Caracterizarea personajului Leonică Ciupicescu din nuvela „Broaşte… destule”, de I.L. Caragiale

„Şeful registraturii într-un minister”, Leonică Ciupicescu din nuvela Broaşte... destule, de I.L. Caragiale, este „un băiat a cărui vârstă nu se putea ghici uşor” „nici mare, nici mic, nici gras, nici slab, nici nalt, nici bondoc, nici subţire, nici gros (...), nici bun, nici rău, nici moale, nici iute, nici deştept, nici prost (...) o fiinţă nici prea-prea, nici foarte-foarte”. În momentul când povestitorul îl cunoaşte, „Leonică se afla în dârdora căsătoriei”. Evenimentul nu mai are loc pentru că, explică însurăţelul. „- (...) Am stricat. Nu mă vrea, pace bună! Lac să fie, că broaşte... destule!”.

Peste câteva luni, scena se repetă: din nou o invitaţie la nuntă, identică cu prima (evident, mai puţin numele viitoarei mirese), din nou se strică tot, iar personajul reiterează convingerea sa optimistă privitoare la faptul că, slavă Domnului, „broaşte destule”. După a cincea tentativă - egal de nereuşită a lui Leonică Ciupicescu de a abandona condiţia de becher, optimismul său rămâne intact, ca şi temeiul paremiologic-batracian care îl susţine.

La alte câteva luni de la primirea ultimei invitaţii la nuntă, naratorul întâlneşte pe Lipscani un alai de înmormântare. Aflând că defunctul este logodnicul de-a pururi, dar mire niciodată, povestitorul exclamă creştineşte: „Dumnezeu să-l ierte!” şi adaugă în nemuritoarea pildă a răposatului: „Adio, Leonică... lac să fie, că broaşte... destule!”

„Nuvela pesimistă”, după cum subintitulează Caragiale Broaşte... destule (1893), apare într-o primă variantă în Claponul anilor 1877-l878. Interesantă este împrejurarea că, la distanţă de aproape două decenii şi jumătate, câteva dintre trăsăturile personajului Leonică Ciupicescu sunt reluate uneori, chiar în formulări similare - în portretul lui Mitică din placheta cu acelaşi titlu din 1902: „El nu e nici tânăr, nici bătrân, nici frumos, nici urât, nici prea-prea, nici foarte, foarte...”. Propensiunea autorului spre categorialul caracterologic este evidentă. De altfel, în ciuda descrierii extrem de amănunţite, cu deosebire în latura vestimentară (poate cea mai întinsă întâlnită în proza lui Caragiale).

Leonică Ciupicescu se impune la lectură mai mult ca entitate tipologică decât ca individualitate marcantă, la aceasta contribuind decisiv şi stereotipul figuraţiei sale în regim verbal. În plus, recursul mai pronunţat la maniera narativă în raport cu reprezentarea, cu înscenarea, ca procedeu de însufleţire şi dinamizare a acţiunii, diminuează (ca şi în alte cazuri la autorul Scrisorii pierdute) indicele de expresivitate literară a textului, grevând, totodată, asupra pregnanţei apariţiilor protagonistului.

Contribuie la aceasta şi coeficientul scăzut de obiectivitate cu care scriitorul-narator îşi priveşte personajul, tratat în gama unei ironii negre, ce frizează macabrul. Repetarea, în final, de către autor a replicii favorite a eroului este, ca glumă, proastă, iar ca atitudine, nemiloasă până la insuportabil: ne aflăm, orişicât, în faţa morţii unui om!

Leonică Ciupicescu aparţine categoriei, frecvente la Caragiale, a personajelor marcate de lipsa de noroc - în dragoste, în cazul de faţă. Eroul poartă în genă damnaţiunea ghinionului, a imposibilităţii împlinirii în plan casnic, cu toate că, în descripţia iniţială, pare a fi formulată o premisă contrară: „(...) două cheiţe de aur încrucişate însemnau că junele stăpâneşte secretul cu care se deschid inimile...”. În context, afirmaţia îşi vădeşte natura ironică. Tot o ironie, şi tot una deplasată, o reprezintă notaţia de final: „Unde e spiritul liber al lui Leonică în momentul acesta? În cer, în văzduh. Ce face el acolo? Asta o vom afla în viitoarele noastre comunicări spiritiste”.

Hodoronc-tronc, ca să ne exprimăm într-o manieră mai puţin academică. Morţii nu se iau la mişto, decât numai dacă îţi asumi riscul căderii în tristeţea penibilului ori în monstruos. Din cauza tratării umorale şi lipsei de control artistic, personajul Leonică Ciupicescu este, nesentimental vorbind, un rateu cu dichis. Marca I.L. Caragiale, fireşte, dar tot un rateu. Ca şi Broaşte... destule, de altfel...

Check Also

Caracterizarea personajului Mutul din nuvela „O reparaţie”, de I.L. Caragiale

Mutul din nuvela O reparaţie, de I.L. Caragiale, este unul dintre cei patru locatari ai …

Caracterizarea personajului Miţa Baston din drama „D’ale carnavalului”, de I.L. Caragiale

Spre deosebire de Nae Girimea, Iordache, Didina Mazu, Ipistatul şi Catindatul care, fie sunt rătăciţi …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţele „Căldură mare”, „Five o’clock”, „Iniţiativa…”, „Inspecţiune”, „Justiţie”, „La Moşi”, „Lanţul slăbiciunilor”, „Mitică”, „Proces-verbal”, „Tot Mitică”, „Tren de plăcere” şi „1 Aprilie”, de I.L. Caragiale

Gruparea textelor caragialiene unde apare nominal personajul, rezervă lectorului numeroase surprize şi revelaţii şocante ce …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Ţal!…”, de I.L. Caragiale

Să-l urmărim puţin în acţiune pe Mitică, degajat de povara prejudecăţilor inerţiale şi etichetelor tendenţios-simplificatoare. …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Inspecţiune”, de I.L. Caragiale

Camaradul Mitică din Inspecţiune, de I.L. Caragiale, este o apariţie halucinantă, enigmatică, nebuloasă şi neguroasă, …