Caracterizarea personajului Leiba Zibal din nuvela „O făclie de Paşte”, de I.L. Caragiale

Leiba Zibal din nuvela O făclie de Paşti este eroul unuia dintre cele mai complexe, mai elaborate şi mai moderne texte din proza literară a lui I.L. Caragiale. Naraţiunea se concentrează în jurul unei jaspersiene situaţii-limită, faptele ce se consumă în spaţiul prezentului narativ fiind relativ puţine, dar încărcate de un dramatism ieşit din comun.

În seara de înviere, evreul Leiba Zibal, hangiul din Podeni, aşteaptă încordat promisa întoarcere a lui Gheorghe, fostul său slujitor, concediat pentru purtări rele, care, după ce-şi primise socoteala, la plecare, îl ameninţase nebulos: „Să mă aştepţi în noaptea Paştelui, să ciocnim ouă roşi, jupâne... Să ştii că ţi-am făcut şi eu socoteala!”.

Cunoscându-i antecedentele violente, hangiul este convins că va fi, împreună cu familia, victima unei răzbunări sângeroase, motiv pentru care apropierea miezului sfintei nopţi îi induce progresiv o frică îngrozitoare, amplificată de paludismul ce îl bântuie cu furie. Se baricadează în han după ce îşi trimite soţia şi fiul la culcare şi ascultă cum clopotele şi toaca bisericii din sat marchează, cu încetineală chinuitoare, scurgerea timpului.

Gheorghe soseşte împreună cu câţiva tovarăşi şi încep operaţiunea de înlăturare a bârnei care blochează intrarea: decupează cu sfredelul şi ferăstrăul un pătrat din uşa prin care fostul slujbaş introduce braţul pe care Leiba Zibal îl prinde într-un laţ trainic, imobilizându-l. Apoi, hangiul aduce o făclie cu care arde la foc mic braţul lui Gheorghe până spre dimineaţă când sătenii, venind de la biserică în mâini cu lumini de Paşte, surprind fioroasa scenă. Cu minţile rătăcite hangiul porneşte spre Iaşi „să spună rabinului că Leiba Zibal nu-i jidan... Leiba Zibal este goi... pentru că Leiba Zibal a aprins o făclie lui Christos!”

Rezumată astfel, povestea evreului înnebunit de spaimă este puternică, dar - lipsită de detaliile care o individualizează şi-i conferă expresivitate literară - ar putea rămâne subsumată unui simplu caz clinic spectaculos, însă cu un indice de relevanţă scăzut. Or, O făclie de Paşte transcende, prin pregnanţa şi verosimilitatea detaliilor şi măiestria interferării planurilor narative, violenţa naturalistă a segmentului epic principal, făcând din Leiba Zibal un personaj credibil; iar prin frica lui o stare psihică exponenţială pentru natura umană. Evreitatea reprezintă un aspect marginal al profilului eroului şi că, în afara frazei finale rostite de el de efect, cu intenţie şi valoare de pointe tragică - nuvela n-ar pierde mare lucru dacă am face abstracţie de condiţia etnică şi religioasă a lui Leiba.

Plasarea întâmplării în noaptea de Înviere facilitează, prin atmosferă şi mizanscenă, amplificarea impresionistă a trăirilor şi acţiunilor sale, însă nu le explică şi nu le determină în mod decisiv. Apropierea Făcliei de Paşte de Neguţătorul din Veneţia ori Crimă şi pedeapsă este una de suprafaţă. Ca şi în alte texte, Caragiale se arată preocupat de naşterea şi dezvoltarea până la paroxism a unei stări sufleteşti accidentale, nu de valorificarea literară a consecinţelor unor date preexistente avariţia lui Shylock, respectiv, impulsul criminal al lui Raskolnikov.

În O făclie de Paşte accidentalul este împins la extrem: acţiunea se consumă într-un interval de suspendare a temporalităţii: „Ceasornicul ţăcănea în perete. (...) Omul nostru puse mâna pe limba ce se legăna şi-i stinse mişcarea”. Zibal nu este un fricos psihotic, la modul general, ci insul aflat, într-un anume moment, sub teroarea unei ameninţări reale, concrete şi deloc supradimensionate de spaimă (Gheorghe chiar intenţionează să-i masacreze pe hangiu şi pe ai lui).

Ceea ce pare de neînţeles în comportarea lui Leiba este faptul că el cere protecţia autorităţilor imediat după plecarea slujitorului, dar nu o mai reiterează şi la data precis anunţată de agresor, în noaptea de înviere, când, în paranteză fie spus, ar fi putut foarte bine să evite catastrofa şi părăsind, pur şi simplu, pentru câteva zile hanul. Ca să nu mai zic şi altceva: proiectata mutare la Iaşi putea foarte bine devansa termenul fatal, întrucât deja, după cinci ani petrecuţi la Podeni, el avea „strânsă o avere bunicică”, iar motive pentru a părăsi locurile erau destule în afara frigurilor de care suferea toată familia: „... Oamenii sunt răi şi pricinoşi în Podeni!... Ocări... batjocuri... suduituri... acuzări de otrăvire prin vitriol... Dar ameninţările!”.

Totuşi, Leiba Zibal rămâne acasă în noaptea Paştelui, deşi destinul îi trimisese semn că nu-l ocroteşte: la doar câteva zile de la grăbita concediere a lui Gheorghe, acesta fusese căutat „pentru o pricină” de „un pomojnic şi doi călăraşi”. Cel mai probabil este că nefericitul hangiu îşi ocultează treptat frica, lăsându-se copleşit de o speranţă providenţială: „Dar poate că l-au prins până acuma!”. La începutul nopţii sorocite, vocea narativă însăşi se face ecoul acestei speranţe a personajului într-o fortuna ocrotitoare: „«A! goi ticălos!» gândeşte el oftând. Ticălosul este badea Gheorghe - pe unde o fi!...”.

Ca de obicei, însă, când un personaj al lui Caragiale mizează pe cartea norocului, ea se dovedeşte, în final, pierzătoare - vezi şi cazul lui Lefter Popescu din Două loturi cu care (deşi registrele literare diferă fundamental) Leiba Zibal are puncte comune. Amândoi se hrănesc o clipă cu iluzia şansei: unul crede că a câştigat la loterie, celălalt că a scăpat de ameninţare.

Când ghinionul îşi arată colţii (Lefter nu găseşte biletele, iar Gheorghe e anteportas), ambii reacţionează isteroid şi violent: primul sparge „rânjind sardonic” vesela şi o agresează pe chivuţă scrâşnind: „-... Să-mi scoţi biletele, hoaţo! că te omor, mă-nţelegi? te omor!”, al doilea imaginează teribila tortură pe care o şi pune în operă. De asemenea, ulterior, amândoi sunt cuprinşi de o linişte, ciudată, „acea linişte a mării, care, potolită, în sfârşit, vrea să se odihnească după zbuciumul unui năprasnic uragan”.

Fibra personajelor lui Caragiale se dovedeşte, de regulă, prea slabă pentru a suporta astfel de încercări brutale la care le supune destinul: Leiba Zibal devine criminal fiindcă nu dispune de rezistenţa psihologică necesară în faţa unei ameninţări. Autorul are dreptate: „Ameninţarea este mai grea pentru un suflet ce se clatină uşor decât chiar lovitura”. Hangiul din Podeni este, ca şi alţi eroi caragialieni, „un suflet ce se clatină uşor”, o natură labilă. Unor astfel de oameni, dezechilibre minore, uneori - le provoacă mari tulburări, reacţii excesive şi, nu o dată, grave derapaje existenţiale.

Emotivitatea exacerbată le deformează percepţia contururilor realităţii, se simt victime ale complotului universal (într-una dintre proiecţiile sale onirice, Leiba ţipă în gând la un moment dat: „O lume întreagă mă lasă cu tot dinadinsul pradă unui nebun!”). Comit gesturi aberante: în loc să umple cârciuma cu clienţi, pe care să-i reţină cât mai mult în local în noaptea de înviere (Gheorghe n-ar mai fi îndrăznit, probabil, să-şi ducă la capăt răzbunarea de faţă cu martori care, poate, l-ar fi şi apărat pe hangiu). Leiba închide devreme, refuzând inclusiv accesul unor cunoscuţi: „De trei ori au bătut muşterii în uşa dughenii, strigând cu glasuri cunoscute să le deschiză”.

Sunt oscilanţi la extrem: când inerţi, paralizaţi, când străluminaţi de idei, calmi şi decişi la gesturi de neaşteptată eficienţă: „Se petrecu atunci în această fiinţă un fenomen ciudat, o completă răsturnare: tremurătura lui se opri, abaterea dispăru şi figura-i, descompusă de-o atât de îndelungată criză, luă o bizară seninătate. El se ridică drept, cu siguranţa unui om sănătos şi puternic, care merge la o ţintă lesne de ajuns”.

Zibal este chiar „cuprins de o nepomenită dezolare” când mişcările celor de-afară încetează şi prin mintea lui trece gândul că Gheorghe „s-a dus”. Incredibil, dar adevărat: eventuala renunţarea la răzbunare a agresorului este resimţită de victimă ca o veritabilă frustrare! Frica explică multe dintre gesturile lui Leiba, dar nu pe toate...

Remarcabile sunt, în O făclie de Paşte, acumularea de detalii care întreţin şi amplifică starea personajului şi modul în care Caragiale alternează, pe de o parte, planurile temporale (naraţiunea pulsează permanent între prezent, trecut şi viitor) iar, pe de altă parte, reprezentările din zona realului şi cele de natură onirică. Îngemănarea elementelor ce ţin de atmosfera nuvelei, de tensiunea interioară din sufletul protagonistului şi de forţa conflictului este de o extraordinară concentrare, omogenitate, coerenţă şi expresivitate literară.

Inclusiv secvenţa finală (cu vorbele de efect căutat ale lui Leiba Zibal, după aprecierile multor comentatori), iese de sub incidenţa teatralităţii stridente şi îl confirmă pe Mircea Tomuş care consideră că „triumful dreptăţii şi legii morale îşi caută spaţiul public cel mai adecvat de desfăşurare: din zbuciumare internă, din ciocnire individuală de voinţe, drama îşi asumă un spaţiu şi o audienţă publice” - fapt ce conferă deznodământului o limpede intenţionalitate auctorială ce se soldează cu o „valoare de clasicitate”.

Check Also

Caracterizarea personajului Mutul din nuvela „O reparaţie”, de I.L. Caragiale

Mutul din nuvela O reparaţie, de I.L. Caragiale, este unul dintre cei patru locatari ai …

Caracterizarea personajului Miţa Baston din drama „D’ale carnavalului”, de I.L. Caragiale

Spre deosebire de Nae Girimea, Iordache, Didina Mazu, Ipistatul şi Catindatul care, fie sunt rătăciţi …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţele „Căldură mare”, „Five o’clock”, „Iniţiativa…”, „Inspecţiune”, „Justiţie”, „La Moşi”, „Lanţul slăbiciunilor”, „Mitică”, „Proces-verbal”, „Tot Mitică”, „Tren de plăcere” şi „1 Aprilie”, de I.L. Caragiale

Gruparea textelor caragialiene unde apare nominal personajul, rezervă lectorului numeroase surprize şi revelaţii şocante ce …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Ţal!…”, de I.L. Caragiale

Să-l urmărim puţin în acţiune pe Mitică, degajat de povara prejudecăţilor inerţiale şi etichetelor tendenţios-simplificatoare. …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Inspecţiune”, de I.L. Caragiale

Camaradul Mitică din Inspecţiune, de I.L. Caragiale, este o apariţie halucinantă, enigmatică, nebuloasă şi neguroasă, …