Caracterizarea personajului Lache din schiţa „La Paşti”, de I.L. Caragiale

Lache din schiţa La Paşti, de I.L. Caragiale, este un tânăr funcţionar comercial la „Marele Magazin de Coloniale, Delicatese, Comestibile et Colori şi mare Depou de Vinuri et Blănuri Indigene et Streine cu firma «La trei struguri tricolori»”. În seara de sâmbăta Paştelui, se (pre)găteşte pentru cele „douăzeci şi patru de ore de absolută libertate” prilejuite de marea sărbătoare creştină: „Îşi pune costumul cel nou şi cravata cea nouă, îşi încalţă ghetele cele nouă cu bizeţuri, îşi ia pălăria cea nouă” şi porneşte la promenadă, încă „fără să fi hotărât cum să-nceapă petrecerea de Paşti”.

Prima escală este comună oricărui dreptcredincios: slujba de înviere la biserica Domniţa Bălaşa unde Lache, „cuprins de o adâncă evlavie” ascultă corul şi, după tradiţie, ia lumină. Aici simte prima oară că gheata din piciorul drept îl strânge, provocându-i un uşor disconfort. Urcă şi coboară dealul Mitropoliei, apoi continuă peregrinările supărat din ce în ce mai tare de gheata buclucaşă.

Pe la „7 ceasuri dimineaţă”, întâlneşte „un amic, alt funcţionar comercial, tot comestibile et colori”, care poartă „oricât să zici, teribilă potriveală! ghete la fel!”. Atâta doar că pe camarad îl supără gheata din stânga. Uniţi în cuget, dar, mai ales, în simţire peripatetică, Lache şi amicul se străduiesc, vreme de mai bine de douăsprezece ceasuri, să-şi ostoiască teribilele chinuri: se aşează pe o bancă, se ridică şi umblă iar, încearcă (amândoi fiind „amatori de bele-arte”) o insolită terapie intelectuală, parcurgând cu privirea o expoziţie plastică în aer liber şi apoi asistă la un spectacol cu Sânziana şi Pepelea la Teatrul Naţional, descalţă ghetele infernale în timpul popasului la berăria Gambrinus, le pierd, le recuperează şi, în fine, salvarea survenită graţie „genialei inspiraţii” a lui Lache: aceea de a schimba ghetele între ei, fericita soluţie se vădeşte însă doar un paleativ pasager : în curând, durerea - fatalitate! se transferă la piciorul stâng al lui Lache, respectiv, la dreptul amicului! Coşmarul continuă...

Instrumentarea critică grăbită şi superficială, coroborată cu păgubosul impuls de ocultare a nuanţelor în favoarea unui globalism interpretativ discutabil împinge uneori exegetica caragialeană într-un vertij al inadecvării vecin cu aberaţia. Este cazul schiţei La Paşti şi al protagonistului său despre care comentatorii anonimi ai unei ediţii academice şi enciclopedice de Opere (Bucureşti, 2000) găsesc de cuviinţă să consemneze următoarele: „Ilustrează deopotrivă tema perechii (ca Lache şi Mache, de pildă, şi se poate observa utilizarea, şi aici, a numelui Lache, al doilea «amic» fiind nenumit) şi pe cea a «repausului dominical», revelator al vidului existenţial al individului sărac sufleteşte, care, scos din rutina ocupaţiilor zilnice, nu ştie ce să facă cu timpul său şi încearcă să şi-l umple şi să-i dea relief căutând compania celorlalţi, dând curs unei pulsiuni mai mult gregare decât social-mondene, ce nu se însoţeşte cu o comunicare reală.

Lache e înrudit cu Cănuţă din Cănuţă, om sucit -, iar Caragiale practică aici, ca şi în alte rânduri, dacă nu propriu-zis un «minimalism» (tematic) avant la lettre, în orice caz o investigare fără sentimentalism dulceag a existenţelor mărunte”. Greu de imaginat, consideraţii mai ridicole şi mai duşmane cu adevărul! De fapt, singura afirmaţie neamendabilă din acest fragment rămâne cea referitoare la numele personajului: îl cheamă Lache, e drept. În rest, Dumnezeu cu mila!

La Paşti n-are nici o legătură cu „tema perechii”, simpla împrejurare că onomastica personajelor coincide nefiind revelatoare decât în plan pur formal: structural şi comportamental cei doi Lache n-au nimic în comun! La fel de năstruşnică este şi depistarea în această schiţă a temei „repausului dominical”, plasată în context exclusiv pentru a permite debitarea cu aplomb a marilor platitudini vehiculate mecanic pe marginea lumii lui Caragiale: „vid existenţial”, „sărăcie sufletească”, „rutina ocupaţiilor zilnice”, lipsa de „comunicare reală”, „pulsiuni mai mult gregare decât social-mondene”, „existenţe mărunte” etc.

Cât priveşte „înrudirea” dintre Lache şi Cănuţă, ce să mai vorbim! Că „academicii” nu s-au ostenit nici măcar să citească în diagonală La Paşti, agăţându-se facil de numele personajului, o dovedeşte irefutabil faptul că, la „comentariul” menţionat, ei găsesc de cuviinţă să ataşeze, hodoronc-tronc, un fragment dintr-un studiu al lui Ion Vartic despre semnificaţiile consemnării minuţioase a trecerii timpului pertinent şi seducător, nimic de zis, dar care nu e absolut deloc „în chestie”. Şi nu din vina autorului...

În pofida numelui miticesc, Lache n-are tangenţă cu miticismul. El nu este nici reprezentantul „categoriei morale a nucului burghez din Capitală”, conform opiniei lui Pompiliu Constantinescu, nici al „etnicismului provincial” propus de George Călinescu drept trăsătură definitorie pentru Mitică. Lache este atemporal şi perfect indiferent la determinări geografice ori naţionale.

Arhetip în stare pură, figurează individul care, extras din cutumele ambientului curent (costumul, cravata, ghetele, pălăria sunt toate „noi” şi acompaniază optimist promisiunea celor „douăzeci şi patru de ore de absolută libertate”), se transformă în victima agresivului univers înconjurător uman, animalier şi, mai ales, obiectual. Pentru el, „în biserică nu mai e loc. Lache stă afară...”: o cucoană „îl face obraznic şi măgar”: un domn îl calcă pe piciorul dureros; un câine îi răpeşte gheata care îl strânge, îl strânge cu o perseverenţă infernală. Iar când, în fine, chinul de la piciorul drept este neutralizat prin schimbul de încălţări cu amicul, teroarea se prelungeşte inexorabilă, afectându-i acum celălalt picior.

În final, se induce insidioasă o bulversantă modificare de perspectivă: parcă nu ghetele sunt din ce în ce mai strâmte, ci corpul lui Lache creşte, devenind neîncăpător pentru banalele obiecte. Proliferarea monstruoasă a materiei (cadavrul care creşte limitat din Amedee ou comment s’en debarrasser de Eugen Ionescu) cunoaşte la Caragiale o variantă încă şi mai angoasantă decât la succesorul său: nu materia moartă, ci viul îşi iese din matcă, sfidând terifiant limitele naturale ale legilor fizicii şi biologiei. Un alt trup - al bătrânului dictator din Toamna patriarhului de Gabriel Garcia Marquez - levitează şi el prin apropiere. Citită în profunzime, La Paşti îl proiectează pe Caragiale în plină metafizică a sfârşitului de secol XX...

Check Also

Caracterizarea personajului Mutul din nuvela „O reparaţie”, de I.L. Caragiale

Mutul din nuvela O reparaţie, de I.L. Caragiale, este unul dintre cei patru locatari ai …

Caracterizarea personajului Miţa Baston din drama „D’ale carnavalului”, de I.L. Caragiale

Spre deosebire de Nae Girimea, Iordache, Didina Mazu, Ipistatul şi Catindatul care, fie sunt rătăciţi …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţele „Căldură mare”, „Five o’clock”, „Iniţiativa…”, „Inspecţiune”, „Justiţie”, „La Moşi”, „Lanţul slăbiciunilor”, „Mitică”, „Proces-verbal”, „Tot Mitică”, „Tren de plăcere” şi „1 Aprilie”, de I.L. Caragiale

Gruparea textelor caragialiene unde apare nominal personajul, rezervă lectorului numeroase surprize şi revelaţii şocante ce …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Ţal!…”, de I.L. Caragiale

Să-l urmărim puţin în acţiune pe Mitică, degajat de povara prejudecăţilor inerţiale şi etichetelor tendenţios-simplificatoare. …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Inspecţiune”, de I.L. Caragiale

Camaradul Mitică din Inspecţiune, de I.L. Caragiale, este o apariţie halucinantă, enigmatică, nebuloasă şi neguroasă, …