Caracterizarea personajului principal Aliman din povestirea „Lostriţa”, de Vasile Voiculescu

Povestirea Lostriţa, de Vasile Voiculescu, face parte din volumul Iubire magică, apărut postum (1970), aşadar această creaţie fantastică se încadrează în proza contemporană.

Lostriţa este o povestire fantastică, deoarece îmbină planul real cu cel fabulos şi este o povestire în ramă, întrucât întreaga acţiune se subordonează legendei despre tânărul A liman şi lostriţa fermecată, pe care pescarii de pe malul Bistriţei o povestesc de generaţii, îmbogăţind-o an de an cu noi „adausuri şi scornituri”, după închipuirile oamenilor ce erau mereu avizi de „întâmplări de dincolo de fire”.

Începutul povestirii ancorează în plin fabulos, se povesteşte o legendă populară despre „dracul din baltă”, întruchipat de o lostriţa (personaj eponim = dă numele operei) uriaşă care „a ademenit multă lume”, de la pescari iscusiţi la copii neştiutori şi care, furaţi de strălucirea ei, s-au înecat în apele Bistriţei, întrucât ea era mai ales „nesătulă de carne de om”.

Tânărul Aliman, personajul principal al povestirii, este construit prin armonizarea elementelor din planul realist cu cele ale fabulosului. La începutul povestirii predomină însuşirile ale umanului, reieşite, indirect, din faptele şi atitudinea protagonistului. Aliman este fascinat de lostriţa fabuloasă şi nădăjduieşte că, la un moment dat, „o să-i cază-n mâini”.

Înzestrat cu măiestrie de pescar, Aliman reuşeşte s-o prindă o dată în undiţă, „numai o clipă”, pe la începutul primăverii, iar altă dată, flăcăul a prins-o în braţe, dar sălbăticiunea „i-a scăpat din mâini ca o săgeată licăritoare”. O primă sugerare a elementelor fabuloase se distinge, indirect, din reacţia nefirească a lui Aliman, provocată de pierderea lostriţei, când a rămas acolo „buimac, cu gura căscată şi de atunci nu i-a mai ieşit din carnea braţelor o dezmierdare [...], îi simţea mereu povara şi forma în mâinile nedibace şi în sufletul tulburat”.

Prin caracterizare directă făcută de narator, Aliman este asemuit unui Făt-Frumos din basme, pentru că „era frumos şi voinic”, viteaz şi neînfricat - „nu ştia de frica nimănui”. Flăcăul s-ajurat să prindă lostriţa vie şi nu-şi mai găseşte odihnă, „zi noapte cerceta scorburile ca un nebun, alerga, mânca, trăia numai pe prunduri şi în apă”.

Relaţia fabuloasă cu lostriţa fermecată reiese în mod indirect din comportamentul şi stările interioare ale lui Aliman. Lostriţa îi purta noroc, pentru că, atunci când se arăta, flăcăului îi mergea bine, „apele se supuneau ascultătoare”. El ajunge să fie obsedat de lostriţa, dispariţia ei mai îndelungată îl chinuieşte şi „de atâta zbucium şi alergătură se topea”. De aceea, el începe să iscodească despre magii şi vrăjitori cu putere asupra apelor şi peştilor şi află că într-un sat „sălbatec de pe Neagra”, trăieşte un vraci bătrân, „mare descântător de peşti, un fel de stăpân al apelor”.

Magul îi confecţionează o lostriţa din lemn „aidoma de şuie şi de frumoasă ca cea din Bistriţa” şi-l învaţă ce să facă în continuare. Fabulosul creşte în intensitate, Aliman îndeplinind întocmai ritualul vrăjii. El se leapădă de lumea lui Dumnezeu şi, spunând descântecul învăţat, intră în râu şi dă drumul „păpuşii cu chip de lostriţa” în Bistriţa. Pactul dintre flăcău şi diavol trimite la Faust şi Mefisto - mitul faustian al lui Goethe -, având acelaşi scop al împlinirii idealului în iubire şi, în acelaşi timp, sugerarea dorinţei de a ieşi din limitele condiţiei umane.

În plan uman, lui Aliman i se diminuează tensiunea interioară şi, liniştit şi împăcat sufleteşte, doarme adânc pentru prima oară după multă vreme. A doua zi, Bistriţa „venise sodom din mal în mal, cărând sfărâmături de sate la vale cu case, oameni şi vite”. Sărind în ajutorul lor, Aliman e gata să se arunce în valuri ca să salveze o făptură omenească ce „abia se mai ţinea cu amândouă mâinile de o rămăşiţă de cârmă”. Era o fată leşinată, care însă îşi vine numaidecât în fire, fără să fi înghiţit deloc apă.

Oamenii priveau cu uimire cum hainele i se zvântă imediat, părul are aspectul unor „şuvoaie plăviţe resfirate”, ochii ei sunt „mari, rotunzi, dar reci ca de sticlă”, iar dinţii „ascuţiţi ca la fiare”. Aliman ia fata cu el acasă, între ei născându-se, ca în basmele populare, „o dragoste cum nu se mai pomenise pe meleagurile acelea”. Câteva săptămâni cei doi îndrăgostiţi au trăit „pierduţi de fericire”, timp în care se stârniseră tot felul de zvonuri, între care şi acela că „fata ar suge sângele flăcăului ca o strigoaică”.

În plan real, naratorul reliefează, în mod direct, alte trăsături ale lui Aliman, care este „mai sănătos, mai voinic, mai frumos şi mai bun ca niciodată” şi celor doi „nu le păsa de nimic”. Lostriţa apăruse din nou şi plutea „în văzul tuturor”, dar Aliman nu se sinchisea, îi ieşise din minte şi era bucuros ca „o Bistriţă umflată de fericiri”.

Flăcăul îi pusese fetei numele Ileana şi vrea să se însoare cu ea, dar, când îi spune de nuntă, fata „hohoti nebuneşte”, pentru că „nu-i ardea nici de popă, nici de biserică. Nu pentru asta venise ea pe lume”. Idila lor se termină brusc, deoarece mama fetei, „o femeie voinică, iute şi sturlubatică” vine pe neaşteptate să-şi ia fata acasă. Aliman nici nu apucase să se dezmeticească, că femeia „cu prada era departe”.

Din faptele şi agitaţia flăcăului, reies indirect, în plan uman, chinurile sfâşietoare cauzate de pierderea iubitei. Înnebunit de durere, Aliman o caută multă vreme, dar în zadar. Nici vraciul nu mai e de găsit, doar un moşneag, trecut de suta de ani, îşi aminteşte că atunci când el era copil, satul le alungase de cele două cu pietre „pentru multele blestemăţii şi răutăţi ce săvârşeau cu ajutorul Satanei”. Supărat, flăcăul „s-a închis în el şi în casă”, izolându-se de lume, devenind neputincios şi „moale ca o cârpă”.

Lipsit de vlagă şi copleşit de suferinţă, Aliman este „îmbrobodit uşor” de o fată din sat, care şi fixează nunta. În noaptea de dinaintea nunţii Aliman visează că „se însura cu lostriţa” şi că îl cununa „bătrânul vrăjitor”. A doua zi, în timpul ospăţului, Aliman este anunţat că a apărut din nou lostriţa miraculoasă, care e „mai mare şi mai frumoasă ca până acum”. Buimac de băutură, Aliman se trezeşte brusc, ca dintr-un somn adânc şi fuge spre Bistriţa „ca scos din minţi”, strigând: „Azi nu mai scapă! O mănânc de nunta mea!”.

În plan fabulos, chipul flăcăului se luminează când vede lostriţa şi se simte deodată cuprins „de o bucurie nefirească”. Intrând în apele vijelioase, Aliman prinde lostriţa în braţe şi „se căznea s-o apere, adăpostind-o ca pe un copil cu braţele”, apoi se cufundă cu ea în valurile Bistriţei, care „s-au pecetluit deasupra lui pentru totdeauna”. Legenda fantastică şi înfricoşătoare a rămas „vie şi mereu mlădioasă”, fiind îmbogăţită an de an cu noi „adausuri şi scornituri”, după închipuirile oamenilor ce erau mereu avizi de „întâmplări de dincolo de fire”.

Lostriţa este, aşadar o povestire fantastică, pe care Vasile Voiculescu o construieşte din elemente realiste şi elemente fabuloase populare. În plan realist se înscrie Aliman, un pescar ambiţios şi neînfricat, a cărui mândrie este să prindă lostriţa care amăgise şi înecase atâţia pescari. Nunta flăcăului cu fata din sat, ritualul ospăţului, naşii, mireasa şi nuntaşii fac parte tot din realismul vieţii.

În plan fabulos, de la începutul povestirii, lostriţa sugerează ştima, duhul rău al apelor, superstiţia populară conform căreia dracul ia diverse înfăţişări ca să atragă oamenii, să-i determine să păcătuiască, pentru a le lua sufletul şi pentru a-i distruge. În această povestire, se sugerează ideea că dracul luase - de data asta - înfăţişarea unui peşte, sub forma lostriţei, care simbolizează, în folclorul românesc, ştima apelor. În Lostriţa, totul se subordonează fabulosului, apropierea de basm stă atât în „povestea în poveste”, cât şi în conturarea personajelor: Aliman este asemenea unui Făt-Frumos, iar ştima, strigoaica, nagodele sunt specifice mitologiei româneşti.

O altă interpretare care s-a dat finalului povestirii „Lostriţa” se înscrie în mitologie. Vasile Voiculescu trimite, ca şi în Pescarul Amin, către mitul totemic, acela că strămoşul tuturor vieţuitoarelor lumii este peştele, ca motiv mitic, arhetipal în mitologia populară autohtonă. Aliman prinde lostriţa cu bucurie şi cu dragoste nestăvilită şi încearcă s-o ocrotească, contopindu-se cu ea în adâncurile misterioase ale apelor, intrând, ca şi Amin, într-o lume necunoscută, tainică a valurilor care „s-au pecetluit deasupra lui pentru totdeauna”, sugerând întoarcerea omului la origini, prin refacerea legăturii totale cu elementele cosmosului.

În plan filozofic, Aliman, îndrăgostit nebuneşte şi nestăpânit de lostriţă, trebuie să-şi urmeze calea aspiraţiei spre un ideal, face pact cu Diavolul, întocmai ca Faust al lui Goethe, este capabil de sacrificiul suprem pentru atingerea absolutului. Ca orice alt personaj care vrea să-şi depăşească limitele umane, Aliman este devorat de propriul său ideal, reprezentat aici de lostriţa, cu care doreşte să se contopească. Registrul stilistic este dominat de spontaneitatea şi firescul exprimării, mai ales prin cuvintele populare şi regionalismele specifice zonei, care imprimă un farmec particular şi originalitate povestirii.

Voiculescu foloseşte o naraţiune în maniera poveştilor vânătoreşti, în spiritul basmelor populare: „În planul artei, autorul se comportă ca solomonarii, ca vrăjitoarele şi ca zânele sale: temele înseşi, cele mai frecvente, ale prozelor (magia, iluzia, vrăjile) nu sunt decât expresia aceluiaşi instinct artistic pe care l-am găsit la temelia lor... Autorul atribuie personajelor facultăţi, forţe înrudite cu ale lui; dar Marele Magician, Vrăjitorul adevărat, rămâne de fapt el însuşi” (Nicolae Manolescu).

„Preocupat de lucruri atât de subtile ca trecerea dintr-o realitate spirituală în alta, trăind spiritual în preajma miturilor năucitoare, Voiculescu nu-şi pierde plăcerea de a înfăţişa viaţa în elementaritatea ei sublimă.” (Eugen Simion - Scriitori români de azi).

Check Also

Caracterizarea personajului Mutul din nuvela „O reparaţie”, de I.L. Caragiale

Mutul din nuvela O reparaţie, de I.L. Caragiale, este unul dintre cei patru locatari ai …

Caracterizarea personajului Miţa Baston din drama „D’ale carnavalului”, de I.L. Caragiale

Spre deosebire de Nae Girimea, Iordache, Didina Mazu, Ipistatul şi Catindatul care, fie sunt rătăciţi …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţele „Căldură mare”, „Five o’clock”, „Iniţiativa…”, „Inspecţiune”, „Justiţie”, „La Moşi”, „Lanţul slăbiciunilor”, „Mitică”, „Proces-verbal”, „Tot Mitică”, „Tren de plăcere” şi „1 Aprilie”, de I.L. Caragiale

Gruparea textelor caragialiene unde apare nominal personajul, rezervă lectorului numeroase surprize şi revelaţii şocante ce …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Ţal!…”, de I.L. Caragiale

Să-l urmărim puţin în acţiune pe Mitică, degajat de povara prejudecăţilor inerţiale şi etichetelor tendenţios-simplificatoare. …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Inspecţiune”, de I.L. Caragiale

Camaradul Mitică din Inspecţiune, de I.L. Caragiale, este o apariţie halucinantă, enigmatică, nebuloasă şi neguroasă, …