Caracterizarea personajului principal Amin din povestirea „Pescarul Amin”, de Vasile Voiculescu

Povestirea Pescarul Amin a fost scrisă de Vasile Voiculescu în 1958 şi publicată postum în volumul intitulat Capul de zimbru (1966), făcând parte din proza contemporană. Pescarul Amin este o povestire fantastică, deoarece evidenţiază mitul apei ca motiv esenţial, ca substanţă primordială germinativă a vieţii. Povestirea simbolizează facerea lumii, explicând geneza universului din mediul acvatic şi naşterea fiinţelor din peşti, ca mit totemic.

Povestirea ilustrează ipostaza omului ce vine dintotdeauna în această lume, ca păstrător al unei ancestrale comuniuni cu natura şi lumea animală în care-şi simte înfipte adânc rădăcinile devenirii sale, precum şi întoarcerea sa la stadiul genetic primar, reintegrându-se astfel în circuitul universal. Fantasticul prozei lui Vasile Voiculescu are ca specific ilustrarea lumii reale, obişnuite, în cadrul căreia este posibilă manifestarea firească a elementelor fabuloase, care fac parte din viaţa oamenilor, creând, în acest fel, ineditul şi senzaţionalul în banalul cotidian.

Pescarul Amin este o povestire fantastică, Vasile Voiculescu insinuând în lumea reală credinţa străveche, fabuloasă că omul îşi are rădăcinile genetice într-un animal sacru, considerat strămoşul său şi recunoscut ca totem. Personajul principal şi eponim (care dă numele operei) al povestirii este Amin, „un pescar arătos”, foarte priceput în construirea digurilor şi un cunoscător desăvârşit al peştilor şi al lumii acvatice în general. Amin este totodată un personaj fantastic, conturat prin trăsături umane şi trăsături fabuloase, deoarece Voiculescu îmbină realul banal cu supranaturalul folcloric.

Planul real este reprezentat de colectivitatea pescarilor din Delta Dunării, care, la începutul primăverii, se luptă cu „puhoaiele nebune” pentru a apăra peştii „buimăciţi de mâl” şi târâţi în fluviu de „iuţeala vijelioasă” a apelor, care creează o imagine fabuloasă, aceea a haosului originar. O dată cu năvălirea puhoaielor, „duiumuri de peşti, de toate soiurile, de toate mărimile, de la somnii şi crapii cât viţeii, la fâţişoarele cât gângăniile”, sunt izbiţi de valurile furioase care inundă bălţile, lacurile, ghiolurile şi gârlele Deltei.

Din cauza revărsării Dunării, pescuitul devenise impracticabil, deoarece peştii se ascundeau ameţiţi pe fundul apelor dezlănţuite, „în nomoale şi cotloane”, raţele şi gâştele sălbatice se roteau dezorientate, toate vietăţile, „oameni şi lighioi”, aşteptau să se domolească „mâniile dezlănţuite” în Delta Dunării. Oamenii, împreună cu un brigadier, porniră spre Pocioveliştea, unde năvălise, o dată cu inundaţia, „sumedenie de peşte în baltă”. Pescarii se aşează în calea lor, ca peştii să nu scape înapoi în fluviu, „unde-i cheamă aprinsele legi ale biologiei lor” şi instalează capcane pentru a prinde crapii şi „celelalte seminţii dunărene.

Însuşirea umană, aceea că Amin este cel mai priceput pescar de pe acele meleaguri, reiese în mod indirect din faptele eroului şi din relaţiile cu celelalte personaje. Chemat în ajutor de ceilalţi pescari, Amin a izbutit să intre în vâltoarea apelor, luptându-se cu iuţeala curenţilor care-i izbeau trupul ca să simtă cu tălpile „gândurile apelor de la fundul unde aleargă peştii”. El cercetează nisipul din adâncul apelor şi constată că peştii stau încolonaţi ca ostile, aşteptând „poruncă de la împăratul lor, vreun somn înţelept”, care să le spună cum să-i păcălească pe oameni, de aceea ei trebuie să monteze gardurile care să-i oprească.

Ca în fiecare an, Amin rămâne să supravegheze capcanele săptămâni în şir, pentru că este cel „mai iscusit, mai harnic şi mai înţelept” dintre toţi pescarii, cel mai abil în găsirea soluţiilor de îndreptare a gardurilor, dacă s-ar întâmpla ceva cu acestea. Însuşirile umane sunt evidenţiate în mod direct de către narator.

Rămas singurul stăpânitor peste singurătăţile locurilor pustii, Amin „veghează necontenit peste această împărăţie închinată muţeniei”, dând târcoale capcanei, cufundându-se în vâltoarea apelor ca „să dibuie pulsul gârlei, năzuielile curenţilor, să pândească punerile la cale ale peştilor, răsufletul bălţii, uneltirile Dunării...”. Priceputul pescar se hrăneşte cu „merinda rece”, doarme puţin şi „iepureşte”, aşteptând încordat până când balta îşi întoarce brusc curgerea furioasă în sens invers, dinspre baltă spre fluviu.

Tot în plan real, se manifestă, indirect, stările şi tulburările interioare ale pescarului. Cuprins de o agitaţie nestăpânită, Amin aleargă neobosit în susul ori în josul gârlei, simţind cum „sumedenia de peşti” curge în capcana întinsă. El vede cum „vreun somn barosan, vreun crap de zeci de ocale” pătrund prin clapele gardurilor şi verifică vigilent ca niciunul să nu se strecoare cumva pe deasupra zăplazurilor, simţindu-i că „nu renunţă la scăpare”.

Atunci când peştii par liniştiţi, când nu sunt agitaţi şi nervoşi, e semn că „lucrează la o gaură de scăpare” şi atunci Amin se scufundă, cercetează din nou trăinicia gardurilor, iar dacă găseşte vreo spărtură, cară de pe mal pietre şi bolovani pe fundul apei, până repară stricăciunea, cu o plăcere şi o râvnă neobosite.

În plan fabulos, făptura lui Amin seamănă cu o amfibie, este înalt, „şui, cu pieptul mare, ieşit înainte şi umflat pe lături, un piept larg cuprinzător, cu albia pântecului când suptă, când îmborţoşată cu aer, cu braţe lungi şi palme late ca nişte lopecioare, cu coapse şi picioare aşijderi deşirate”, se scurtează sau se lungeşte când se scufundă în apă, întocmai „ca broasca din arcurile încheieturilor de la toate mădularele”.

Pielea lui este fără niciun pic de păr, lunecoasă, semănând cu strămoşii lui, neamul Aminilor, despre „care se zice că s-ar fi trăgând din peşti”. Când iese din ape, „el nu rămâne leoarcă: se zvântă într-o clipă”. Tăbăcită de vânt şi de soare, pielea lui este acoperită „de nişte solzişori”, porii fiindu-i astupaţi „de mâl şi de mâzga peştilor”. Descrierea directă a înfăţişării personajului sugerează mitul totemic, credinţă străbună ce face parte din mentalitatea pescarilor şi anume că la rădăcina genetică a omului stă peştele.

În plan real, Amin este caracterizat direct de către narator, ca fiind „cel mai mare pescar al meleagului, stăpân din moşi-strămoşi peste mai bine de trei sferturi din trupul bălţii”, cu părul „tuns mărunt” şi barba rasă. Energicul pescar este mulţumit şi bucuros că, în calitate de paznic al gardurilor Pocioveliştii, i se îngăduie „să aibă de-a face cu apa şi peştii”. După aproape o săptămână de pândă, Amin zăreşte pentru o clipă spinarea „unei nămestii” şi presupune că este „un somn uriaş” care bântuia de câţiva ani balta, speriind copiii care se scăldau şi provocând „prădăciuni”.

În plan fabulos, credinţa populară autohtonă a creat o legendă legată de ştima apelor, duhul rău care poate lua felurite înfăţişări pentru a produce necazuri oamenilor, pentru a-i atrage în adâncurile apelor şi a-i îneca. Din faptele sale, reiese în mod indirect că Amin este puternic ancorat în credinţele strămoşeşti, considerând că ştima luase de data aceasta înfăţişarea unui „somn uriaş” şi se simte cuprins de o bucurie imensă, pentru că avea acum ocazia să se lupte cu „namila” şi să o prindă.

Amin trăieşte, în zona umanului, profunde stări sufleteşti, este mai agitat şi mai vigilent ca oricând. Dihania nu se mai arăta şi Amin devine neliniştit şi zbuciumat în sufletul său, bănuind că „jigadina” punea ceva la cale. Din acest moment, paznicul nu mai are tihnă, tulburat de întrebări chinuitoare despre „Ce face acolo în fund diavolul? Ce unelteşte? Unde scormone?”. Curajos, se scufundă de zeci de ori, ziua şi noaptea, fiindu-i totodată teamă să nu-i plesnească „năprasna” cu coada şi să-i frângă spatele. Veghează atent „temeliile prinzătorii”, le întărea cu bolovani spionând „mişcările fiarei”, dar nu reuşea „s-o dibuie”.

Alte trăsături manifestate în plan real reies, indirect, din strădania protagonistului de a prinde peştele gigantic. Inteligent şi cunoscător al lumii acvatice, Amin face tot felul de presupuneri privind nemişcarea peştelui, ori că o fi sătul, ori că îi place să doarmă pe fundul apelor şi, prinzând curaj, se scufundă din nou în „ghiolul capcanei”, sperând să zărească „umbra uriaşă”.

Pescar ambiţios, Amin face planuri cum să prindă el singur „fruntea vânatului, fiara bălţii”, ca să-şi pună la încercare „vitejia şi iscusinţa de prea multă vreme nemaipuse la probă”, mai ales că nu avea niciun fel de arme sau unelte cu care să-l poată răpune, încearcă, mai întâi să-l momească, întinzându-i nade cu peşti „pentru lăcomia jiganiei”, apoi, într-un acces de nebunie, îşi bagă un picior în apă, bălăbănindu-l drept momeală, deoarece „dihania” era „dedulcită la carne de om”.

Dar nici această viclenie nu are sorţi de izbândă şi Amin e cuprins de frământări, „nu mai mănâncă, nu mai doarme”, stă mereu cu o cange în mâini, ori cu bolovani şi cu săculeţe de pietriş ca să le aşeze „metereze” la temelia gardurilor, temându-se ca „uriaşul” să nu scape.

În plan fabulos, Amin este obsedat de peştele uriaş, Amin nici nu observase că apele se retrăseseră, că păsările deltei se întorceau înapoi pe aceste meleaguri, că întreaga natură renăştea la viaţă şi atunci, „o undă de plăcere mângâie sufletul împovărat al paznicului”. Totuşi, atunci când brigadierul se bucură că o să ia un premiu pentru „somnul uriaş”, sau când, dimpotrivă, spune despre peşte că este „viclean al dracului”, Amin se supără şi crede că nu ar trebui drăcuit din moment ce uriaşul somn este „deasupra celorlalţi peşti ai lui Dumnezeu”.

Planul real îl particularizează pe Aliman în mediul ambiant al pescarilor, reliefând trăsăturile reieşite indirect din relaţiile eroului cu aceştia. Atunci când oamenii au zărit pentru o clipă namila ieşită la suprafaţa apei, şi-au dat seama că peştele nu este un somn, ci un morun enorm, „cu râtul de mistreţ, pe căpăţâna mică şi-nfundată”. Uimirea lor se manifestă zgomotos, deoarece morunii „nu stau niciodată în bălţi”, ci în mare, de unde intră în Dunăre, numai pentru a-şi lăsa icrele.

Întâmplarea aceasta este considerată „o minune” şi Amin este cuprins de tristeţe pentru că lăsase acest miracol „în mâinile altora”. Identificarea morunului îi strecoară în inimă o suferinţă sfâşietoare, „ca o nenorocire”, apăsându-i „din ce în ce mai greu pe suflet”, toată întâmplarea amintindu-i o poveste „uitată”, pe care i-o spusese bunicul său.

Rămas din nou singur, Amin „se simţea lânced, mâhnit”, deoarece el nu avea nimic cu morunul, acesta nu intra „în socotelile pescuitului său”. El ar fi vrut să prindă somnul, cu care avea vechi răfuieli pentru că acesta „îi înhăţa regulat raţele, gâştele de pe baltă”, ba o dată îi apucase un miel şi un viţel care se adăpau în baltă şi de aceea voia el „să-l prinză şi să-l judece”. Morunul nu era agresiv, el se hrănea numai cu peşti mici, pe care îi prindea atunci când veneau „ca nişte nerozi să-l gâdile la mustăţi”.

Oficialităţile sosite la faţa locului decid să pună dinamită, rezolvând „dintr-o dată toată problema”. Amin este revoltat de această „nelegiuire” şi se gândeşte că inginerul „nu ştie ce vorbeşte”, deoarece dinamitarea nu era permisă nici de lege.

În conturarea lui Amin, naratorul introduce treptat elementul fabulos, care se accentuează manifestându-se evolutiv, crescând în profunzime până ocupă total realul în finalul povestirii. Amin parcurge un drum spiritual dinspre viaţă spre moarte, încheind astfel ciclul existenţial prin revenirea sa la totem, prin contopirea definitivă cu strămoşul său, morunul, care este, în această povestire, animalul sacru din care a apărut omul.

Rămas „domn peste pustietăţile întristate”, Amin aude aievea „detunăturile” şi vede parcă „sumedenia de peşti plutind, ucişi, cu burţile în sus”, ceea ce îl umple de revoltă, iar o „uriaşă amărăciune” îi cuprinde întreaga fiinţă, „îşi simţea braţele amare, picioarele înveninate”. Îl apasă o înspăimântătoare răspundere şi-l copleşeşte un rău fizic, de parcă fierea i s-ar fi vărsat în sânge.

Realitatea îl agresează, aşadar, Amin încearcă să se salveze, să-şi protejeze sufletul şi găseşte singura soluţie de supravieţuire spirituală în sine însuşi. Obosit şi dezorientat, se surprinde că are puteri supranaturale, deoarece priveşte în străfundurile gârlei şi vede clar în noapte cum „unii peşti odihneau nepăsători pe nomoale; alţii forfoteau între două ape; la faţă ştiucile săreau de-un cot; crapii se smuceau spre văzduhul neîngăduit; ici-colo clipoceau mrene argintate, plătici parcă aripate se avântau să zboare”. Caută cu atenţie morunul, dar acesta nu se zăreşte nicăieri.

Deodată îşi aminteşte povestea fabuloasă pe care o auzise în copilărie, cu voinicul năzdrăvan care se dădea de trei ori peste cap şi se prefăcea în gând, putând astfel să pătrundă pretutindeni. Copil fiind, încercase tot felul de tumbe, dar nu reuşise să devină „gând”, îşi dă seama acum că trebuie să se dea de trei ori peste cap în suflet, „să-şi întoarcă de trei ori peste cap sufletul”.

Se încordează şi, pentru prima oară, simte că „intră ca în fundurile morţii”, a doua oară „ieşi ca dintr-un înec”, iar a treia oară, oprindu-se într-un luminiş din adâncuri, „se făcuse gând”. Amin coboară în străfundurile apelor „cu toate ştiinţele gândurilor pescăreşti”, se strânge „în sine ca într-o dureroasă rugăciune”, încercând din răsputeri „să-şi întoarcă chipul în sus, spre Cerul de deasupra”, aşa cum făceau numai plugarii când cereau ploaie lui Dumnezeu.

Se gândeşte însă că Dumnezeul pescarilor „nu umblă pe nori”, ci pluteşte „pe mugetele talazurilor” şi se simte străbătut de un fior puternic, apoi intuieşte că poate privi cu limpezime „în cerul de dedesubt”, că trece printr-o prefacere adâncă, întrebându-se dacă nu îmbătrânise dintr-o dată, deoarece „se închina cugetelor, odihnei în gânduri”, întocmai ca bunicul său.

Fabulosul amplifică miraculosul, Amin îşi aminteşte de clipa când, într-o noapte, aplecat pe gura bunicului să-i audă şoaptele, acesta, cu un oftat ce a încremenit vremile, şi-a dat sufletul chiar în sufletul lui. „Printr-un ritual magic Amin transcende din lumea reală într-o altă lume spirituală, ancestrală, se reintegrează legilor universale ale existenţei umane.

Agonia morţii este ilustrată de reacţii exterioare , prin verbe la imperfect - „tremura”, „dinţii îi clănţăneau”, în timp ce sufletul se linişteşte: „îi era bine”, „se închina cugetelor, odihnei în gânduri”. Bătrâneţea, ca simbol al sfârşitului uman, este „un alt chip al vieţii”, o stare de spiritualitate superioară înălţătoare prin har şi puteri. Clipele spiritului nu înseamnă timp, ele sunt nemuritoare.

Amin iese nu numai din lumea reală, ci şi din timpul limitat şi ireversibil şi intră în veşnicie, eternizându-se prin întoarcerea la timpul universal. Pescarul fabulos intră „într-o fantastică horă” cu peştii uriaşi „din care i se trage neamul”, cu „morunii balauroşi” care învinseseră potoapele pentru a naşte oameni „din pântecul lor rodnic” şi ca să întemeieze „neamuri tari” de pescari iscusiţi, „ocrotitori prin-veşnicie” (mitul totemic).

Amin intră nerăbdător în bulboană, „lăsând afară timpul” să-l aştepte zadarnic, deoarece „el trece în veşnicie...”, pe fundul apelor „bătut cu stele”, pe care-l percepe ca pe „un adânc paradis regăsit”. Zăreşte morunul care-şi caută ascunziş printre constelaţii şi bărbatul ştie că acesta este „răs-strămoşul său, legendarul” de care aflase încă din copilărie: „Urcase din alte lumi de ape, de departe, se altoise cu băştinaşii şi întemeiase între braţele fluviului neamul cel tare al Aminilor”.

Strămoşul său le lăsase legea străveche „să nu se atingă de moruni”, iar acum Amin îl regăsea în rai, pentru că „Raiul stă în ape”. Aşadar, el nu putea îngădui nimănui să distrugă acest paradis, pentru că nu mai avea unde să se ducă după moarte. Atunci se hotărăşte să facă o gaură „în gardul bătut de toată greutatea gârlei” şi să lase apele să năvălească. Morunul, opintindu-se să încapă prin spărtura prea neîncăpătoare, îl „luă cu el în piept pe Amin, cu care porni vijelios peste gardul care se prăvăli”.

Imaginea din finalul povestirii este una fabuloasă, de basm, ilustrând bucuria izbânzii întoarcerii omului la esenţa germinativă a vieţii, la contopirea totală cu elementele cosmosului din care s-a născut: „Şi alaiul fabulos al peştilor se desfăşură triumfal la mijloc cu morunul fantastic înconjurat de cetele genunilor, ducând la piept pe strănepotul său, pescarul Amin. Într-o uriaşă apoteoză către nepieritoarea legendă cosmică de unde a purces dintotdeauna omul”.

Fantasticul prozei lui Vasile Voiculescu este construit din real şi fabulos. În plan real, curajosul şi iscusitul pescar Amin se opune cu hotărâre dinamitării capcanei construite de oameni şi, pentru a salva peştii, el sparge barajul şi moare înecat, luat de ape şi ocrotit de morunul uriaş. Planul fabulos este sugerat de mitul totemic, de legătura străveche dintre pescarul Amin şi morunul miraculos.

Atracţia fabuloasă dintre Amin şi morun este anticipată de câteva elemente totemice: pescarul are ceva de amfibie, trupul lui fără păr se usucă imediat, pielea este, parcă, acoperită cu solzi, iar tălpile şi palmele seamănă cu nişte lopeţi. El vede până pe fundul apelor, distingând cu limpezime agitaţia peştilor. În clipa în care zăreşte morunul, Amin recunoaşte în el pe „legendarul” său strămoş, se simte irezistibil atras de „duhul obârşiei veşnice”, cu care se poate înţelege „de la începutul începuturilor”. El se află acum numai în planul închipuirii, „celălalt mare izvor al vieţii” şi se hotărăşte să abandoneze fapta, adică realul.

Legătura strămoşească a pescarului cu morunul este construită printr-o prefacere magică de la condiţia de om al faptei, la aceea de om al cugetului, care transformă fundul bulboanei într-un Rai al apelor; Amin iese din timpul real şi intră în veşnicie, prin relaţia totemică a omului cu strămoşii săi, peştii. Un prim semnal al acestei prefaceri poate fi schimbarea somnului în morun, care-l marchează pe Amin, este ca o trecere simbolică de la lumea reală la cea mitică. Pentru el, existenţa în plan terestru nu e decât o perioadă de încercări pentru a accede la condiţia sa esenţială, aceea de vieţuitor acvatic.

Fantasticul este susţinut printr-un echivoc premeditat de către scriitor. Voiculescu nu precizează cu exactitate dacă, făcând spărtura în grad, Amin a fost surprins de puhoaie ori nu a intenţionat să se dea la o parte din calea acestora: „Amin nu putu sau nu mai vru să aibă timp?”, sporind astfel misterul acestei întâmplări, miraculosul ce nu poate fi dezlegat. Credinţa mitică îl leagă pe Amin prin mii de fire tainice de lumea peştilor, de care se simte atras irezistibil, neputând sau nevoind să i se opună. El trece astfel dintr-o stare spirituală în alta, dintr-o lume a faptei în una mitică, dintr-un spaţiu al realului într-unul acvatic, din timpul individual în veşnicie.

Registrul stilistic este dominat de spontaneitatea şi firescul exprimării, mai ales prin cuvintele populare şi regionalismele specifice zonei, care imprimă un farmec particular şi originalitate povestirii.

Voiculescu foloseşte o naraţiune în maniera poveştilor vânătoreşti, în spiritul basmelor populare: „În planul artei, autorul se comportă ca solomonarii, ca vrăjitoarele şi ca zânele sale: temele înseşi, cele mai frecvente, ale prozelor (magia, iluzia, vrăjile) nu sunt decât expresia aceluiaşi instinct artistic pe care l-am găsit la temelia lor... Autorul atribuie personajelor facultăţi, forţe înrudite cu ale lui; dar Marele Magician, Vrăjitorul adevărat, rămâne de fapt el însuşi” (Nicolae Manolescu).

„Preocupat de lucruri atât de subtile ca trecerea dintr-o realitate spirituală în alta, trăind spiritual în preajma miturilor năucitoare, Voiculescu nu-şi pierde plăcerea de a înfăţişa viaţa în elementaritatea ei sublimă.” (Eugen Simion - Scriitori români de azi)

Check Also

Caracterizarea personajului Mutul din nuvela „O reparaţie”, de I.L. Caragiale

Mutul din nuvela O reparaţie, de I.L. Caragiale, este unul dintre cei patru locatari ai …

Caracterizarea personajului Miţa Baston din drama „D’ale carnavalului”, de I.L. Caragiale

Spre deosebire de Nae Girimea, Iordache, Didina Mazu, Ipistatul şi Catindatul care, fie sunt rătăciţi …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţele „Căldură mare”, „Five o’clock”, „Iniţiativa…”, „Inspecţiune”, „Justiţie”, „La Moşi”, „Lanţul slăbiciunilor”, „Mitică”, „Proces-verbal”, „Tot Mitică”, „Tren de plăcere” şi „1 Aprilie”, de I.L. Caragiale

Gruparea textelor caragialiene unde apare nominal personajul, rezervă lectorului numeroase surprize şi revelaţii şocante ce …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Ţal!…”, de I.L. Caragiale

Să-l urmărim puţin în acţiune pe Mitică, degajat de povara prejudecăţilor inerţiale şi etichetelor tendenţios-simplificatoare. …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Inspecţiune”, de I.L. Caragiale

Camaradul Mitică din Inspecţiune, de I.L. Caragiale, este o apariţie halucinantă, enigmatică, nebuloasă şi neguroasă, …