Caracterizarea personajului Manolache Guvidi din nuvela „Om cu noroc”, de I.L. Caragiale

Manolache Guvidi este protagonistul nuvelei Om cu noroc, de I.L. Caragiale, nu aparţine burgheziei medii din sânul căreia îşi recrutează, de regulă, Caragiale personajele. Manolache „e un om cu o avere considerabilă”: „afacerile casei Guvidi & Co sporesc mereu şi merg din ce în ce mai bine: succesul este robul amicului nostru”: la petrecerea organizată cu ocazia împlinirii vârstei de cinci ani a Nicuţii, „copila unică” a familiei, naşul aduce la Moara-de-piatră muzica roşiorilor de la Bucureşti şi o cadoriseşte pe sărbătorită cu „o fotografie recentă - încadrată în patru vergele de aur masiv, prinse la încheieturi cu ţinte de diamant ca boabele de năut”.

Opulenţa darurilor (care valorează „o avere”) vorbeşte sugestiv de o lume a marilor potentaţi funciari şi financiari care funcţionează după alte legi decât cele care guvernează viaţa funcţionarilor publici şi modeştilor negustori din alte momente şi schiţe. Tranzacţia graţie căreia Guvidi devine stăpânul moşiei Moara-de-piatră ţine de habitudinile nobilimii, dacă nu cumva coboară chiar mai adânc, către reflexele expurgate de mercantilism vulgar ale cavalerismului medieval.

Gestul lui N... - şi el, nota bene, „putred de bogat” - de a-şi adjudeca perechea de roibi a Guvizilor, care deveniseră „o marotă, o idee fixă, o boală, cum vreţi s-o numiţi”, cedând în schimbul lor o moşie ce preţuieşte de cincizeci de ori mai mult este al unui Monte Cristo valah. Faptul că lasă prin testament „aproape toată averea sa copilei lui Manolache, pe care o iubeşte la nebunie” este, aşijderea, semn de comportament şi mentalitate aristocratice.

Sigur că da, Caragiale sugerează făţiş că N... face o pasiune mistuitoare pentru cea de a doua madam Guvidi şi că Nicuţa este rodul dragostei lor ilicite, dar toate acestea păstrează istoria din planul al doilea al nuvelei în spaţiul romantic al unui posibil „roman bogat şi senin”, n-o coboară în zonele sordide ale imoralităţii pedestre, generatoare de parvenitism social, cu toate că autorul se străduieşte cu toate mijloacele pe care i le pun la îndemână ironia, zeflemeaua subţire, insinuarea perfid-licenţioasă şi sarcasmul travestit în enunţ sobru şi apăsat obiectiv, să submineze şi să reducă la caricatural o textură epică demnă de pana marilor prozatori ai finelui de secol XIX.

În O scrisoare pierdută, Caragiale jertfeşte pe altarul comediei un personaj - Trahanache - şi o situaţie de viaţă - orbirea în raport cu contingentul, determinată de încrederea mistică în prietenie din care un Ibsen, să zicem, ar fi confecţionat o dramă cutremurătoare. Minciuna vitală - concept esenţial în dramaturgia marelui scandinav - este acolo; lipseşte doar revenirea acasă a fiului de la facultate al venerabilului în postura de Gregor, fiul lui Werle.

Mutatis mutandis, în Om cu noroc! se întâmplă acelaşi lucru: dintr-un potenţial Karenin, Manolache Guvidi decade într-un bi-încornorat comun. Detestabil, chiar, fiindcă se insinuează veninos că personajul este conştient de ce se ascunde în spatele „tactului diplomatic” cu care norocul le înzestrează pe cele două consoarte ale omului „inteligent şi serios, bun soţ şi bun tată de familie”, cu un caracter „neîncovoiat şi mândru”, „tare şi aspru” etc.

Vorbind despre lumea lui Caragiale, Paul Zarifopol a lansat cunoscuta apreciere: „comicul acestor figuri este eminent vesel”. Şi George Călinescu crede că nenea Iancu nu-şi „striveşte sub ironii amare” eroii. Da, dar şi când o face, praful se-alege de toată veselia, iar comicul eşuează în morbid. Să recitim fragmentul de text în care este evocat momentul când „noaptea crudă a răpit în floarea vârstei pe doamna Guvidi. Sărmana femeie! aşa de tânără, aşa de frumoasă şi atât de iubită! Cine-şi putea închipui! Şi ce gol a lăsat ea în urmă-i! «Ireparabilă pierdere pentru cei ce rămân neconsolaţii».

Acestea sunt cuvintele negre şi pline de durere ce le-am citit cu toţii pe panglica lată a celei mai frumoase cunune de violete de Parma când am urmat tristul convoi. Iar pe cununa depusă de jalnicul soţ era o vorbă şi mai scurtă, şi mai sfâşietoare: «Memorie eternă: Guvidi dezolat!»”. Despre ce gol vorbeşte Caragiale că a lăsat în urmă-i defuncta „atât de iubită”? De cine? Cine sunt „neconsolaţii”?

De acord, doamna Guvidi n-a fost uşă de biserică, dar să aminteşti insinuant-măgăreşte chestia asta când printr-o nemetaforică, ci efectiv îndoliată uşă de biserică străbat sonurile funebre ale slujbei de înmormântare ale, într-adevăr, „sărmanei femei” e o dovadă de cinism, ca să nu spun altfel. Prin moarte, omul este absolvit de toate păcatele. În faţa lui Dumnezeu, cel puţin. In faţa lui Caragiale, nu întotdeauna...

Check Also

Caracterizarea personajului Mutul din nuvela „O reparaţie”, de I.L. Caragiale

Mutul din nuvela O reparaţie, de I.L. Caragiale, este unul dintre cei patru locatari ai …

Caracterizarea personajului Miţa Baston din drama „D’ale carnavalului”, de I.L. Caragiale

Spre deosebire de Nae Girimea, Iordache, Didina Mazu, Ipistatul şi Catindatul care, fie sunt rătăciţi …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţele „Căldură mare”, „Five o’clock”, „Iniţiativa…”, „Inspecţiune”, „Justiţie”, „La Moşi”, „Lanţul slăbiciunilor”, „Mitică”, „Proces-verbal”, „Tot Mitică”, „Tren de plăcere” şi „1 Aprilie”, de I.L. Caragiale

Gruparea textelor caragialiene unde apare nominal personajul, rezervă lectorului numeroase surprize şi revelaţii şocante ce …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Ţal!…”, de I.L. Caragiale

Să-l urmărim puţin în acţiune pe Mitică, degajat de povara prejudecăţilor inerţiale şi etichetelor tendenţios-simplificatoare. …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Inspecţiune”, de I.L. Caragiale

Camaradul Mitică din Inspecţiune, de I.L. Caragiale, este o apariţie halucinantă, enigmatică, nebuloasă şi neguroasă, …