pere, / Având o viaţă verde în timpul tinereţii / Şi albă ca zăpada în iarna bătrâneţii!...”.

Portretul de erou legendar al personajului este realizat atât prin caracterizare directă, cât şi prin caracterizare indirectă. Caracterizarea directă realizată de autor evidenţiază trăsături şi trăiri emoţionale cum sunt: patriotismul, legătura eroului cu natura, măreţia şi demnitatea lui în faţa hanului, iar opiniile altor personaje, ca acelea ale lui Ghirai reliefează că Dan este înţelept şi viteaz, demn şi patriot. Prin autocaracterizare, Dan îşi afirmă ura faţă de duşmanii ţării, curajul şi tăria morală de a respinge compromisurile, demnitatea.

Caracterizare indirectă reiese din fapte, gânduri, frământări sufleteşti, care denotă patriotism, curaj, prieten devotat, cinstit şi corect. Mediul în care trăieşte Dan, precum şi vorbele acestuia creionează un luptător înţelept, curajos, demn şi încrezător în patriotismul generaţiilor viitoare. Ca modalităţi de expunere folosite în caracterizarea personajului, Alecsandri îmbină naraţiunea cu descrierea şi dialogul. Monologurile lui Dan evidenţiază înţelepciunea şi patriotismul său înflăcărat.

Figurile de stil se remarcă prin forţa de expresie, conferind textului o deosebită capacitate emoţională: epitete - „vechi pustnic”, „dalba-i vitejie”, „luceşte voios”, „măreţul om de munte”, „gloata tremurândă”, „măreţ intră românul”, „suflet luminos”, comparaţii - „trăieşte ca şoimul singuratic”, „munţii albi ca dânsul”, „a lui mânie ca trăsnetul era”, să vânture ca pleava oştirile duşmane”, „se-ndeasă în gloata tremurândă ca giunghiul”, „sărută ca pe-o moaşte”, metafore - „fantasma drăgălaşă”, „a vremei lungă coasă”, „rugina”, „lupii”, „şerpii”, „leul”, personificarea paloşului, a stejarilor, a plaiului natal.

Protagonistul Dan este un simbol al vitejiei şi gloriei ce definesc istoria românilor şi anume perioada domniei lui Ştefan cel Mare, la rândul său model de patriotism şi devotament naţional.

În legendele inspirate din istoria patriei, precum şi în Dan, căpitan de plai, Vasile Alecsandri „rămâne un poet mare şi inimitabil”. (Paul Cornea)

Check Also

Caracterizarea personajului Nae Girimea din drama „D’ale carnavalului”, de I.L. Caragiale

Nae Girimea din comedia D’ale carnavalului, de I.L. Caragiale, este un „frizer şi subchirurg”, don …

Caracterizarea personajului Nae din schiţa „Situaţiunea”, de I.L. Caragiale

Nu există studiu, articol, pre- sau postfaţă, filă de istorie literară, pagină de dicţionar sau …

Caracterizarea personajului Mutul din nuvela „O reparaţie”, de I.L. Caragiale

Mutul din nuvela O reparaţie, de I.L. Caragiale, este unul dintre cei patru locatari ai …

Caracterizarea personajului Miţa Baston din drama „D’ale carnavalului”, de I.L. Caragiale

Spre deosebire de Nae Girimea, Iordache, Didina Mazu, Ipistatul şi Catindatul care, fie sunt rătăciţi …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţele „Căldură mare”, „Five o’clock”, „Iniţiativa…”, „Inspecţiune”, „Justiţie”, „La Moşi”, „Lanţul slăbiciunilor”, „Mitică”, „Proces-verbal”, „Tot Mitică”, „Tren de plăcere” şi „1 Aprilie”, de I.L. Caragiale

Gruparea textelor caragialiene unde apare nominal personajul, rezervă lectorului numeroase surprize şi revelaţii şocante ce …