Caracterizarea personajului M. Anghelache din nuvela „Inspecţiune”, de I.L. Caragiale

M. Anghelache din nuvela Inspecţiune, de I.L. Caragiale, este protagonistul celei mai misterioase sinucideri din literatura română. „În vârstă de 40-45 de ani”, conform estimării din ştirea de presă ce îi anunţă moartea, Anghelache, „mânuitor de bani publici într-o mare administraţie”, avea printre colegii de breaslă reputaţia de a fi „dintre toţi cel mai competent în materie” apreciere împărtăşită şi de mai marii săi pe linie ierarhică.

Inspectorul financiar din minister care urmează să controleze reţeaua casieriilor, de pildă, vrea să înceapă operaţiunea cu el tocmai pentru că este convins că nu va avea probleme cu Anghelache şi gestiunea sa: „- Ei! dacă ar fi toţi mânuitorii de bani publici ca Anghelache... (...) n-ar mai trebui inspectori financiari! (...) Ei! ca Anghelache, mai rar, aşa corect şi serios”. Pe lângă datele personajului privit din perspectivă profesională, textul mai oferă câteva referinţe succinte despre starea lui civilă, familială şi locativă: „Anghelache e flăcău, stă cu soră-sa şi cu mama lor, în Dobroteasa”.

Acesta este omul care, în debutul nuvelei, se află împreună cu „mai mulţi prieteni”, funcţionari în diverse administraţii publice - „la masa lor obicinuită într-o berărie” unde „stau de vorbă (...) despre chestiunile la ordinea zilei”, cea mai interesantă dintre ele vizând „nenorocirea unui coleg, vechi impiegat, reputat până mai zilele trecute ca un funcţionar model, ca om de o probitate mai presus de orice bănuială, şi care fuge din ţară lăsând în casa publică o foarte însemnată lipsă de bani”.

Avem de-a face, după aparenţe, nu cu o delapidare, ci cu ceea ce în limbajul juridic se cheamă neglijenţă în serviciu, funcţionarul în cauză („nenorocitul... care a fugit în America”, după cum se exprimă şi inspectorul din minister) fiind, nu un gestionar fraudulos, ci în cel mai rău caz, o victimă a proastei gestionări a banilor publici. El nu părăseşte ţara cu „foarte însemnata” sumă, ci pentru a nu fi tras la răspundere de lipsa ei. Prost casier, el este totuşi, sub aspect moral, un ins onest, aşa cum sunt majoritatea funcţionarilor lui Caragiale.

Prin urmare, calificarea sa drept „victimă a neglijenţii altora” este pe deplin justificată, surprinderea pe care o manifestă amicii vizavi de opinia pertinentă formulată de Anghelache, putând fi ea însăşi privită ca surprinzătoare. Dar nu este, întrucât replica unuia dintre comeseni („- Dă-mi voie! care va să zică, dacă mânuieşte cineva bani publici şi nu este controlat la vreme, asta însemnează că delapidarea, că necinstea lui ar fi scuzabilă?...”) şi parte din răspunsul lui Anghelache („- Dacă la cea dintâi ciupeală, ar fi găsit lipsă mai nimic... (...) şi dacă i-ar fi zis: «Amice, îţi lipsesc patru-cinci sute de lei din casă: ia fii bun dta şi-i pune imediat la loc...»”), părând a acredita varianta delapidării. Numai că citind în continuare textul, ipoteza este invalidată şi revenim la presupunerea că ne aflăm în faţa unei erori, nu a unei culpe: „- ... Ia fii bun dta şi-i pune imediat la loc, şi aldată socoteşte mai bine. (...) Aşa e că nu se nenorocea omul?”.

Insist asupra naturii lipsei din gestiune a fugarului pentru că ea mi se pare foarte importantă în încercarea de a elucida suportul gestului suicidar al lui Anghelache: altele se anunţă resorturile sale în cazul în care acum ne aflăm în faţa unei delapidări şi altele dacă ajungem la concluzia că împricinatul este nevinovat, respectiv, că lipsa din casă nu este rezultatul unei fraude financiare comise cu bună ştiinţă. Am impresia că măcar una dintre cheile misterioasei sinucideri a lui Anghelache se află în răspunsul la întrebarea: care este adevărul în „istoria nenorocitului celuia care a fugit în America?”.

Pentru că este evident că în el, Anghelache are un veritabil dublu. Şi nu doar profesional, ci, mai cu seamă, psiho-caracterologic. Continuarea dialogului dintre amici este ambiguă, lăsând deschise ambele posibilităţi. Detaliile privitoare la mărimea sumelor vehiculate de „foarte enervatul” casier („- Sute de mii, boule! ... Milioane, neghiobule!”) şi la timpul îndelungat de când nimeni nu i-a verificat casa („- De acum unsprezece ani, de când am luat-o în primire...”) vin în sprijinul ideii de nevinovăţie, de victimă a „neglijenţii altora”.

Pe de altă parte însă, reacţia violentă a lui Anghelache la rostirea vorbelor „corect” şi „cinstit” („- Corect! De unde ştiu dumnealor că sunt corect?... Canaliile!” şi, respectiv: „- Nu vă permit să faceţi glume proaste pe socoteala mea, măgarilor! că vă sparg capul!”), coroborată cu trântirea şi spargerea paharului urmată de ieşirea „turbată” pe uşă, sunt de natură să inducă sugestia că exemplarul camarad „a făcut-o”. Bănuiala se transformă în certitudine pe măsură ce tustrei amicii constată faptul că Anghelache nu ajunge acasă până târziu după miezul nopţii, că trimite vorbă familiei că va lipsi până dimineaţa de la domiciliu şi că nici în localurile familiare grupului nu se află.

De altfel, tot ce se întâmplă ulterior încolţirii bănuielii că nenea Anghelache are în casa de bani o lipsă importantă este interpretat drept dovadă peremptorie a vinovăţiei sale: împrejurarea că nici dimineaţa camaradul nu ajunsese acasă, că nu vine la serviciu toată ziua şi că îl obligă pe inspector să amâne, într-o primă instanţă, verificarea casei, iar mai apoi s-o sigileze până a doua zi, aflarea din ziar a ştirii sinuciderii („- Da! mai bine moartea decât dezonoarea!”) Cu atât mai stupefiantă le apare vestea că la deschiderea casei nu se constată nici o lipsă dimpotrivă: „s-a găsit în plus un pol de aur românesc din ’70, învălit într-o foiţă de ţigară”. Bulversaţi, cei trei descind la morgă unde cel mai tânăr lansează, „plângând ca un prost”, sfâşietoarea întrebare: „- De ce?... de ce, nene Anghelache?”

Au trecut, iată, mai bine de o sută de ani (nuvela a fost publicată în numerele din 24 noiembrie şi 1 decembrie 1900 ale ziarului „Universul”) şi cum „nenea Anghelache, cuminte, n-a vrut să răspunză”, interogaţia pluteşte de atunci tulburătoare prin spaţiul din literatura română rezervat „enigmelor nesplicate”. Care ar fi, totuşi, motivul cel mai probabil al gestului lui Anghelache. Toate ipotezele care leagă sinuciderea casierului de inspecţia de a doua zi sunt alăturea cu adevărul, chiar dacă ele poartă semnături ilustre: Garabet Ibrăileanu, George Călinescu, Şerban Cioculescu, Bernstein Elvin etc.

El habar n-avea că înaltul funcţionar ministerial îi va verifica gestiunea (pleacă de la berărie înainte ca inspectorul să apară). Titlul nuvelei este derutant, trimiţând cititorul neatent pe o pistă falsă: nu frica de control împinge personajul spre gestul fatal, ci altceva. Ce anume? Anghelache este, după părerea mea, un delapidator potenţial, măcinat în egală măsură de gândul făptuirii fraudei şi de dorinţa de a-şi păstra integritatea morală. Îndelungă vreme a găsit în sine forţa să se opună impulsului de a sustrage bani din casierie.

Resursele sale de rezistenţă se apropie însă de sfârşit şi realizează că salvarea de ispită nu mai poate veni decât din afară, având un chip şi un nume: inspectorii de control care îi pot inculca spaima de a fi divulgat ca delapidator. Dacă, într-adevăr, Anghelache suferă de frică (şi suferă!), frica lui nu este că va veni controlul, ci că nu va veni! Îl aşteaptă de unsprezece ani ca pe o salvare. Treptat, începe să vadă în el singura salvare. Experienţa fugarului în America îi apare ca o premoniţie: ca şi acesta, Anghelache este „vechi impiegat, reputat (...) ca un funcţionar model, ca om de o probitate mai presus de orice bănuială”; ca şi acesta, mai devreme sau mai târziu, Anghelache nu va mai rezista tentaţiei şi va delapida.

Virtual a şi făcut-o, de aici reacţia violentă la auzul cuvintelor „corect” şi „cinstit” (ca de obicei la Caragiale, imaginarul prevalează asupra realului). Şansa casierului de a rămâne onest este inspecţiunea. Dar din cauza „neglijenţii altora” inspecţiunea nu vine şi atunci Anghelache alege calea unică de a evita producerea „nenorocirii”: sinuciderea. Dacă în seara cu pricina, stimulate de „istoria nenorocitului”, aceste procese mentale n-ar fi atins paroxismul, iar Anghelache nu pleca precipitat de la berărie înainte ca în local să apară inspectorul din minister care a doua zi intenţiona să-i verifice gestiunea, el ar fi fost salvat. Casa de bani - permanenta ispită - este intactă: preţul integrităţii sale este viaţa lui Anghelache.

Şi totuşi un „de ce?” - altul decât cel esenţial, al camaradului cel mai tânăr - nu-mi dă nici mie pace. De la berărie, Anghelache pleacă la lăptărie, dar nu ajunge acasă. În ziua în care începe acţiunea nuvelei se dăduseră lefurile. De ce asupra cadavrului descoperit la şosea nu se găseşte decât oarece „mărunţiş în monede nouă de nichel ca de şaptezeci de bani”? Şi, în plus: care este semnificaţia întâmplării că în casa de bani a lui Anghelache se afla „un pol de aur românesc din ’70, învălit într-o foiţă de ţigară”? În nuvelă nu fumează nimeni.

Check Also

Caracterizarea personajului Mutul din nuvela „O reparaţie”, de I.L. Caragiale

Mutul din nuvela O reparaţie, de I.L. Caragiale, este unul dintre cei patru locatari ai …

Caracterizarea personajului Miţa Baston din drama „D’ale carnavalului”, de I.L. Caragiale

Spre deosebire de Nae Girimea, Iordache, Didina Mazu, Ipistatul şi Catindatul care, fie sunt rătăciţi …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţele „Căldură mare”, „Five o’clock”, „Iniţiativa…”, „Inspecţiune”, „Justiţie”, „La Moşi”, „Lanţul slăbiciunilor”, „Mitică”, „Proces-verbal”, „Tot Mitică”, „Tren de plăcere” şi „1 Aprilie”, de I.L. Caragiale

Gruparea textelor caragialiene unde apare nominal personajul, rezervă lectorului numeroase surprize şi revelaţii şocante ce …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Ţal!…”, de I.L. Caragiale

Să-l urmărim puţin în acţiune pe Mitică, degajat de povara prejudecăţilor inerţiale şi etichetelor tendenţios-simplificatoare. …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Inspecţiune”, de I.L. Caragiale

Camaradul Mitică din Inspecţiune, de I.L. Caragiale, este o apariţie halucinantă, enigmatică, nebuloasă şi neguroasă, …