Caracterizarea personajului Miţa Baston din drama „D’ale carnavalului”, de I.L. Caragiale

Spre deosebire de Nae Girimea, Iordache, Didina Mazu, Ipistatul şi Catindatul care, fie sunt rătăciţi întâmplător în acţiune (ultimii doi), fie funcţionează ca reactivi într-un imbroglio în care mai mult suportă decât determină volutele acţiunii (ceilalţi), Miţa Baston din comedia D’ale carnavalului, de I.L. Caragiale, alături de Iancu Pampon şi Mache Razachescu, reprezintă segmentul activ, ofensiv, generator de epică teatrală, de motivări şi dezvoltări ale acţiunii scenice.

Gelozia ei (lor) declanşează conflictul, îl întreţine şi-i augmentează tensiunea, fără impulsul revanşard al Miţei et comp., vertijul comic al lumii din D’ale carnavalului nu s-ar produce, lumea respectivă rămânând, ca potenţialitate literară, în zona adiacentă unui cehovianism de cartier. Pentru că, în pofida aerului de vodevil şi a ludicului expansiv care învăluie întâmplările, există în piesă câteva detalii tangente sau chiar consubstanţiale dramei pe care doar devastatorul simţ al acceleraţiei comice de care dispune Caragiale le împiedică să impună cromatica de ansamblu a acestei alcătuiri literare.

Se înţelege, cred, limpede că am în vedere în consideraţiile mele privitoare la această piesă - ca şi la celelalte, de altfel - textul, nicidecum diferitele sale versiuni spectaculare care, am impresia că de-a lungul vremii, au prevalat în evaluările critice asupra dramaturgiei lui Caragiale. Mai direct: suspectez multe dintre exegezele literare dedicate creaţiei autorului că au avut ca suport nu literatura sa dramatică, ci reprezentaţiile scenice ale pieselor. Exagerând conştient, mi se pare că gestul echivalează cu încercarea de a face cronica literară a unui roman având ca element de referinţă filmul rezultat din ecranizarea lui.

Revenind, care ar fi, deci, elementele de dramă (sau, măcar, de melodramă) disipate în partitura Miţei Baston? S-o urmărim succint pe parcursul acţiunii. Intrată la bănuieli rele apropo de fidelitatea amantului ei de inimă, Nae Girimea, tânăra femeie, îndrăgostită sincer şi pasional de galantul frizer şi subchirurg, soseşte la domiciliul acestuia pentru o explicaţie, dublată de cuvenita răzbunare. Are cu ea o sticluţă de vitriol englezesc de care este decisă să facă uz. Şi chiar face în finalul actului II, chiar dacă, până la urmă, dăunătoarea licoare se dovedeşte a fi simplă „cerneală violentă”. Atenţie, însă: în momentul când Miţa i-o aruncă în ochi Catindatului, convinsă fiind că victima este Nae, ea n-are habar de substituţia operată de spiţer.

Republicana chiar crede că în recipient se găseşte „vitrion”, actul de răzbunare depăşind sensibil hotarul gesticulaţiei comice. Există, apoi, în încrâncenarea Miţei Baston de a se răzbuna pe amantul infidel, căruia „i-a fost întotdeauna fidea”, o credinţă în dreptatea cauzei sale şi o perseverenţă în urmărirea idealului ei justiţiar care pot scoate întreaga istorie de sub incidenţa comicului. Medeea sau Fedra n-au, în fond, motivaţii sufleteşti mai profunde pentru laptele lor. Între tragedie şi melodramă diferenţa o face nu mobilul desfăşurării epice (comun, cel mai adesea), ci modul diferit de distribuire a accentelor. Din acelaşi material de viaţă, doi scriitori la fel de talentaţi, unul înzestrat cu geniu dramatic, iar celălalt cu geniu comic, pot produce două capodopere fundamental diferite ca morfologie literară.

O schemă absolut identică - doi tineri se iubesc, dar părinţii se opun unirii lor în cuget şi-n simţire - stă la baza tragediei shakespeariene Romeo şi Julieta, dar şi a întregii literaturi dramatice adiacente comediei dell’arte. Miţa Baston este ridicolă în gelozia ei pentru că aşa vrea Caragiale, nicidecum pentru că naturelul ei, la fel de simţitor ca al lui Crăcănel, amantul său oficial, ar fi cumva de această factură. În cei şapte ani care o despart pe Veta din O noapte furtunoasă de Miţa propensiunea autorului spre sarcasm se radicalizează: aproape nimic din ce face şi spune consoarta cherestegiului nu stârneşte râsul: aproape tot ce spune şi face ploieşteanca stă sub semnul deriziunii comice.

În D’ale carnavalului, Caragiale este mult mai crud cu eternul feminin decât fusese în O noapte furtunoasă ori chiar în O scrisoare pierdută şi impulsul misogin se accentuează în momentele şi schiţele scrise în jurul anului 1900. Totuşi, câteodată pe autor îl mai fură condeiul şi astfel personajele se salvează de cădere în caricatural. Iat-o, de pildă, pe Miţa, din care dramaturgul se străduieşte să facă o mahalagioaică isterică şi dornică de scandal public: la prima întâlnire cu Nae de după declanşarea furiei răzbunătoare, femeia este bine intenţionată întru discreţie. Îl roagă pe Bibicu să-l expedieze în odaia de alături pe Iordache, deşi calfa era în perfectă cunoştinţă de relaţia celor doi, iar mai apoi se debarasează ea însăşi de intrus, într-o primă instanţă, aşadar, Miţa nu vrea să facă din răzbunarea sa o circotecă publică şi doar duplicitatea laşă a lui Nae o obligă la exhibiţie.

Şi ar mai fi un detaliu care conferă personajului o dimensiune dramatică: tânăra femeie îşi asumă condiţia de întreţinută a lui Mache Razachescu, alias Crăcănel, nu din vocaţie de curtezană, ci ca soluţie tranzitorie: „Miţa (tristă): - Ah, l-aş lăsa pe Mangafaua pentru tine... dar nu pot: trebuie mai întâi să-mi fac o carieră...”, fostă negustoreasă, probabil falită, ea îşi caută o ocupaţiune onorabilă („- Am fost să intru la telegraf...”), fiind, după aprecierile mele, printre primele femei din literatura română care aspiră la statutul de slujbaş al statului într-o epocă în care sexul slab era predestinat condiţiei domestice: împrejurarea că n-are „încă vârsta” reprezintă un handicap pasabil. Tristeţea că este silită să prelungească concubinajul cu Crăcănel face din Miţa o Marguerite Gautier de Dâmboviţa. Dintr-o situaţie asemănătoare, Dumas-fils, autorul Damei cu camelii, scoate un personaj de melodramă etalon, iar Caragiale o parodie atroce a idealurilor revoluţionare ale republicii de la Ploieşti altoite pe trunchiul pitoresc al geloziei răzbunătoare de mitoc bucureştean.

În pofida gesticulaţiei excesive, a limbajului ridicol şi compromiţător („- Ai uitat că sunt fiică din popor şi sunt violentă: ai uitat că sunt republicană, că-n vinele mele curge sângele martirilor de la 11 februarie (...): ai uitat că sunt ploieşteancă - da, ploieşteancă! - Naică, şi am să-ţi torn o revoluţie, da’ o revoluţie... să mă pomeneşti!...”: „fidea”: „vermult”: „- Jur pe tot ce mi-a rămas mai scump, jur pe statuia Libertăţii de la Ploieşti c-o să fie o istorie!...”: „a ta adorantă Miţa” etc.) şi a aparentei superficialităţi a trăirilor sentimentale. Miţa Baston este unul dintre personajele cele mai consistente din D’ale carnavalului.

Check Also

Caracterizarea personajului Mutul din nuvela „O reparaţie”, de I.L. Caragiale

Mutul din nuvela O reparaţie, de I.L. Caragiale, este unul dintre cei patru locatari ai …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţele „Căldură mare”, „Five o’clock”, „Iniţiativa…”, „Inspecţiune”, „Justiţie”, „La Moşi”, „Lanţul slăbiciunilor”, „Mitică”, „Proces-verbal”, „Tot Mitică”, „Tren de plăcere” şi „1 Aprilie”, de I.L. Caragiale

Gruparea textelor caragialiene unde apare nominal personajul, rezervă lectorului numeroase surprize şi revelaţii şocante ce …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Ţal!…”, de I.L. Caragiale

Să-l urmărim puţin în acţiune pe Mitică, degajat de povara prejudecăţilor inerţiale şi etichetelor tendenţios-simplificatoare. …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Inspecţiune”, de I.L. Caragiale

Camaradul Mitică din Inspecţiune, de I.L. Caragiale, este o apariţie halucinantă, enigmatică, nebuloasă şi neguroasă, …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Iniţiativa…”, de I.L. Caragiale

În schiţa Iniţiativa…, de I.L. Caragiale, Mitică este părintele azvârlit pe culmile disperării din cauza …