Caracterizarea personajului principal Andrei Pietraru din drama „Suflete tari”, de Camil Petrescu

Camil Petrescu este un scriitor analitic atât în romane, cât şi în piesele de teatru, construind personaje frământate de idealuri ce rămân la stadiul de teorie (utopice), intelectuali trăind în lumea ideilor pure, care sunt imposibil de aplicat în realitatea concretă. Concepţia lui Camil Petrescu despre tragismul uman evidenţiază ideea că „o dramă nu poate fi întemeiată pe indivizi de serie, ci axată pe personalităţi puternice, a căror vedere îmbrăţişează zone pline de contraziceri”, că personajele nu sunt caractere, ci cazuri de conştiinţă, personalităţi plenare, singurele care pot trăi existenţa ca paradox: „Câtă luciditate, atâta existenţă şi deci atâta dramă”.

Andrei Pietraru este personajul principal al dramei Suflete tari de Camil Petrescu. Fiu de ţărani, cu studii strălucite, fusese de mic foarte harnic, talentat şi inteligent, speranţa generaţiei sale pentru orice carieră ar fi dorit să îmbrăţişeze.

Deşi personaj de dramaturgie, Andrei Pietraru beneficiază, ca toţi eroii lui Camil Petrescu, de un portret fizic ale cărui trăsături sugerează caracteristici morale relevante: „un tânăr ca de 30 de ani, înalt, delicat, fără să fie slab. Păr castaniu, faţa palidă şi ochii verzi-albaştri, foarte puternici, pătrunzători. Are figura obosită de om mistuit de o frământată viaţă interioară. Fire bolnăvicios de impresionabilă, când prea timidă, când excesiv de violentă. O nelinişte şi o nestabilitate în gesturi de aparat de mare precizie, sensibil la mai multe influenţe deodată”.

Portretul etic al protagonistului reiese indirect din trăirile interioare şi zbuciumul sufletesc, reliefate prin analiza psihologică a stărilor trăite în profunzime de intelectualul însetat de iubirea ideală, chinuit de incertitudini şi de imperfecţiunile societăţii, toate aceste modalităţi înscriindu-se în formula artistică de construire a personajului modern. Creionat succint, eroul ilustrează principalele trăsături ale personajului-cadru din opera lui Camil Petrescu: născut din frământări sufleteşti, hipersensibil, inadaptat superior, intelectual intransigent, dominat de lumea ideilor pure, inflexibil, analitic şi interiorizat.

Andrei Pietraru este un personaj tipic, întruchipând intelectualul însetat de absolutul în iubire şi trăind în lumea ideilor pure. De 6 ani era îndrăgostit în taină de Ioana Boiu-Dorcani şi, ca să poată sta în preajma ei, îşi întrerupsese studiile şi făcuse eforturi să ocupe postul de bibliotecar din casa boierului Matei Boiu-Dorcani. Această funcţie este sub demnitatea şi sub capacitatea sa intelectuală, motiv pentru care această decizie umilitoare îi uimise pe toţi cei care credeau în el.

Cinstit şi corect, Andrei rupsese logodna cu bogata nepoată a lui Sineşti deoarece n-o iubea, fiind definitiv subjugat Ioanei, însă „jupâniţa” este, în toţi cei şase ani, indiferentă, rece, distantă, inaccesibilă, de o distincţie strivitoare, dezarmantă pentru tânărul îndrăgostit de condiţie socială modestă. Se poate spune că Ioana nici nu-l observase pe Andrei, considerându-l una dintre slugile lor care aveau, din punct de vedere al stăpânilor, aceeaşi înfăţişare ternă.

Din relaţia care se modifică mereu între Andrei Pietraru şi Ioana Boiu reies cele mai relevante trăsături ale celor două personaje. Conflictul dintre idealul de iubire şi neputinţa aplicării în viaţa reală pricinuieşte drama de conştiinţă a lui Andrei Pietraru. El află întâmplător despre posibila logodnă a Ioanei cu prinţul Bazil Şerban şi se hotărăşte să-şi mărturisească, după şase ani, dragostea.

El intră pierit, asemenea lui Julien Sorel (personajul lui Stendhal, din romanul Roşu şi negru, o cucerise la fel pe Mathilde de la Mole), în iatacul Ioanei şi-i declară, cu delicateţe, că-şi sacrificase studiile, cariera numai din dragoste pentru ea: „a trebuit să te întâlnesc pe dumneata, mormântul mândriei mele”.

Tânăra îl respinge dispreţuitoare, considerându-l un ratat, atitudine care stârneşte orgoliul tânărului şi-l face să devină categoric şi agresiv. Stupefiat de lipsa ei de suflet, jupâniţa îi pare incapabilă să se înduioşeze de ceva, rupe zăgazurile şi, cu ochi halucinaţi, izbucneşte năvalnic, ameninţând că, dacă până la 12 noaptea n-o cucereşte, se sinucide. Impresionată de forţa iubirii lui şi copleşită de îndrăzneala bărbătească dominatoare, Ioana cedează exploziei pasionale şi timp de o săptămână cei doi tăinuiesc relaţia, apoi tânăra îl constrânge să-i mărturisească adevărul tatălui ei.

Andrei este şovăitor, curajul cu care o cucerise pe Ioana se consumase şi redevenise acelaşi bărbat nesigur şi nehotărât, îşi recăpătase platitudinea şi lipsa de farmec, din cauza cărora Ioana nici nu-l observase în cei şase ani. În plus, îl surprinde sărutând-o pe Elena care pleca pentru totdeauna iar Andrei îşi lua rămas bun de la ea şi, brusc, Ioana redevine aristocrata dispreţuitoare, văzând în iubitul ei, un arivist mărunt, „un suflet de slugă” şi nu-l mai crede în stare să se sinucidă, aşa cum el o ameninţă din nou.

Înjosit, jignit în demnitatea lui  şi mai ales în sentimentele lui de dragoste pentru care sacrificase tot, Andrei Pietraru se sinucide. Spirit absolutizam. Andrei mărturiseşte, însă, că nu intenţionase neapărat să-şi ia viaţa, ci dorise mai ales, să ucidă în el iubirea - „Pe dumneata te-am ucis în mine... Eşti moartă... mai moartă decât dacă n-ai fi existat niciodată...” - ceea ce argumentează faptul că eroul este însetat de o „dragoste în stare pură”.

Pentru Andrei, Ioana este iubirea absolută, unica lui raţiune de a fi, „un exemplar unic”, aşa cum Gelu Ruscanu (din Jocul ielelor) găsise unul în ideea de dreptate absolută. Asemănarea celor doi eroi camilpetrescieni constă în faptul că distanţa dintre conştiinţă şi obiect este absolută, la Andrei între iubirea absolută şi aristocrata inaccesibilă, iar la Gelu între dreptatea socială şi justiţia absolută.

Andrei Pietraru este dominat de un hybris (orgoliu nemăsurat) care îi determină destinul dramatic. Această constantă a conştiinţei eroului este observată de fostul coleg de şcoală şi prietenul său, Culai Darie: „Omule, toate drumurile pe care puteai să le apuci în viaţă duc până la capătul lumii. Cum naiba de l-ai ales tocmai pe ăsta, de te-ai înfundat tocmai aici?”, înclinaţia lui Andrei spre absolut, îl face să-şi explice hotărârea: „Ei, Culai, şi într-o iubire poţi să ajungi până la capătul lumii!”.

Orgolios, ca şi Gelu Ruscanu, Andrei este rupt de realitatea concretă, deoarece, însetat de absolut, crede că poate trece peste barierele sociale şi poate să capete demnitatea umană de care fusese lipsit atâta vreme, din cauza condiţiei sociale umile. Eroarea este conştientizată atunci când îi destăinuie lui Matei relaţia amoroasă cu fiica sa, iar acesta reacţionează cu indignare şi furie nestăpânite, considerându-l un „vânător de zestre”.

Conflictul de conştiinţă se manifestă între orgoliile celor două personaje ale cuplului antitetic, la Ioana este evident orgoliul de castă, de clasă aristocratică, iar la Andrei este vorba de un orgoliu determinat de egolatrie (adorare de sine, divinizare a propriei persoane). Tânăra aparţine acelei clase sociale care are rădăcini adânci în nobilimea românească, Pietraru reprezintă ţărănimea.

Andrei n-o iubea pe Ioana pentru calităţile ei umane, ci mai ales ca să-şi dovedească sieşi că are puterea de a iubi, dar mai ales orgoliul că are forţa de a înfrunta obstacolele care-i stau în cale pentru dobândirea acestei iubiri. Atunci când Culai îl întreabă de ce el, fiu de ţărani, iubeşte o boieroaică, Andrei este foarte încurcat, însă tot colegul său găseşte răspunsul, deoarece îşi cunoştea bine prietenul: „E ceva în tine, nemăsuratul tău orgoliu, care ar fi iubit-o şi fără s-o fi văzut vreodată”.

Andrei are onoare, fapt pentru care provoacă la duel pe prinţul Bazil Şerban şi nu renunţă la confruntarea cu acesta, cu toate că Ioana îl determinase pe boier să-şi ceară scuze. Dacă ar fi fost de acord cu anularea duelului, el n-ar mai fi putut dovedi că este, la rândul lui, înzestrat cu simţul onoarei, calitate proprie clasei aristocrate şi n-ar mai fi impresionat-o pe domnişoara Boiu. Totuşi, din iubire, renunţă la studii, deşi statutul de servitor în casa. Boiu aproape că i-a anulat şansele de a fi iubit de tânăra aristocrată. Simţul onoarei se supune, aşadar, iubirii absolute.

Iubirea în sine este un act iraţional, Pietraru se rupe de realitatea concretă, trăieşte în lumea ideilor pure, din care cauză ajunge, dintr-un intelectual în devenire, cu o carieră strălucită, un ratat, fapt ce determină şi destinul său dramatic: chiar şi dragostea se falsifică dacă este privită în absolut, lipsită de orice determinări obiective, reale.

Ambele personaje poartă măşti, puse de situaţiile intolerabile. Andrei îşi impune o atitudine falsă pentru a putea sta în preajma iubitei, însă, pentru a comunica, el se hotărăşte: „Să sfâşii această mască mincinoasă, care a făcut din mine un bolnav”. Ioana tăinuieşte iubirea ei cu Andrei, purtând masca nevinovăţiei, care însă o împovărează: „De o săptămână, viaţa mea nu e decât o prefăcătorie dezgustătoare”.

Ca în teatrul lui Bernard Shaw, în piesă se manifestă vădit paradoxuri în cadrul situaţiilor de conştiinţă. Andrei caută femeia şi nu aristocrata de stirpe, dar Ioana este boieroaica bogată şi de viţă veche; el nu doreşte să parvină pe scara socială şi totuşi aspirase toată viaţa către un loc de frunte; el se sinucide pentru iubire, dar omoară în el tocmai iubirea: „Pe dumneata te-am ucis în mine... Eşti moartă... mai moartă decât dacă n-ai fi existat niciodată.”

„Există în toată opera d-lui Camil Petrescu o intuiţie unitară a omului. Bărbatul lucid şi activ, ambiţios şi individualist e înfrânt de obsesia simţurilor şi încarcerat de instinctualitatea femeii”. (Pompiliu Constantinescu)

Camil Petrescu este creatorul dramei de conştiinţă, în care dramatismul personajelor este realizat prin revelaţii succesive şi, în mod firesc, de eşecurile succesive petrecute în conştiinţa acestora. Conflictul dramelor camilpetresciene este unul ce se manifestă în conştiinţa personajelor, generat de imposibilitatea aplicării în realitate a ideilor absolute care-i domină şi le determină destinul tragic.

Aşadar, conceptul de absolut nu este unul filozofic, ci unul moral, personajele fiind însetate de certitudini etice, incapabili de compromisuri, trăind în lumea ideilor pure. Eroii lui Camil Petrescu sunt învinşi de propriul ideal, din cauza principiilor absolute care nu se pot pune în practică, nu se pot aplica în societatea dominată de imperfecţiuni.

Stilul lui Camil Petrescu este anticalofil (împotriva scrisului frumos) şi se particularizează prin formule estetice moderne, care se concretizează prin interesul pentru stările difuze ale eroilor, exaltarea trăirilor, sondare până în zonele cele mai adânci ale subconştientului. Conştiinţa eroului selectează acele fapte care vor duce la opţiunea finală a sinuciderii. Monologul interior constituie un mijloc artistic de ilustrare a trăirilor lăuntrice, de reflectare asupra existenţei.

Limbajul artistic este remarcabil prin imaginile intelectuale, introspectarea nuanţelor sufleteşti, claritatea limbajului analitic. Figurile de stil se rezumă la comparaţii şi epitete, dar „fără ortografie, fără compoziţie, fără stil şi chiar fără caligrafie”. (Camil Petrescu)

Check Also

Caracterizarea personajului Mutul din nuvela „O reparaţie”, de I.L. Caragiale

Mutul din nuvela O reparaţie, de I.L. Caragiale, este unul dintre cei patru locatari ai …

Caracterizarea personajului Miţa Baston din drama „D’ale carnavalului”, de I.L. Caragiale

Spre deosebire de Nae Girimea, Iordache, Didina Mazu, Ipistatul şi Catindatul care, fie sunt rătăciţi …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţele „Căldură mare”, „Five o’clock”, „Iniţiativa…”, „Inspecţiune”, „Justiţie”, „La Moşi”, „Lanţul slăbiciunilor”, „Mitică”, „Proces-verbal”, „Tot Mitică”, „Tren de plăcere” şi „1 Aprilie”, de I.L. Caragiale

Gruparea textelor caragialiene unde apare nominal personajul, rezervă lectorului numeroase surprize şi revelaţii şocante ce …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Ţal!…”, de I.L. Caragiale

Să-l urmărim puţin în acţiune pe Mitică, degajat de povara prejudecăţilor inerţiale şi etichetelor tendenţios-simplificatoare. …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Inspecţiune”, de I.L. Caragiale

Camaradul Mitică din Inspecţiune, de I.L. Caragiale, este o apariţie halucinantă, enigmatică, nebuloasă şi neguroasă, …