Caracterizarea personajului Marghioala Mânjoală din nuvela „La hanul lui Mânjoală”, de I.L. Caragiale

Văduvă de 5 ani a hangiului Mânjoală, pe care îl moşteneşte, cucoana Marghioala Mânjoală din nuvela La hanul lui Mânjoală, de I.L. Caragiale, se relevă, de la primele informaţii pe care textul le oferă despre dânsa, o femeie dată dracului, ca să mă exprim în maniera duplicitară, pe muchie de semnificaţie, care face în bună măsură farmecul nuvelei.

Rapiditatea cu care ea repune pe picioare afacerea soţului, ajunsă în stadiul de faliment („... De unde era cât p-aci să le vânză hanul când trăia bărbatu-său, acuma s-a plătit de datorii, a dres acaretul, a mai ridicat un grajd de piatră, şi încă spun toţi că trebuie să aibă şi parale bune”) stă sub semnul ambiguului „ce-a făcut, ce-a dres” care, în limbaj popular, lasă loc unei plaje extrem de ample de interpretări, din care nu lipseşte nici sugestia amestecului forţelor răului („Unii o bănuiesc că o fi găsit vreo comoară... alţii, că umblă cu farmece”). Eşecul în egală măsură spectaculos şi misterios - al tentativei unor tâlhari de a o „călca” pe hangiţă accentuează sugestia că persoana se află sub puterea şi ocrotirea necuratului. Ori necuratul sub puterea ei - dialectica raportului de forţe în astfel de situaţii este extrem de alunecoasă.

Marghioala este „frumoasă, voinică şi ochioasă” mai cu seamă ochioasă, magnetismul privirii smulgându-i tânărului fiu de boier care poposeşte la han în fapt de seară repetate exclamaţii admirative. Femeia pare a se aştepta la vizită. Ştie, în orice caz, că oaspetele are drept ţintă a călătoriei casele polcovnicului Iordache unde urmează a se logodi cu fata lui cea mare. Face oficiile de gazdă cu sârguinţă şi nu se dă cu prea multă convingere înapoi de la avansurile coconului Fănică - dimpotrivă.

Hangiţa nu ţine în casă nici o icoană. Când tânărul se aşează să mănânce făcându-şi cruce, după datină, de sub masă se aude răcnetul unui cotoi bătrân. Vizita se prelungeşte, agrementată cu jocuri erotice şi delicateţuri gastronomice. Ca din senin, afară se stârneşte un viscol cumplit, care nu-l împiedică însă pe tânărul, devenit subit conştient de întârziere, să se aştearnă la drum.

Cocoana Marghioala încearcă să-l convingă să renunţe şi, neizbutind, rămâne o vreme dusă pe gânduri, răsucind şi învârtind în mâini căciula călătorului, în fundul căreia priveşte adânc. Refuză plata pe loc a consumaţiei sau, mai exact, o amână până la trecerea înapoi a tânărului, părând convinsă că faptul se va întâmpla mai curând decât crede şi îşi propune acesta. Cei doi îşi iau rămas bun pe fondul unui schimb intens de priviri, ochii cocoanei sclipind „grozav de ciudat”. La ieşirea pe poartă, uitându-se înapoi, oaspetele zăreşte în deschizătura uşii „umbra albă a femeii adumbrindu-şi cu mâna arcurile sprâncenelor”. Îşi face cruce ca să aibă noroc la drum şi aude în urmă „uşa bufnind şi un vaiet de cotoi”.

Din acest moment până la întoarcerea tânărului, care rătăceşte vreme de patru ceasuri împrejurul hanului, cocoana Marghioala nu mai survine în acţiune la modul personalizat. Ea se lasă însă bănuită în spatele stării de rău care îl cotropeşte pe călător, respectiv, în senzaţia sa că buclucaşa căciulă îl „strângea de cap ca o menghină” precum şi în apariţia subită în cale-i a unui ied jucăuş, ai cărui ochi îi aduc aminte de alţii... Micul animal se dovedeşte a fi al cocoanei Marghioala, având şi el, asemenea cotoiului şi stăpânei, alergie la semnul crucii. Hangiţa îl aşteaptă pe aventurosul logodnic cu patul nedesfăcut, determinându-l să se întrebe retoric şi nu tocmai: „- Ştia femeia că mă-ntorc ?...”.

Urmează o orgie erotică prelungită şi reiterată în alte trei rânduri, în care farmecul cocoanei Marghioala îl deturnează pe viitorul ginere al polcovnicului Iordache de la calea cea dreaptă a preconizatului mariaj. În final, un incendiu distruge din temelii hanul lui Mânjoală, îngropând-o pe femeia „acu hărbuită, subt un morman uriaş de jăratic”, ceea ce provoacă nebulosul comentariu al lui Iordache: „- A băgat-o în sfârşit la jăratic pe matracuca!”, însoţit de formularea repetată a convingerii că „în fundul căciulii (...) pusese cocoana farmece şi că iedul şi cotoiul erau totuna”, în speţă, diavolul. Insinuarea străvezie a bătrânului că vorbeşte dintr-o temeinică experienţă personală, el însuşi trăind odinioară o aventură similară la han cu cocoana Marghioala, conferă femeii un plus de mister şi este de natură să adâncească dimensiunea stranie a poveştii.

Spre deosebire de saşiul roşcovan din La conac, care pare a fi necuratul în persoană, Mânjoloaia aparţine categoriei intermediare a vrăjitoarelor - apariţii umane, înzestrate însă cu puteri supranaturale, de sorginte diabolică. Fiinţă fără vârstă sau, poate, capabilă să abroge curgerea timpului, rămânând suspendată într-o eternă vârstă a voluptăţii carnale dezlănţuite (tânărul o cunoaşte astfel „încă de copil”), dispune de reflexele oricărei femei senzuale şi cu vino-ncoa, dar şi de un set de mijloace oculte cu care îşi aproprie victimele.

În strategia sa erotică, farmecul personal şi drăceştile farmece ocupă locuri egale şi conlucrează armonios întru atingerea scopului. Ca personaj, cocoana Marghioala este desenată cu fineţe exemplară şi mare austeritate a mijloacelor într-un registru bivalent: la fel de expresivă şi de credibilă percepută în cheie realistă, ca şi în cromatică fantastică. Se află într-o relaţie ambiguă cu topos-ulmagic al hanului: nu vom şti niciodată dacă femeia reprezintă esenţa lui antropomorfizată sau locul este contaminat de natura ei diabolică. Dispariţia simultană vorbeşte, în orice caz, despre o legătură obscură, dar indisolubilă, după cum focul mistuitor trimite cu gândul la flăcările iadului.

Apropierea nuvelei de proza fantastică a lui E.A. Poe a fost deja semnalată şi se susţine. În acelaşi timp însă, materia epică, ambientul şi viziunea de extracţie folclorică, extrem de pregnante în La hanul lui Mânjoală, sunt pur româneşti în înţelesul superior literar al termenilor. La fel de convingător autohtonă rămâne şi cocoana Marghioala în întregul manifestărilor sale, ca şi în specificitatea arsenalului de ajutoare întru seducţie la care recurge: cotoroanţa, cotoiul, iedul, căciula fermecată...

Check Also

Caracterizarea personajului Mutul din nuvela „O reparaţie”, de I.L. Caragiale

Mutul din nuvela O reparaţie, de I.L. Caragiale, este unul dintre cei patru locatari ai …

Caracterizarea personajului Miţa Baston din drama „D’ale carnavalului”, de I.L. Caragiale

Spre deosebire de Nae Girimea, Iordache, Didina Mazu, Ipistatul şi Catindatul care, fie sunt rătăciţi …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţele „Căldură mare”, „Five o’clock”, „Iniţiativa…”, „Inspecţiune”, „Justiţie”, „La Moşi”, „Lanţul slăbiciunilor”, „Mitică”, „Proces-verbal”, „Tot Mitică”, „Tren de plăcere” şi „1 Aprilie”, de I.L. Caragiale

Gruparea textelor caragialiene unde apare nominal personajul, rezervă lectorului numeroase surprize şi revelaţii şocante ce …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Ţal!…”, de I.L. Caragiale

Să-l urmărim puţin în acţiune pe Mitică, degajat de povara prejudecăţilor inerţiale şi etichetelor tendenţios-simplificatoare. …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Inspecţiune”, de I.L. Caragiale

Camaradul Mitică din Inspecţiune, de I.L. Caragiale, este o apariţie halucinantă, enigmatică, nebuloasă şi neguroasă, …