Caracterizarea personajului Lache Diaconescu din schiţa „O lacună…”, de I.L. Caragiale

Lache Diaconescu este unul dintre eroii lui I.L. Caragiale pe care inerţii necontrolate îl plasează, alături de Mache Preotescu, în rândul personajelor perechi din proza autorului, dimpreună cu omonimii lor Lache şi Mache din nuvela cu acelaşi titlu. Or, simpla împrejurare că Lache Diaconescu şi Mache Preotescu, „sunt impiegaţi în aceeaşi mare administraţie şi totodată sunt buni prieteni” este insuficientă pentru ai omologa (fie şi parţial) o atare catalogare.

Cei doi n-au mai nimic comun în afara locului de muncă şi a unui aproximativ grad de rudenie, fiind viitori posibili cumnaţi după soţia celui din urmă. Nu există în text nici un indiciu privitor la habitudini ori preocupări identice sau complementare: nici măcar referiri la localuri publice pe care să le frecventeze simultan ori prin rotaţie.

Ziua în care „cei doi camarazi ies de la cancelaria lor la şase ore seara şi, sub aceeaşi umbrelă, pornesc pe Calea Victoriei la vale, să se abată pe la o băcănie” nu ţine de un ritual repetitiv, ci marchează un eveniment dacă nu singular, oricum accidental: „trebuie să târguiască nişte mezeluri pentru masă - Mache va prânzi la Diaconescu împreună cu d-ra Cecilia” (cea care va să-i fie consoartă, sora nevestei lui Lache).

Preconizata reuniune de familie generează impulsuri extrem de diferite în sufletele celor doi tineri: Mache Preotescu este nerăbdător să ajungă în preajma alesei inimii sale şi, ergo, se străduieşte să fie punctual: dimpotrivă, Lache Diaconescu (sastisit, pesemne, de rutina obligaţiunilor domestice) face pe dracu’-n patru să amâne momentul festiv, dovedindu-se irezistibil atras de popasuri în locuri aglomerate la Gambrinus, la băcănie unde se angajează în dispute aprige pe teme politice la ordinea zilei.

Ultima lui marotă conversaţională este de ordin legislativ şi vizează „o lacună” strecurată în codul penal „n-avem pedeapsa cu moartea”. Întreaga schiţă este edificată pe tensiunea comică rezultată din pasiunea debordantă cu care Lache îşi susţine, în reprize prelungite, indiferent la scurgerea inexorabilă a timpului, punctul de vedere în dispute cu feluriţi preopinenţi ocazionali şi încercările disperate ale lui Mache de a-l desprinde din peroraţii pentru ca nu cumva să intre în întârziere şi să facă astfel o figură nepoliticoasă în faţa damelor.

Dialogul născut din această poziţionare centrifugă a personajelor frizează o excelenţă literară a oralităţii rareori atinsă chiar în opera unui maestru în materie cum este Caragiale. Nu lipsesc, evident, laitmotivele verbale care fac personajele memorabile, acela care revine cel mai frecvent pe buzele excedatului de neînţelegerea contemporanilor Lache Diaconescu fiind cunoscutul „eşti teribil, monşer, parol!”.

Din controversă în controversă şi din berărie în berărie, cei doi reuşesc să întârzie ceva mai bine de o oră şi jumătate. Dar cele două dame îl cunosc prea bine pe Lache („- Când vine dumnealui vreodată la vreme?...”) aşa că nu se supără şi primesc bucuroase atât scuzele lui Mache Preotescu, cât şi atenţiile sale florale („- Aşa frumoase buchete!...”). Domesticul festin se încheie cu un recital de clavir executat de domnişoara Cecilia Pavugadi care cântă o piesă la modă, Stella confidente. Şi, în timp ce Mache ascultă în picioare extaziat, Lache îşi continuă, sotto voce, pledoaria pentru grabnica reperare a lacunei privitoare la pedeapsa capitală...

Dintre cei doi tineri, Mache Preotescu face, la prima vedere, o mai bună impresie decât amicul său: are reflexele normale ale logodnicului standard, cu o purtare civilizată şi deferentă faţă de femei. În general, atent cu deosebire în relaţia cu viitoarea consoartă, preocupat de respectarea cutumelor unanim acceptate în aceste situaţii (gentileţe, punctualitate, simţ protocolar etc.). Pe scurt, un băiat bun, dar cam nesărat. Îl face simpatic doar disperarea hazlie cu care repetă: „- E târziu, Lache! Lasă Lache! Aide, Lache!”.

Amicul său Diaconescu, în schimb, este înseriat cu stahanovist elan criticist în galeria miticilor logoreici şi incontinenţi, deşi excesul său oral mărturiseşte predilect apartenenţa la tipul meridional specific sudului românesc, fiind menit mai puţin satirizării unor apucături şi obişnuinţe naţionale. Caragiale însuşi dă un semnal peremptoriu în acest sens, amintind doar în treacăt punctul de pornire al desfăşurării verbale a personajului - sentinţa în complotul şi asasinatele politice comise de grupul de terorişti al lui Boris Sarafoff care, în vara lui 1900, declanşează ceea ce în presa vremii a fost numit „conflictul româno-bulgar”.

Pe Lache nu-l interesează însă faptul în sine, ci filosofia juridică în care se încadrează, principiul de drept care stă la baza verdictului. Spaţiul de manifestare al obsesiei personajului îl constituie nu realitatea primară, ci dinamica ideilor născute din ea. Spre deosebire de multe alte schiţe în care evenimentul declanşator de epică se păstrează în centrul acţiunii, în O lacună... el se anemiază până aproape de dispariţie: problema lui Lache nu e, în primul rând, corectitudinea sentinţei, ci temeiul ei şi spiritul modern al codului penal (respectiv, absenţa lui). Împrejurarea că, în plan formal, exprimările lui lasă de dorit cade în secundar: pentru eroii literari, importante sunt patosul susţinerii, intensitatea impulsului interior şi, facultativ, menţinerea între limitele unei poziţii inteligibile, nicidecum corectitudinea şi acurateţea ştiinţifică a argumentaţiei.

Lache nu bate câmpii şi nu abdică de la convingerile sale. El are un punct de vedere bine conturat şi înţelege să-i rămână credincios, ceea ce nu-i de ici de colo într-o Românie aşezată de veacuri sub zodia lui „fă-te frate cu dracul până treci puntea”. Dacă n-am avea atât de solid înfiptă în minte ideea fixă că Mitică (în feluritele lui variante onomastice) este neapărat o apariţie caricaturală, un personaj văzut din perspectivă satirică am găsi în momentele şi schiţele caragialiene o faună umană deosebit de interesantă literar, variată şi surprinzătoare în normalitatea ei. Privit fără prejudecăţi, Lache Diaconescu merită mai mult simpatia înţelegătoare a cititorului decât ironia sau mai rău, dispreţul său moftangesc.

Check Also

Caracterizarea personajului Mutul din nuvela „O reparaţie”, de I.L. Caragiale

Mutul din nuvela O reparaţie, de I.L. Caragiale, este unul dintre cei patru locatari ai …

Caracterizarea personajului Miţa Baston din drama „D’ale carnavalului”, de I.L. Caragiale

Spre deosebire de Nae Girimea, Iordache, Didina Mazu, Ipistatul şi Catindatul care, fie sunt rătăciţi …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţele „Căldură mare”, „Five o’clock”, „Iniţiativa…”, „Inspecţiune”, „Justiţie”, „La Moşi”, „Lanţul slăbiciunilor”, „Mitică”, „Proces-verbal”, „Tot Mitică”, „Tren de plăcere” şi „1 Aprilie”, de I.L. Caragiale

Gruparea textelor caragialiene unde apare nominal personajul, rezervă lectorului numeroase surprize şi revelaţii şocante ce …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Ţal!…”, de I.L. Caragiale

Să-l urmărim puţin în acţiune pe Mitică, degajat de povara prejudecăţilor inerţiale şi etichetelor tendenţios-simplificatoare. …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Inspecţiune”, de I.L. Caragiale

Camaradul Mitică din Inspecţiune, de I.L. Caragiale, este o apariţie halucinantă, enigmatică, nebuloasă şi neguroasă, …