Caracterizarea personajului principal Apostol Bologa din romanul „Pădurea spânzuraţilor”, de Liviu Rebreanu

Liviu Rebreanu este creatorul romanului românesc modern, deoarece scrie „cea mai puternică creaţie obiectivă a literaturii române” de până atunci (Eugen Lovinescu), iar Pădurea spânzuraţilor este primul roman obiectiv de analiză psihologică din proza românească. Nuvelele care preced romanul Pădurea spânzuraţilor sunt Catastrofa, Iţic Ştrul dezertor şi Hora morţii, pe baza cărora Liviu Rebreanu creează primul roman de analiză psihologică, obiectiv şi realist din literatura română.

Romanul ilustrează evocarea realistă şi obiectivă a primului război mondial, în care accentul cade pe condiţia tragică a intelectualului ardelean care este silit să lupte sub steag străin împotriva propriului neam. Pădurea spânzuraţilor este „monografia incertitudinii chinuitoare” (George Călinescu). Rebreanu este în acest roman „un analist al stărilor de conştiinţă, al învălmăşelilor de gânduri, al obsesiilor tiranice”. (Tudor Vianu)

Modernismul romanului se manifestă prin evocarea realistă şi obiectivă a primului război mondial, în care accentul cade asupra condiţiei tragice a intelectualului ardelean silit să lupte sub steag străin împotriva propriului neam. Pădurea spânzuraţilor este „monografia incertitudinii chinuitoare” (George Călinescu) provocată de conflictul interior şi protagonistului între statutul de cetăţean şi apartenenţa etnică românească, Rebreanu fiind „un analist al stărilor de conştiinţă, al învălmăşelilor de gânduri, al obsesiilor tiranice”. (Tudor Vianu)

Realismul operei este susţinut de o tragedie personală a autorului, al cărui frate, Emil, ofiţer în armata austro-ungară, fusese condamnat şi spânzurat pentru că încercase să treacă linia frontului la români, precum şi de impresia şocantă pe care i-a provocat-o imaginea văzută într-un album cu fotografii din război, care înfăţişa o pădure de ai cărei copaci atârnau spânzuraţi cehi. Prozatorul mărturiseşte că „în Apostol Bologa am avut să sintetizez prototipul propriei mele generaţii, şovăirile lui sunt şovăirile noastre, ale tuturor”.

Perspectiva narativă defineşte punctul de vedere al naratorului omniscient (heterodiegetic) şi omniprezent asupra evenimentelor povestite la persoana a III-a, iar atitudinea naratorului reieşită din relaţia sa cu personajele profilează focalizarea zero şi viziunea „dindărăt”, argumentând caracterul obiectiv al romanului. Componenta romanescă (ţine de roman) psihologică este realizată prin mijloacele de analiză a conştiinţei protagonistului, naratorul heterodiegetic apelând la dialog, monolog interior, autointrospecţie, flashback, retrospecţie, cuvinte cu valoare de simbol, observaţie atentă şi profundă a conştiinţei personajelor etc.

Relaţiile temporale sunt reale şi cronologice, bazate pe fapte din timpul primului război mondial, narate în ordinea derulării lor sau discontinue, realizate prin flash-back şi analepsă. Relaţiile spaţiale reflectă un spaţiu real deschis, al frontului, şi unul imaginar închis, al trăirilor interioare din sufletul şi conştiinţa personajelor.

Apostol Bologa este personajul principal şi „rotund” („care nu poate fi caracterizat succint şi exact”, E.M. Forster) al romanului Pădurea spânzuraţilor, primul erou din literatura română întruchipat de intelectualul ce trăieşte o dramă de conştiinţă, un tragic conflict interior declanşat de sentimentul datoriei de cetăţean, ce-i revine din legile statului austro-ungar şi apartenenţa la etnia românească.

Liviu Rebreanu analizează personajul din punct de vedere psihologic cu obiectivitate şi, pentru prima oară în proza românească, aduce în prim plan o criză de conştiinţă a unui intelectual ce aspiră la o existenţă bazată pe principii morale solide, clare şi intransigente. Naratorul omniscient alcătuieşte, în mod obiectiv, sondajul psihologic al personajului, utilizând o gamă variată de procedee artistice indirecte de caracterizare.

Monologul interior al eroului sau autoanaliza („«Am pierdut pe Dumnezeu», îi fulgeră prin minte”), cuvintele personajului ce se constituie în mărturisiri ale propriilor concepţii („Lege, datorie, jurământ ... sunt valabile numai până în clipa când îţi impun o crimă faţă de conştiinţa ta [...], nicio datorie din lume n-are dreptul să calce în picioare sufletul omului”), caracterizarea făcută direct de către naratorul omniscient („Apostol Bologa se făcu roşu de luare-aminte şi privirea i se lipise pe faţa condamnatului.

Îşi auzea bătăile inimii ca nişte ciocane.”), învălmăşelile de gânduri şi obsesii ce nasc situaţii dramatice, prin repetarea unor cuvinte cu valoare de simbol (datoria, lumina din privirea condamnatului, legea, iubirea), precum şi armonizarea naturii mohorâte, reci, sumbre cu zbuciumul dramatic din conştiinţa personajului (naturalismul) creionează un personaj realist modern şi „rotund” („care nu poate fi caracterizat succint şi exact”, E.M. Forster) prin complexitatea trăirilor şi zbuciumul conştiinţei.

Perspectiva temporală discontinuă aduce în prim plan, prin flash-back, perioada copilăriei, care influenţează decisiv evoluţia psihologică şi concepţiile protagonistului despre lume şi viaţă. Apostol Bologa este fiul aprigului avocat Iosif Bologa, întemniţat pentru doi ani ca semnatar al Memorandumului şi al Mariei, care avea pentru copilul ei „o dragoste idolatră” şi al cărui suflet era „plin de credinţă în Dumnezeu”, reproşându-şi chiar dacă nu cumva îşi „iubeşte odrasla mai mult decât pe Atotputernicul?”.

Îndoctrinat de mama sa, copilul ajunge să aibă halucinaţii în biserică, imaginându-şi că îl vede pe Dumnezeu după o perdea de nouri albi şi atunci „inima şi-a oprit bătăile, iar ochii i s-au umplut de o lucire stranie bolnavă, în vreme ce sufletul era plin de fericire...”. Mama interpretează momentul ca pe un semn divin şi dirijează copilul spre calea preoţiei. Venit din închisoare, tatăl se opune cu străşnicie exaltării religioase şi sădeşte în copil o forţă lăuntrică, dorind să facă din acesta „un om şi un caracter”.

Printr-o educaţie severă, tară sentimentalisme siropoase, Iosif Bologa accentuează latura patriotică în structura morală a băiatului şi-l povăţuieşte să dobândească,stima oamenilor, dar mai ales pe a lui însuşi, stabilind un echilibru între lumea sa şi lumea din afară prin armonia deplină a sufletului cu gândul, a gândului cu vorba şi a vorbei cu fapta, dar mai ales: „ca bărbat să-ţi faci datoria şi să nu uiţi niciodată că eşti român!”. Având această structură educaţională, copilul evoluează cu o bază de principii ce păreau solide, primul dezechilibru producându-se la moartea tatălui său, când are sentimentul că „Am pierdut pe Dumnezeu”.

Ca student la Facultatea de Filozofie, cu sufletul plin de îndoieli, caută certitudini în ştiinţă, care crede că îi poate oferi „un adevăr absolut”, ce l-ar putea lămuri pe deplin. Îşi formează aici câteva principii asupra vieţii, eticii, considerând că „omul singur nu e cu nimic mai mult decât un vierme” şi că numai „colectivitatea organizată devine o forţă constructivă”.

Concepţia despre viaţă formată în cei doi ani de studii îi impune opinia care i se va zdruncina din temelii mai târziu: „Conştiinţa să-ţi dicteze datoria, nu legile”, iar respectul faţă de stat trebuie să fie dictat de aceeaşi conştiinţă: „Eu nu afirm că statul nostru e bun! [...], dar câtă vreme există, trebuie să ne facem datoria...”. Bologa se înrolează în armata austro-ungară dintr-un orgoliu juvenil, plecând de la concepţia că „numai războiul e adevăratul generator de energii”, susţinând ideea că „războiul este adevăratul izvor de viaţă şi cel mai eficace element de selecţiune. Numai in faţa morţii pricepe omul preţul vieţii şi numai primejdia îi oţeleşte sufletul”.

Introspecţia psihologică, retrospecţia şi autointrospecţia constituie procedee moderne de caracterizare a personajului realist, care trăieşte în permanenţă un conflict interior, amplificat de inadvertenţa dintre concepţii şi realitate. Datoria şi războiul sunt principalele coordonate de conştiinţă ale lui Apostol, care-i energizează toate faptele eroice de pe front, fiind răsplătit cu medalii şi cu „onoarea să fac parte din Curtea Marţială” care i-a judecat pe sublocotenentul ceh Svoboda, ce fusese prins „când era să treacă la duşman, înarmat cu hărţi şi planuri”.

Tânărul locotenent îşi exprimă faţă de Klapka indignarea pentru fapta dezertorului, considerând că este o ruşine pentru corpul ofiţeresc. Prima zguduire a concepţiilor sale despre viaţă, ce păreau atât de solide, are loc atunci când, verificând cu o râvnă absurdă trăinicia spânzurătorii lui Svoboda, este surprins de privirea condamnatului, în ochii căruia „se aprinse o strălucire mândră, învăpăiată, care parcă pătrundea până în lumea cealaltă...”. Această privire îl impresionează profund pe Bologa şi simte că „i se prelinge în inimă ca o imputare dureroasă”.

Atitudinea lui Svoboda, care „sărută lacom crucea din mâna preotului” şi care îşi potriveşte singur, „cu o licărire de bucurie”, laţul în jurul gâtului, îl fascinează pe Bologa şi-i provoacă un puternic dezechilibru interior prin aceea că privirea lucitoare a condamnatului „părea să vestească oamenilor o izbândă mare”. Apostol nu înţelege lumina din ochii cehului şi încearcă să-şi restabilească echilibrul conştiinţei, apelând la concepţiile sale ce păruseră solid înrădăcinate: „pedeapsa... crima...legea, bolborosi Apostol Bologa. [...] fiecare îşi face datoria cum crede [...], căci mai presus de om e statul”.

Relatarea lui Klapka despre pădurea spânzuraţilor („în fiecare copac atârnau oameni”) şi dialogul ofiţerilor la popotă îi zguduie lui Apostol Bologa toate concepţiile formate până atunci în conştiinţa sa, schimbându-i radical opinia asupra existenţei obiective. Noua viziune impune certitudinea că „nimic nu e mai presus de om”, că „omul este centrul universului [...], omul e Dumnezeu!” Concepţiile protagonistului se clatină puternic şi el îşi dă seama „ce ridicol am fost cu concepţia de viaţă”, ce rămâne numai „o formulă neroadă”, de care acum se ruşinează.

Vestea că divizia lor se mută pe frontul din Ardeal şi că va fi nevoit să lupte împotriva românilor duce la prăbuşirea definitivă a conştiinţei personajului. El mai încearcă o ultimă speranţă de salvare a propriei conştiinţe, plănuind „să spargă reflectorul rusesc şi drept recompensă” ar putea obţine de la generalul Karg concesia de a fi trimis să lupte pe alte fronturi, în Galiţia sau în Italia. Îşi pune toată energia în doborârea reflectorului, reuşeşte şi este chemat de general pentru a primi medalia de aur pentru merite deosebite.

Bologa însă îi cere „favoarea” de a fi scutit să meargă pe frontul românesc, explicându-i că se află „în imposibilitate morală”, dar Karg se enervează, ameninţând că „fiecare cuvânt al d-tale ar merita un glonte!”. Bologa se hotărăşte să dezerteze la muscali (poporul rus), dar este rănit în luptă şi stă în spital patru luni, gândindu-se în acest timp cât de norocos a fost că nu a trecut la inamic, deoarece, apropiindu-se de frontul românesc, are prilejul să treacă la ai săi.

Cuvintele tatălui său („ca bărbat să-ţi faci datoria şi să nu uiţi niciodată că eşti român!”), adânc imprimate în conştiinţă, îl determină pe Bologa să considere că. datoria lui e „să trăiască şi să triumfe”, deoarece moartea înseamnă „laşitate pentru omul care are un ideal în lume.”

În dialogul purtat cu ofiţerul ungur Varga în tren, Bologa susţine ideea că legea şi datoria sunt valabile „numai până în clipa când îţi impun o crimă faţă de conştiinţa ta” şi că nicio datorie nu are dreptul „să calce în picioare sufletul omului”. Sinceritatea lui devine periculoasă pentru ofiţerul Bologa, dar el simte că toţi gândesc la fel, numai că nu au demnitatea lui de a recunoaşte: „Dacă ar putea citi cineva în sufletele tuturor ofiţerilor, s-ar îngrozi de ceea ce ar descoperi. Cei mai mulţi îşi ascund gândurile, pe când el baremi e sincer”.

Bologa se îndreaptă cu siguranţă către un destin tragic, el mărturisindu-i chiar generalului Karg că acum în sufletul său „s-a prăbuşit o lume” (autointrospecţie), exprimându-şi concepţia că omul ar trebui să-şi controleze pornirile, astfel ca „să nu facă niciodată inima ce nu vrea creierul şi mai cu seamă creierul să nu facă ce sfâşie inima!”.

Plecat acasă în convalescenţă, Apostol rupe logodna cu Marfa, recunoscând făţiş că n-o mai iubeşte şi în clipa aceea „s-a simţit foarte fericit”, dar şi mândru pentru fermitatea hotărârii luate, constatând încă o dată cât de falsă fusese şi percepţia sentimentului de iubire. Întors pe front, este numit într-o funcţie de birou, la coloana de muniţii, stă în gazdă la groparul ungur Vidor şi se îndrăgosteşte puternic de fata acestuia, llona, cu care se şi logodeşte, simţind pentru prima oară iubirea adevărată, înălţătoare.

Este desemnat din nou membru al Curţii Marţiale pentru a judeca pe câţiva ţărani români acuzaţi de pactizare cu duşmanul, ceea ce îl hotărăşte să dezerteze şi să treacă la români, deşi este conştient că sublocotenentul ungur Varga îl suspectează şi-l urmăreşte îndeaproape. Pleacă într-o noapte să treacă linia frontului, „cu inima ostenită de bucurie”, dar se rătăceşte şi este prins de o patrulă, chiar în sectorul lui Varga, care-l arestează. Asupra lui Bologa este găsită „harta cu poziţiile frontului”, document incontestabil de trădare a statului austro-ungar.

Dezertarea lui Apostol este echivocă, e posibil ca el să-şi fi dorit să fie prins şi condamnat la moarte, gândindu-se că, dacă reuşea să ajungă la ai săi (la români), aceştia l-ar fi privit ca pe un laş, care luptase deja doi ani sub drapel austro-ungar. În altă ordine de idei, competenţa ofiţerului Bologa nu justifică faptul că a fost descoperită încercarea de a dezerta, deoarece el dovedise o bună pregătire militară în distrugerea reflectorului rusesc, ştia foarte bine linia frontului, aşadar n-ar fi trecut niciodată prin sectorul duşmanului său declarat, Varga, şi, mai ales, n-ar fi luat cu sine o hartă care l-ar fi incriminat fără dubiu.

La interogatoriu, Bologa simte o dorinţă nestăpânită să explice frământările sale de conştiinţă care-i determinaseră dezertarea, să-i facă să înţeleagă „cum mi s-a zdruncinat echilibrul sufletesc”, dar pe nimeni nu interesează astfel de explicaţii şi este condamnat la moarte prin spânzurare. Refuză cu încăpăţânare să fie apărat de Klapka, simţindu-şi sufletul inundat de iubire, deoarece numai „prin iubire cunoşti pe Dumnezeu şi te înalţi până la ceruri...”.

Moartea nu-l înfricoşează, ba se întreabă chiar „dacă dincolo de moarte nu e adevărata viaţă?”. Întreaga sa fiinţă este cuprinsă de iubirea totală, faţă de oameni şi de Dumnezeu, căci „cu iubirea în suflet poţi trece pragul morţii” şi cine are fericirea să o simtă „trăieşte în eternitate...”. Circularitatea romanului susţine modernismul acestei creaţii. În momentul spânzurării, ca şi Svoboda la începutul romanului, „Apostol îşi potrivi singur ştreangul, cu ochii însetaţi de lumina răsăritului”. Moare „în vreme ce în urechi i se stingea glasul preotului: Primeşte, Doamne, sufletul robului tău Apostol... Apostol... Apostol...”.

Apostol Bologa moare ca un erou al neamului său, din dragoste pentru ţara sa, pentru libertate şi adevăr, pentru triumful valorilor morale ale omenirii. Drama de conştiinţă conduce astfel la unicul deznodământ posibil.

Eugen Lovinescu apreciază că romanul Pădurea spânzuraţilor este o proză psihologică „în sensul analizei evolutive a unui singur caz de conştiinţă, un studiu metodic, alimentat de fapte precise şi de coincidenţe, împins dincolo de ţesătura logică, în adâncurile inconştientului”.

Check Also

Caracterizarea personajului Mutul din nuvela „O reparaţie”, de I.L. Caragiale

Mutul din nuvela O reparaţie, de I.L. Caragiale, este unul dintre cei patru locatari ai …

Caracterizarea personajului Miţa Baston din drama „D’ale carnavalului”, de I.L. Caragiale

Spre deosebire de Nae Girimea, Iordache, Didina Mazu, Ipistatul şi Catindatul care, fie sunt rătăciţi …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţele „Căldură mare”, „Five o’clock”, „Iniţiativa…”, „Inspecţiune”, „Justiţie”, „La Moşi”, „Lanţul slăbiciunilor”, „Mitică”, „Proces-verbal”, „Tot Mitică”, „Tren de plăcere” şi „1 Aprilie”, de I.L. Caragiale

Gruparea textelor caragialiene unde apare nominal personajul, rezervă lectorului numeroase surprize şi revelaţii şocante ce …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Ţal!…”, de I.L. Caragiale

Să-l urmărim puţin în acţiune pe Mitică, degajat de povara prejudecăţilor inerţiale şi etichetelor tendenţios-simplificatoare. …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Inspecţiune”, de I.L. Caragiale

Camaradul Mitică din Inspecţiune, de I.L. Caragiale, este o apariţie halucinantă, enigmatică, nebuloasă şi neguroasă, …