Caracterizarea personajului Mache din schiţa „Amici”, de I.L. Caragiale

Mache din schiţa Amici, de I.L. Caragiale, este un personaj considerat unanim victima infidelităţii în prietenie, bârfei şi clevetirilor răutăcioase ale falsului amic Lache, întâlnindu-l în berărie. Mache află că acesta îşi petrecuse întreaga noapte „cu nişte amici”, principalul subiect de conversaţie al participanţilor la reuniunea de grup fiind el însuşi.

Devine interesat şi încearcă să-şi descoasă prietenul care, deşi se lasă greu, îi oferă totuşi câteva detalii care îl pun pe jar. Află astfel că un amic bun nu-l poate suferi, punându-i la îndoială inteligenţa şi considerându-l „cam zevzec”, dat fiind faptul că şi-a neglijat totdeauna slujba, fiind de vreo trei ori pe punctul de a fi dat afară, că este cartofor (ba, încă unul prost!) şi cam beţiv şi că s-a însurat fără zestre.

Pe deasupra, amicul în cauză făcuse aluzii transparente la onoarea nevestei lui Mache, sugerând că l-a luat de bărbat din interes, fiind săracă, şi că, în prezent, se lasă întreţinută, exhibând un lux ce depăşeşte vizibil resursele financiare ale familiei: teatru, plimbări cu bicicleta la şosea („de două ori pe zi, dimineaţa şi seara”), sejururi estivale la Sinaia etc.

În plus, Lache îl mai informează că amicul în cauză „a făcut aluzie aproape pe faţă la un alt amic” cu care consoarta nefericitului... mă rog, în sfârşit.... persoana fiind, nici mai mult, nici mai puţin decât Fănică, bărbatul sorei împricinatei, cumnatul lui Mache. Din ce în ce mai furios, omul îi cere imperativ lui Lache să-i divulge numele mizerabilului şi canaliei duplicitare, ceea ce acesta refuză cu îndărătnicie, în pofida rugăminţilor şi ameninţărilor.

Într-un moment în care ruptura dintre cei doi se profilează ca iminentă, îşi face apariţia în local un alt amic, Tache, care divulgă faptul că Lache nu fusese la întâlnire. Convins că acum ştie cine este bârfitorul, Mache îi administrează „două palme straşnice” intrigantului şi iese furtunos.

Aproape toţi comentatorii, fascinaţi de geniul oral al lui Lache, de tehnica manevrării aluziei şi creării suspansului, pe care insul le stăpâneşte perfect, şi de poanta finală a schiţei, care îl încriminează, l-au pierdut din vedere pe Mache, perceput doar ca element declanşator al strategiei defăimătoare a amicului, iar ca personaj, o apariţie palidă, în special datorită stereotipiei sale interogative.

Aplecându-ne cu un plus de atenţie asupra lui vom constata că are mai multă consistenţă literară decât partenerul de dialog, că este, fenomenologic vorbind, o existenţă desenată îndeajuns de pregnant din detaliile relatării indirecte a lui Lache. Pentru că, atenţie, el nu infirmă foarte convingător nici una dintre acuzaţii: dimpotrivă, modul în care reacţionează induce în cititor convingerea că (aproape) toate sunt adevărate: şi consideraţiile privitoare la conduita sa socio-profesională, şi, mai ales, cele referitoare la situaţia de familie.

Se crede că Garabet Ibrăileanu greşeşte atunci când notează în Numele proprii în opera comică a lui Caragiale: „În Momente, există trei schiţe în care nişte femei îşi vând farmecele pentru parale, cu consimţământul mai mult sau mai puţin conştient al bărbaţilor lor. Pe aceşti bărbaţi îi cheamă Panaiotopolu, nenea Mandache şi Verigopolu. Cel puţin doi sunt greci”.

Nu mi se pare exagerat să adăugăm celor „trei schiţe” (Cadou, Diplomaţie şi Mici economii) pe cea de a patra: Amici. Măcar pentru a-l exonera pe nenea Iancu de bănuiala de „şovinist şi antigrec” insinuată în studiul amintit (chiar dacă, de plano, Ibrăileanu o respinge). Situaţia de viaţă surprinsă în schiţă este mult prea universală pentru a justifica speculaţii etnice facile: apartenenţa de neam este cu totul irelevantă.

Mai importantă îmi pare mutaţia ce survine în judecarea personajelor Mache şi Lache în contextul acceptării ipotezei că primul se înscrie în categoria bărbaţilor care subscriu, „mai mult sau mai puţin conştient”, la comercializarea farmecelor consoartelor.

Odiosul nu mai este cel care inventează un scenariu pentru a divulga turpitudinea şi declasarea morală a amicului, ei, ipso facto, acesta din urmă. Între (să admitem) un bârfitor şi un negustor de carne vie, „negativul” este al doilea. Miza etică în Amici este serioasă, ba chiar dramatică, la fel ca o bună parte a prozei lui Caragiale în care umorul ascunde gravităţi neaşteptate.

Check Also

Caracterizarea personajului Mutul din nuvela „O reparaţie”, de I.L. Caragiale

Mutul din nuvela O reparaţie, de I.L. Caragiale, este unul dintre cei patru locatari ai …

Caracterizarea personajului Miţa Baston din drama „D’ale carnavalului”, de I.L. Caragiale

Spre deosebire de Nae Girimea, Iordache, Didina Mazu, Ipistatul şi Catindatul care, fie sunt rătăciţi …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţele „Căldură mare”, „Five o’clock”, „Iniţiativa…”, „Inspecţiune”, „Justiţie”, „La Moşi”, „Lanţul slăbiciunilor”, „Mitică”, „Proces-verbal”, „Tot Mitică”, „Tren de plăcere” şi „1 Aprilie”, de I.L. Caragiale

Gruparea textelor caragialiene unde apare nominal personajul, rezervă lectorului numeroase surprize şi revelaţii şocante ce …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Ţal!…”, de I.L. Caragiale

Să-l urmărim puţin în acţiune pe Mitică, degajat de povara prejudecăţilor inerţiale şi etichetelor tendenţios-simplificatoare. …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Inspecţiune”, de I.L. Caragiale

Camaradul Mitică din Inspecţiune, de I.L. Caragiale, este o apariţie halucinantă, enigmatică, nebuloasă şi neguroasă, …