Caracterizarea personajului principal Alexandru Lăpuşneanul din nuvela „Alexandru Lăpuşneanul”, de Costache Negruzzi

Prima nuvelă istorică din literatura română, Alexandru Lăpuşneanul, de Costache Negruzzi, apare la 30 ianuarie 1840, în primul număr al revistei „Dacia literară”, înscriindu-se într-una dintre direcţiile imprimate de programul acesteia, Introducţie, conceput de Mihail Kogălniceanu şi anume inspirarea scriitorilor din istoria patriei. Pentru crearea acestei nuvele, Negruzzi se inspiră, în principal, din cronica lui Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei.

Tema nuvelei ilustrează evocarea unei perioade zbuciumate din istoria Moldovei şi anume cea de a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanul (1564-1569). Alexandru Lăpuşneanul - personaj principal, erou romantic atestat istoric şi eponimul nuvelei (care dă numele operei) - este alcătuit din puternice trăsături de caracter, un personaj excepţional, ce acţionează în împrejurări ieşite din comun.

Lăpuşneanul este tipul domnitorului tiran şi crud, cu voinţă puternică, ambiţie şi fermitate în organizarea răzbunării împotriva boierilor care-l trădaseră în prima domnie, aceasta fiind, de altfel, unica raţiune ce l-a impulsionat să ocupe pentru a doua oară pe tronul Moldovei, împotriva voinţei tuturor: „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu”.

Trăsăturile morale reies în mod indirect din faptele, atitudinile şi deciziile protagonistului, unele istorice, preluate din cronica lui Grigore Ureche, altele ficţionale, născocite de imaginaţia scriitorului. Componenta istorică a protagonistului, precum şi însuşirile fanteziste excepţionale conturează un personaj romantic reprezentativ pentru literatura română. Cruzimea şi violenţa voievodului sunt reliefate prin antiteza cu blândeţea şi delicateţea Doamnei Ruxanda, procedeu romantic folosit de narator pentru amplificarea emoţiei şi intensificarea trăirilor naratorului (cititorul căruia i se adresează naratorul imaginar pe parcursul discursului său narativ).

Inteligent şi energic, Lăpuşneanul îşi manifestă, încă din expoziţiune, strategia bine pusă la punct, aceea de a-şi duce la îndeplinire planurile vindicative (răzbunătoare) împotriva tuturor boierilor care-l vânduseră în prima domnie. Dorinţa de răzbunare îi animă domnitorului toate faptele şi gesturile, fiind neclintit în hotărârea de a ocupa tronul Moldovei şi răspunde tăios celor patru boieri veniţi să-l întâmpine în apropiere de Tecuci: „- Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu, [...] şi dacă voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc pre voi, şi voi merge ori cu voia ori fără voia voastră”.

Această replică, aşezată ca motto al primului capitol şi preluată aproape în întregime de Negruzzi din Letopiseţul lui Grigore Ureche, are valoare documentară, de unde se poate afirma că spiritul vindicativ al lui Lăpuşneanul nu este o ficţiune, ci o trăsătură istorică: „De nu mă vor, eu îi voiu pre ei şi de nu mă iubescu, eu îi iubescu pre dânşii şi tot voiu merge, ori cu voie ori fără voie”.

În intrigă, naratorul omniscient remarcă în mod direct privirea protagonistului, ce scânteiase „ca un fulger”, ameninţătoare şi fermă, atunci când refuză cu obstinaţie (încăpăţânare) să renunţe la tronul Moldovei: „- Mai degrabă-şi va întoarce Dunărea cursul îndărăpt”. Replicile lui Lăpuşneanul reflectă, indirect, ura înverşunată ce se revarsă asupra boierilor abjecţi, pe care-i ameninţă cu vădită ostilitate: „Voi mulgeţi laptele ţării, dar au venit vremea să vă mulg şi eu pre voi”.

Patima şi nerăbdarea de a ocupa tronul ţării este ilustrată, indirect, de una dintre faptele atestate istoric pe care le săvârşeşte Lăpuşneanul imediat după urcarea pe tron şi anume, aceea de a da foc cetăţilor Moldovei, „ca să sece influenţa boierilor şi să stârpească cuiburile feudalităţii”. Acţiunea este, de altfel, reală, impusă de turcii care urmăreau să slăbească rezistenţa ţării în eventualitatea unui atac otoman.

În cronica lui, Ureche notează faptul că Lăpuşneanul făgăduise împăratului „că va răsipi toate cităţile din ţara Moldovei, numai să-i dea domniia”. El îşi opreşte numai cetatea Hotinului „ca să-i fie apărătură dinspre leaşi”, unde, de altfel, se şi retrage în ultimul an de domnie, fapte ce dovedeşte componenta istorică a nuvelei.

Alte însuşiri ale personajului, reieşite, indirect, din episoadele în care este prezent Moţoc, sunt rod al ficţiunii naratorului. Ipocrizia voievodului este argumentată, indirect, şi de răbdarea extraordinară şi tenacitatea impresionantă de a-l ţine pe Moţoc lângă el, ba chiar protejându-l, prefăcându-se că nu observă jalbele „obştiei pentru jăfuirile lui Moţoc”, până când i se iveşte ocazia de a-l preda mulţimii, care-l linşează. Lăpuşneanul dovedeşte aici şi o strategie de autoapărare, fiind în această a doua domnie foarte vigilent şi neîncrezător faţă de boieri, îşi ia toate măsurile în aşa fel încât să nu-l mai poată trăda nimeni.

Încă de la începutul nuvelei, Lăpuşneanul se dovedeşte un bun cunoscător al psihologiei umane, întrucât îl cruţă pe Moţoc pentru a se folosi de perfidia acestuia în aplicarea planului de răzbunare şi-i promite că sabia lui „nu se va mânji de sângele tău”. Vodă se ţine de cuvânt, nu-l omoară pe boierul „învechit în zile rele”, însă, inteligent, ştie să profite de mulţimea adunată la porţile curţii domneşti, care cere capul lui Motoc. Boierul este cuprins de disperare, îl imploră-pe Lăpuşneanul să nu-i asculte „pre nişte proşti, pre nişte mojici”.

Vodă îi răspunde „cu sânge rece”, cum îl caracterizează direct vocea auctorială, argumentând: „Proşti, dar mulţi [...] să omor o mulţime de oameni pentru un om, nu ar fi păcat?”. Decizia de a-l da pe Moţoc mulţimii este ficţională, întrucât boierul, refugiindu-se în Polonia, fusese ucis de un om de încredere trimis de Lăpuşneanul - „de i-au tăiat capul Tomşii şi lui Moţoc vornicul şi lui Spanciog spătariul şi lui Veveriţă postelnicul”, îngropându-i apoi la mănăstirea Onofrie (1564), după cum notează Grigore Ureche în Letopiseţ.

Însetat de răzbunare şi înveninat de ură, vodă îşi pune în aplicare planul: confiscă averile boierilor şi începe să-i ucidă, profitând de „cea mai mică greşeală dregătorească” ori de „cea mai mică plângere”, iar capul vinovatului era spânzurat la poarta palatului, cu o pancartă pe care era scrisă vina, reală sau plăsmuită, asasinatele fiind atât de multe, încât un cap „nu apuca să putrezească, când alt cap îi lua locul”.

Alexandru Lăpuşneanul deţine arta disimulării, scena din biserică scoţând în relief, indirect, perfidia cu totul ieşită din comun cu care vodă „joacă” rolul pocăitului. Îmbrăcat „cu toată pompa domnească”, împotriva obiceiului său, domnitorul participă la slujba de la Mitropolie, se închină pe la icoane, sărută moaştele sfântului Ioan cel nou, îl ia martor pe Dumnezeu pentru căinţa de a fi comis crime, citează din Biblie, cere iertare boierilor şi lui Iisus Hristos, apoi îi pofteşte pe boieri la un ospăţ de împăciuire.

În timp ce rosteşte „această deşănţată cuvântare”, după cum notează direct naratorul omniscient, domnitorul pregăteşte cel mai sadic omor dintre toate câte comisese: piramida de capete tăiate ale celor 47 de boieri ucişi la ospăţul domnesc, la care fuseseră invitaţi. Inteligent şi perfid, Lăpuşneanul reuşeşte să-i păcălească pe boieri, să manevreze pe oricine şi să-şi ascundă adevăratele planuri de răzbunare, pe care le pune în aplicare cu meticulozitate şi cu o satisfacţie deosebită.

Cruzimea este trăsătura dominantă a personajului, motivată, indirect, de multele fapte cumplite: leacul de frică pe care i-l dă doamnei Ruxanda prin piramida de 47 de capete ale boierilor ucişi, linşarea lui Moţoc de către mulţime, ameninţarea propriei familii cu moartea, schingiuirea şi omorârea cu sânge rece, ba chiar cu satisfacţie, a boierilor.

Episodul uciderii celor 47 de boieri, preluat din cronica lui Ureche, constituie una dintre cele mai impresionante crime din istoria ţării. Boierii sosiseră la ospăţ însoţiţi, fiecare, de câte două-trei slugi, „adunându-se boierii, 47 la număr”. Spre sfârşitul ospăţului - descris detaliat de narator - la semnul domnitorului, „toţi slujitorii de pe la spatele boierilor” scot jungherele şi-i lovesc, iar alţi ostaşi se „năpustiră cu săbiile în ei”. Privind măcelul, vodă râdea satisfăcut, Moţoc se silea şi el să zâmbească pentru a-i face pe plac domnitorului, deşi „simţea părul zburlindu-i-se pe cap şi dinţii săi clănţănind”.

Procedeele asasinării boierilor sunt sângeroase şi feroce, unii „mureau făcându-şi cruce”, alţii „se apărau cu turbare”, au pierit şi mulţi lefecii, dar „nu mai rămase niciun boier viu. Patruzeci şi şepte de trupuri zăceau pe parchet!”. Simultan cu măcelul din sala de mese, erau ucişi în curte slugile boierilor, dar câteva reuşiseră să sară peste zidurile palatului domnesc.

Lăpuşneanul porunceşte să se reteze capetele boierilor ucişi, trupurile le aruncă pe fereastră, iar din capete construieşte „în mijlocul mesii pe încet şi cu rânduială”, o piramidă de „patruzeci şi şepte căpăţine”, aşezate „după neam şi după ranguri”, în vârful căreia stătea capul „unui logofăt mare”. La rugămintea doamnei Ruxanda de a înceta cu omorurile, vreme de patru ani de la această cumplită crimă, Lăpuşneanul nu mai „tăiase niciun boier”, dar „scotea ochi, tăia mâini, ciuntea” pe oricine care-l dădea un cât de mic motiv, adevărat sau inventat, fapte care ilustrează, indirect, sadismul personajului.

Moartea violentă, prin otrăvire a lui Lăpuşneanul chiar de către blânda lui soţie, este o plată binemeritată pentru cruzimea sa. Episodul morţii domnitorului este inspirat din Letopiseţul Ţării Moldovei scris de Grigore Ureche, ceea ce constituie un alt argument istoric pentru veridicitatea faptelor susţinute de vocea auctorială în această nuvelă.

Fiind grav bolnav, vodă Lăpuşneanul a poruncit episcopului şi boierilor că „de-l vor vedea că ieste spre moarte” să-l călugărească. Aceştia, observând că este „mai multu mort decât viu”, l-au călugărit şi „i-au pus nume de călugărie Pahomie”. Revenindu-şi din leşin şi văzându-se îmbrăcat în haina monahală, Lăpuşneanul i-a ameninţat „că de să va scula, va popi şi el pre unii”, din care cauză, „l-au otrăvit şi au murit”, apoi l-au îngropat cu cinste „în mănăstirea sa, Slatina, ce ieste de dânsul zidită”.

Ca şi în Letopiseţ, în nuvelă, Lăpuşneanul se retrage în cetatea Hotinului, se îmbolnăveşte „de lingoare” şi, „în delirul frigurilor”, îi porunceşte mitropolitului Teofan să-l călugărească atunci când va constata că este pe moarte. Ca urmare, vodă este îmbrăcat în rasa monahală şi primeşte numele Paisie. Când îşi revine din letargie şi se vede călugărit, se enervează şi-i ameninţă: „M-aţi popit voi, dar de mă voi îndrepta, pre mulţi am să popesc şi eu!”. Din această ripostă, care constituie şi moto-ul ultimului capitol, reies, indirect, răutatea şi veninul care i-au animat comportamentul în toţi anii celei de a doua domnii pe tronul Moldovei.

Scena otrăvirii din deznodământul nuvelei este cutremurătoare şi de aceea romantică. Stroici şi Spancioc se uită cu satisfacţie la suferinţele lui vodă, iar Stroici, cu un cuţit, „îi descleştă [...] dinţii şi îi turnă pe gât otrava ce mai era pe fundul paharului”, spunându-i cu bucurie: „învaţă a muri, tu care ştiai numai a omorî”. Naratorul descrie în detaliu chinurile îngrozitoare ale domnitorului care „se zvârcolea în spasmele agoniei; spume făcea la gură, dinţii îi scrâşneau, şi ochii săi sângeraţi se holbaseră”, până când, în sfârşit, „îşi dete duhul în mâinile călăilor săi”.

Alexandru Lăpuşneanul, lăsând „o pată de sânge în istoria Moldovei”, a fost înmormântat la mănăstirea Slatina, unde „se vede şi astăzi portretul lui şi a familiei sale”. Această ultimă afirmaţie aparţine istoriei, nu ţine, aşadar, de ficţiunea scriitorului. Modalităţile de caracterizare indirectă includ, totodată, vorbele şi gesturile personajului nemilos şi rău, când îi ameninţă pe călugări, pe soţie şi pe copil: „Ieşiţi! Că pre toţi vă omor! Şi căută o armă pe lângă el, dar negăsind decât potcapul, îl azvârli cu mânie în capul unui călugăr”; „Iar pre căţeaua asta voi s-o tai în patru bucăţi împreună cu ţâncul ei...”.

Prin caracterizarea directă, făcută de către naratorul omniscient reies trăsăturile fizice şi morale ale personajului, conturate prin redarea gesturilor şi a mimicii domnitorului: „sângele într-însul începu a fierbe”; „împotriva obiceiului său, Lăpuşneanul, în ziua aceea, era îmbrăcat cu toată pompa domnească. [...] Nicio armă nu avea alta decât un mic junghi cu plăselele de aur”; „în minutul acela el era foarte galben la faţă”, încât chiar „şi racla sfântului ar fi tresărit”.

Sadismul şi setea de răzbunare rezultă din caracterizarea directă, făcută de către celelalte personaje: „Crud şi cumplit este omul acesta, fiica mea” (mitropolitul Teofan); „Eu sunt Spancioc, a cărui avere ai jăfuit-o, lăsându-i femeia şi copiii să cerşească pe la uşile creştinilor”; „Nu-mi voi spurca vitejescul junghi în sângele cel pângărit a unui tiran ca tine” (Stroici). Un procedeu artistic de caracterizare romantică o constituie antiteza care opune cruzimii lui Lăpuşneanul blândeţea şi gingăşia doamnei Ruxanda.

Relaţiile lui vodă cu celelalte personaje accentuează trăsăturile care-l individualizează în nuvelă. Cu doamna Ruxanda, Lăpuşneanul se căsătorise din calcul, „ca să tragă inimile norodului” de partea lui, întrucât era încă vie amintirea „bunului Petru Rareş”. Pentru a ocupa tronul Moldovei, Lăpuşneanul îl atacase pe Joldea - cel pe care boierii îl aleseseră ca soţ al Ruxandei şi domn al ţării, îi tăiase acestuia nasul - silindu-l astfel să se retragă într-o mănăstire şi să se călugărească, reuşind astfel să zădărnicească toate planurile celorlalţi.

Atitudinea lui faţă de Ruxanda este de indiferenţă, el ignorând-o cu desăvârşire. La rugămintea Ruxandei de a înceta cu omorurile, el îi dă „un leac de frică”, arătându-i piramida construită din cele 47 de capete ale boierilor asasinaţi, iar când aceasta leşină la vederea grozăviei, vodă este dezamăgit, dispreţuitor şi ironic faţă de reacţia ei: „Femeia tot femeie, [...] în loc să se bucure, ea se sperie”. Blânda Ruxanda îşi otrăveşte soţul, pentru a scăpa de la moarte sigură pe fiul ei, ce fusese ameninţat de Lăpuşneanul, fiind convinsă că scapă ţara de un domnitor tiran şi crud.

Lăpuşneanul, viclean şi ipocrit, afişează o atitudine de preţuire faţă de mulţimea adunată la porţile palatului şi, profitând de împrejurare, îl aruncă pe Moţoc norodului dezlănţuit, care-l linşează şi astfel scapă de încă un duşman periculos. Relaţia cu Moţoc părea una de prietenie, pentru că vodă se prefăcea că nu bagă de seamă fărădelegile comise de „ticălosul boier”, fiind singurul pe care-l proteja, cu scopul de a profita de viclenia acestuia, în ducerea la îndeplinire a planului de răzbunare. Cu toate acestea, se foloseşte de strigătele mulţimii şi-i oferă acesteia cu o ironie tăioasă: „Să omor o mulţime de oameni pentru un om, nu ar fi păcat?”.

Scriitorii şi criticii literari au apreciat în diferite epoci şi moduri profilul psihologic al lui Alexandru Lăpuşneanul. Vasile Alecsandri a vorbit despre „tragedia cruntă a lui Lăpuşneanul”, iar Ovid Densuşianu despre „cruzimea, răzbunarea, viclenia lui”. Liviu Leonte constată la erou „o înclinaţie diabolică, sadică, spre teroare, o dorinţă bolnăvicioasă de a vedea curgând sânge”. Mai analitic, Nicolae Iorga vede aici „sufletul unui bolnav ce-şi află alinarea unei suferinţe tainice numai la vederea şi auzul suferinţei altora”.

Arta de prozator a lui Costache Negruzzi este remarcabilă mai ales prin forţa de construire a gesturilor patetice ale personajelor, prin cuvintele memorabile ale acestora, precum şi prin observaţia psihologică atentă a naratorului ca principal procedeu artistic de introspectare a protagonistului. Verbele la imperfect - „mureau”, „se apărau”, „cădeau”, „se încleştau” - care descriu scena cutremurătoare a uciderii celor 47 de boieri amplifică tirania şi cruzimea domnitorului.

Referindu-se la valoarea incontestabilă a nuvelei Alexandru Lăpuşneanul de Costache Negruzzi, George Călinescu afirma că aceasta „ar fi devenit o scriere celebră ca şi Hamlet, dacă literatura română ar fi avut în ajutor prestigiul unei limbi universale. Nu se poate închipui o mai perfectă sinteză de gesturi patetice adânci, cuvinte memorabile, de observaţie psihologică acută, de atitudini romantice şi intuiţie realistă”.

Check Also

Caracterizarea personajului Mutul din nuvela „O reparaţie”, de I.L. Caragiale

Mutul din nuvela O reparaţie, de I.L. Caragiale, este unul dintre cei patru locatari ai …

Caracterizarea personajului Miţa Baston din drama „D’ale carnavalului”, de I.L. Caragiale

Spre deosebire de Nae Girimea, Iordache, Didina Mazu, Ipistatul şi Catindatul care, fie sunt rătăciţi …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţele „Căldură mare”, „Five o’clock”, „Iniţiativa…”, „Inspecţiune”, „Justiţie”, „La Moşi”, „Lanţul slăbiciunilor”, „Mitică”, „Proces-verbal”, „Tot Mitică”, „Tren de plăcere” şi „1 Aprilie”, de I.L. Caragiale

Gruparea textelor caragialiene unde apare nominal personajul, rezervă lectorului numeroase surprize şi revelaţii şocante ce …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Ţal!…”, de I.L. Caragiale

Să-l urmărim puţin în acţiune pe Mitică, degajat de povara prejudecăţilor inerţiale şi etichetelor tendenţios-simplificatoare. …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Inspecţiune”, de I.L. Caragiale

Camaradul Mitică din Inspecţiune, de I.L. Caragiale, este o apariţie halucinantă, enigmatică, nebuloasă şi neguroasă, …