Caracterizarea personajului principal Constantin Brâncovanul din balada „Constantin Brâncovanul”, de Vasile Alecsandri

Literatura populară este o componentă esenţială a folclorului românesc, deoarece însumează totalitatea producţiilor înţelepciunii poporului nostru, (artistice, literare, muzicale, plastice, coregrafice, dramatice), create şi transmise prin cuvânt şi practici din generaţie în generaţie. Folclorul face parte integrantă din cultura naţională şi defineşte spiritualitatea unui popor.

Creaţiile literaturii populare au fost publicate pentru prima oară de către poetul Vasile Alecsandri în culegerea Poezii poporale. Balade. (Cântice bătrâneşti) din 1852, al cărei motto a devenit celebru: „Românul e născut poet”, despre care bardul de la Mirceşti afirma că este „înzestrat de natură cu o închipuire strălucită şi cu o inimă simţitoare”. Iubitor al istoriei neamului, autorul popular a creat numeroase balade în care slăveşte curajul şi patriotismul acelor domnitori români care-erau oricând gata să se sacrifice pentru ţara şi poporul lor şi de aceea au rămas pentru totdeauna în sufletele românilor.

Constantin Brâncovanul este personajul principal şi eponim (care dă numele operei) al baladei populare. Personaj atestat istoric, Constantin Brâncoveanu a fost domnitorul Ţării Româneşti între anii 1688-1714, perioadă de progres economic şi de independenţă faţă de puterile străine, ceea ce a stârnit furia turcilor, care l-au ucis cu sălbăticie, împreună cu cei trei fii ai săi.

În expoziţiune, naratorul anonim evidenţiază, prin caracterizare directă, originea nobilă şi credinţa în Dumnezeu de care este animat domnitorul român - „Boier vechi şi domn creştin”. Calităţile morale sunt accentuate de portretul fizic, realizat succint prin două epitete - „Faţa blândă” şi „Barba albă” - care sugerează generozitatea şi înţelepciunea domnitorului.

Trăsătura morală esenţială a domnitorului este credinţa în Dumnezeu, subliniată în mod direct încă de la începutul desfăşurării acţiunii: „La icoane se-nchina”. Înzestrat cu talent de conducător, Brâncovanul adusese bunăstare în ţară, prin reformele pe care le făcuse, precum şi independenţă prin talentul de politician, ceea ce declanşează furia otomană.

Patriotismul fierbinte, care-i dirijează toate acţiunile reiese, în mod indirect, din episodul în care turcii năvălesc în ţară şi domnitorul îşi trezeşte fiii, îndemnându-i cu hotărâre să se pregătească de luptă pentru apărarea ţării. Această trăsătură de caracter este reliefată prin verbe la modul imperativ: „- Dragii mei coconi iubiţi! / Lăsaţi somnul, vă treziţi, / Armele vi le gătiţi”. Din adresarea directă plină de sensibilitate reiese şi puternica dragostea paternă, precum şi grija pentru educaţia patriotică a fiilor.

Prins de către turci şi dus în faţa sultanului, la „Stanbul în turnul mare”, Brâncovanul dovedeşte demnitate şi tact diplomatic, deoarece nu se comportă cu umilinţă şi evită cu inteligenţă orice formulă de adresare. Domnitorul îşi păstrează măreţia atunci când este acuzat de rea-credinţă faţă de Poarta Otomană, prin cuvântul „hain” (sensul arhaic al cuvântului hain era cel de rea-credinţă) şi prin reproşul că ar fi luat măsuri ca să scoată ţara de sub stăpânirea otomană: „Adevăr e c-ai chitit / Pân a nu fi mazilit / Să desparţi a ta domnie / De a noastră împărăţie? / Că de mult ce eşti avut / Bani de aur ai bătut, / Făr-a-ţi fi de mine teamă, / Făr-a vrea ca să-mi dai seamă!”.

Domnitorul român răspunde cu diplomaţie şi îndrăzneală, întrucât îi atrage atenţia sultanului că puterea este trecătoare: - „De-am fost mare pre pământ, / Cată-acum de vezi ce sunt!”. Ca bun creştin, Brâncovanul mărturiseşte direct crezul său şi anume că numai Dumnezeu îi cunoaşte gândurile şi faptele, fiind şi singurul care îi poate judeca: „De-am fost bun, rău la domnie, / Dumnezeu singur o ştie”.

Sultanul îi cere domnitorului român supunere religioasă, poruncindu-i să-şi lepede „legea creştinească” şi „să se dea” la mahomedanism, ameninţându-l că altfel îl va ucide împreună cu fiii săi. Credinţa puternică în Dumnezeu şi patriotismul profund se disting în mod direct din vorbele domnitorului român, ce respinge cu fermitate porunca sultanului şi-i răspunde cu mult curaj: „Facă Dumnezeu ce-a vrea! / Iar pe toţi de ne-ţi tăia, / Nu mă las de legea mea!”.

Convingerea adâncă în puterea lui Dumnezeu, puternic înrădăcinată în sufletul său, îi dă forţa interioară de a asista la decapitarea celor doi fii mai mari, disperarea şi durerea părintească fiind încredinţate divinităţii: „Brâncovanul greu ofta / Şi din gură cuvânta: / - Doamne! fie-n voia ta!”.

Mişcat de tăria morală a domnitorului român, sultanul repetă propunerea, înainte de a-l decapita şi pe mezin, dar Brâncovanul, care-şi pusese soarta în voia divinităţii, rămâne ferm în hotărârea sa: „Mare-i Domnul Dumnezeu! / Creştin bun m-am născut eu, / Creştin bun a muri vreu...”. El îşi încurajează apoi fiul să primească moartea cu seninătate şi încredere în Dumnezeu: „Taci şi mori în legea ta, / Că tu ceriu-i căpăta”.

Suferinţa tatălui este sfâşietoare după decapitarea ultimului său fiu, durerea profundă nu mai cunoaşte margini, stări redate în mod direct printr-o metaforă extrem de sugestivă: „inima-i se despica”. Aproape pierzându-şi minţile de durere, după ce se aruncă peste trupurile neînsufleţite ale copiilor, bocetul său devine un blestem cutremurător. „Dar-ar Domnul Dumnezeu / Să fie pe gândul meu / Să vă ştergeţi pre pământ / [...] / Să n-aveţi loc de-ngropat, / Nici copii de sărutat”. Furia turcilor nu mai cunoaşte margini şi-l omoară pe Brâncovanul cu o cruzime fără precedent: „Trupu-i de pele jupea, / Pielea cu paie-o umplea, / Prin noroi o tăvălea”.

Autorul popular transmite posterităţii ideea că domnitorul român nu şi-a trădat credinţa strămoşească în Dumnezeu, singura care l-a întărit în ultimele clipe de viaţă şi care l-a ajutat să moară cu demnitate şi curaj: „Să ştiţi c-a murit creştin / Brâncovanul Constantin”.

Portretul domnitorului român care a rămas în istoria neamului datorită patriotismului şi credinţei nestrămutate în puterea lui Dumnezeu este construit atât prin caracterizare directă, realizată - în parte - prin descriere, cât şi prin caracterizare indirectă - punerea personajului în situaţie limită, atitudinea în faţa morţii, gânduri, fapte, relaţii cu alte personaje - realizată cu ajutorul naraţiunii şi al dialogului. Pentru a accentua măreţia eroului pozitiv de baladă populară, autorul anonim îl pune pe Constantin Brâncovanul în antiteză cu sultanul - care reprezintă cruzimea şi răutatea.

Trăsăturile morale ale domnitorului Constantin Brâncovanul au impresionat puternic poporul român, care, prin autorul anonim al baladei şi-a exprimat admiraţia şi respectul pentru patriotismul exemplar al acestui măreţ domnitor, a cărui tragedie a parcurs secole, rămânând în istoria noastră prin iubirea de neam şi ţară, prin credinţa profundă în Dumnezeu şi făcând din el un model de conducător de ţară.

Check Also

Caracterizarea personajului Mutul din nuvela „O reparaţie”, de I.L. Caragiale

Mutul din nuvela O reparaţie, de I.L. Caragiale, este unul dintre cei patru locatari ai …

Caracterizarea personajului Miţa Baston din drama „D’ale carnavalului”, de I.L. Caragiale

Spre deosebire de Nae Girimea, Iordache, Didina Mazu, Ipistatul şi Catindatul care, fie sunt rătăciţi …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţele „Căldură mare”, „Five o’clock”, „Iniţiativa…”, „Inspecţiune”, „Justiţie”, „La Moşi”, „Lanţul slăbiciunilor”, „Mitică”, „Proces-verbal”, „Tot Mitică”, „Tren de plăcere” şi „1 Aprilie”, de I.L. Caragiale

Gruparea textelor caragialiene unde apare nominal personajul, rezervă lectorului numeroase surprize şi revelaţii şocante ce …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Ţal!…”, de I.L. Caragiale

Să-l urmărim puţin în acţiune pe Mitică, degajat de povara prejudecăţilor inerţiale şi etichetelor tendenţios-simplificatoare. …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Inspecţiune”, de I.L. Caragiale

Camaradul Mitică din Inspecţiune, de I.L. Caragiale, este o apariţie halucinantă, enigmatică, nebuloasă şi neguroasă, …