Caracterizarea personajului Jupân Dumitrache din drama „O noapte furtunoasă”, de I.L. Caragiale

Comedia O noapte furtunoasă, de I.L. Caragiale, a fost citită la Iaşi, în cadrul cenaclului „Junimea” în ziua de 12 noiembrie 1878 şi a avut premiera la 18 ianuarie 1879, pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti. Piesa a fost publicată în revista „Convorbiri literare” în 1879 şi inclusă în volumul Teatru din 1889.

Dramaturg şi prozator, I.L. Caragiale a fost un observator lucid şi ironic al societăţii româneşti din vremea lui, un scriitor realist şi moralizator, dovedind un spirit de observaţie necruţător pentru cunoaşterea firii umane, de aceea personajele lui trăiesc în orice epocă prin vicii, impostură, ridicol şi prostie.

El foloseşte cu măiestrie ironia, satira şi sarcasmul, pentru a ilustra moravurile societăţii româneşti şi a contura personaje dominate de o tară (defect) morală reprezentativă pentru tipul şi caracterul uman. Întrucât Caragiale a dat viaţă unor tipuri umane memorabile, unor tipologii unice în literatura română, Garabet Ibrăileanu afirma că dramaturgul face „concurenţă stării civile”, iar Tudor Vianu considera ca formula artistica a lui Caragiale este „realismul tipic”.

Comedie a moravurilor de mahala, O noapte furtunoasă ilustrează aspecte sociale şi psihologice specifice locuitorilor de la periferia Capitalei, cu scandaluri şi „ambiţuri” de familişti, lume pe care Caragiale a iubit-o cu patimă.

Personajul principal al comediei O noapte furtunoasă de I.L. Caragiale este Jupân Dumitrache Titircă, poreclit Inimă-Rea. Însuşirile morale înscrise în comicul de caracter reies, în mod indirect, din atitudinea, faptele şi vorbele protagonistului, iar în mod direct din didascalii sau din relaţia cu celelalte personaje, conflictul dramatic fiind realizat prin întreaga varietate a comicului.

Jupân Dumitrache este ridicol, principalele trăsături decurgând din manifestarea diversificată a comicului, care defineşte contradicţia dintre esenţă şi aparenţă. Negustor de cherestea, jupanul vrea să pară un cetăţean respectabil şi cu fler la oameni, preocupat de buna reputaţie a ipostazei de familist, însă esenţa sa umană este dominată de obsesia prostească a „onoarei” de soţ, care-l face opac la situaţia reală, devenind ridicol prin încrederea nemărginită în Chiriac, amantul soţiei sale.

Jupân Dumitrache are un statut social onorabil de care se simte foarte mândru, fiind „cherestigiu” (persoană care produce sau vinde cherestea) şi „căpitan în garda civică”. Personalitatea lui Jupân Dumitrache este accentuată în mod direct de alt personaj, Nae Ipingescu, atunci când îl prezintă lui Rică Venturiano: „Onorabile domn, permite-mi pentru ca să-ţi prezant pe cetăţeanul Dumitrache Titircă, comersant, apropitar şi căpitan în gvarda civică, (cu importanţă) E d-ai noştri.” Cu această sintagmă, „d-ai noştri”, denumesc personajele simpatia politică pentru liberali.

Ca bărbat căsătorit şi ca cetăţean onorabil, Jupân Dumitrache are o unică pretenţie: „ambiţul” de a nu-i fi înşelată „onoarea de familist” şi „ambiţul” de a nu se face de râs în faţa lumii. Cu toate acestea, Jupân Dumitrache întruchipează în dramaturgia lui Caragiale tipul încornoratului, alături de Iancu Pampon, Mache Razachescu zis Crăcănel (D’ale carnavalului) şi Zaharia Trahanache (O scrisoare pierdută). Printr-un comic de caracter realizat magistral, dramaturgul evidenţiază trăsăturile care compun un personaj ridicol şi caraghios. Încă din prima scenă a piesei, este evidentă gelozia soţului, izvorâtă din vanitatea şi orgoliul ce se manifestă atât în dimensiunea socială, cât şi în cea conjugală.

Îmbrăcat în haine de căpitan de gardă, pentru că urma să-şi facă rondul civic de noapte, Dumitrache îi relatează lui  Nae Ipingescu, „amicul său politic”, întâmplările care au generat neliniştea chinuitoare ce nu-i mai dă pace de două săptămâni. În seara de „lăsata secului”, s-a dus la grădină la „Iunion” cu soţia sa, Veta, şi cu sora acesteia, Ziţa, şi, pe când se uitau la comedii, a observat că „un ăla... un bagabont de amploiat” arunca priviri galeşe cocoanelor, iar la plecare îi urmărise până aproape de casă.

În seara precedentă, mergând din nou la „Iunion”, acelaşi „coate-goale”, „moftangiul”, „maţe-fripte” se ia după ei. Dumitrache este foarte îngrijorat, deoarece „am ambiţ, domnule, când e vorba la o adică de onoarea mea de familist”, iar comportarea „bagabontului” lovise puternic orgoliul său conjugal. Cealaltă dimensiune a vanităţii, cea socială, reiese tot din relatarea evenimentelor (intruziune narativă) petrecute la grădina „Iunion”.

Dumitrache nu putuse reacţiona aşa cum ar fi vrut, se abţinuse să-i zică „Ce pofteşti, mă musiu?”, apoi să-l „umfle”, dar întrucât jupanul avea „ambiţ” şi în plan social, nu a vrut să se compromită în public „cu un bagabont ca ăla, nu face...” pentru un negustor. Furia care-l cuprinsese era atât de puternică, încât „mai că-mi venea să-l cârpesc, dar mi-era ruşine de lume; eu de! negustor, să mă pui în public cu un coate-goale nu vine bine”. În alte condiţii, Dumitrache l-ar fi făcut să-i sară „ochilarii din ochi şi giubenul din cap, de auzea câinii în Giurgiu”.

Chiar gestul de a-şi mângâia favoriţii, menţionat de dramaturg în didascalli, este tot o manifestare a vanităţii şi accentuează părerea foarte bună pe care Dumitrache o are despre sine însuşi, ceea ce denotă o infatuare prostească: „Cum m-a văzut, - că trebuie să fi fost schimbat la faţă, cum sunt eu când mă necăjesc (îşi mângâie favoritele) - cum m-a văzut, a sfeclit-o...”. Acelaşi gest ilustrează, indirect, laşitatea şi îngâmfarea personajului, care se laudă cu ce ar fi făcut el dacă ar fi reuşit să pună mâna pe „bagabont”: „Aveam de gând [...] să-l apucăm la mijloc pentru ca să-l întreb: «Ce pofteşti, mă musiu?» şi să-l şi umflu... Şi dacă nu-i ajungea, să-mi tai mie favuridele! (îşi mângâie favoritele)”.

Vanitos şi cu un amor-propriu ieşit din comun, Jupân Dumitrache este în aceeaşi măsură credul şi prost. „Ambiţul” onoarei de familist este încredinţat total lui Chiriac, amantul nevestei sale, pe care se bizuie necondiţionat, convins că „ţine la onoarea mea de familist”: „De! când lipsesc eu de-acasă, cine să-mi păzească onoarea? Chiriac săracul! N-am ce zice! onorabil băiat!”. Teama obsesivă de a nu fi înşelat îi estompează parcă spiritul de observaţie, întrucât el nu bagă de seamă nici ridicolul suspiciunilor cu totul deplasate, nici dovezile trădării conjugale.

La „Iunion” nu se gândeşte niciun moment că tânărul ar putea s-o placă pe Ziţa şi nicidecum pe nevastă-sa, care era şi mai în vârstă, apoi nu bănuieşte niciun moment de ce Chiriac insistă ca jupanul să-şi facă rondul complet, ca de obicei, până la două după douăspce, ca totdeauna...”. Prostia jupanului reiese încă din scena 1 a actului I, când îi spune revoltat lui Nae că Veta „nu-l prea are ea la ochi buni pe Chiriac”, dar el, ca soţ autoritar care se teme de „onoarea lui de familist”, se impune în faţa femeii: „Nevastă, e băiat onorabil şi credincios; n-ai ce-i face: ce-i al omului e al omului!”.

Comicul de situaţie constă tocmai în faptul că Dumitrache este opac până şi la cele mai vizibile dovezi de adulter, aşa cum se întâmplă în finalul piesei, când găseşte „pe pernele patului dumneaei” o legătură de gât. Intră din nou în panică pentru atentarea la onoarea de familist, „îmi vine să intru la bănuieli rele”, dar Chiriac îl linişteşte şi de data aceasta: „Aş! ado-ncoa, jupâne; asta-i legătura mea, n-o ştii dumneata?”. Jupân Dumitrache se calmează, meditând ridicol - „Uite aşa se orbeşte omul la necaz!”.

Relaţia lui Jupân Dumitrache cu celelalte personaje este o altă modalitate de caracterizare indirectă. Pe Rică Venturiano îl dispreţuieşte profund la început, numai pentru că îl suspectează că ar fi un pericol la onoarea lui de familist, etichetându-l cu o ploaie de invective: „coate-goale”, „maţe-fripte”, „scârţa-scârţa pe hârtie”, „moftangiul”, „bagabontul”. Desconsideraţia lui Dumitrache vine şi din faptul că tânărul este „un prăpădit de amploiat” (funcţionar, slujbaş), deci „n-are para chioară în pungă”, iar un negustor onorabil, ca el, nu se poate coborî până la un amărât de slujbaş: „eu de! negustor, să mă pui în poblic cu un coate-goale nu vine bine”.

Pe de altă parte, Dumitrache îl apreciază pe autorul articolului „Republica şi Reacţiunea”, din gazeta „Vocea Patriotului Naţionale”, „Ei! bravos! bine vorbeşte”, deşi nu înţelege absolut nimic din cele scrise, aşa cum evidenţiază direct Caragiale în didascalii - „Jupân Dumitrache (cam nedomirit) [...] (nedomirit)” - sau cum reiese, indirect, din replicile personajului: „Adicătele, cum vine vorba asta?”. Admiraţia pe care o are Dumitrache pentru Venturiano atinge apogeul în ultima scenă a piesei, când acesta este, aşa cum se specifică în parantezele de autor - „(încântat), (cu respect amestecat cu sfială), (răpit)” - şi exclamă entuziasmat: „Ăsta e bun de dipotat. [....] Cum combate el, poate să ajungă şi ministru.”

Relaţia lui Dumitrache cu Veta este destul de palidă, el fiind preocupat mai ales de „onoarea de familist”, iar părerea despre ea nu este personalizată, ci se supune normelor sociale ale lumii în care trăieşte. Astfel, el nu reacţionează atunci când „bagabontul” se zgâia la cocoane doar din dorinţa de a le proteja, pentru „ca să nu le ruşinez. Ştii cum e Veta mea,... ruşinoasă”. Cu Ziţa, cumnata lui, se poartă părinteşte, cedează rugăminţilor ei de a merge la „Iunion”, înţelege „ale tinereţii valuri” şi îşi dă consimţământul în mariajul cu tânărul „amploiat”.

Dumitrache este primitiv şi arţăgos mai ales cu Spiridon, „băiat de procopseală la curtea lui Titircă”, pe care-l tratează cu asprime şi adesea cu agresivitate de stăpân. Indiferent dacă-l găsea treaz sau dormind, jupanul îl bătea, îl trăgea de păr, până când îl scăpa cineva din mâinile lui, de aceea Spiridon îl caracterizează direct, considerând că este „afurisit” şi că nu degeaba „l-a botezat cine l-a botezat «Titircă Inimă-Rea»”.

Băiatul îi mărturiseşte lui Venturiano că jupanul este periculos de violent şi dacă o să-l prindă, „ai să vezi şi dumneata al dracului ce e... De ce-i zice lui «Titircă Inimă-Rea»?”. Se manifestă aici un alt procedeu artistic de caracterizare tipic pentru dramaturgia lui Caragiale şi anume comicul de nume, reflectat în porecla personajului. Relaţia cu Chiriac este cu totul specială. Deşi acesta îl dezonorează, fiind amantul nevestei sale, Dumitrache, prost şi naiv, îi încredinţează „onoarea de familist”, fiind convins că „e băiat onorabil şi credincios”.

Comicul de limbaj atestă ignoranţa şi incultura lui Jupân Dumitrache, a cărui marotă (idee fixă) naşte un obsesiv tic verbal: „Eu am ambiţ, domnule, când e vorba la o adică de onoarea mea de familist...”. Mândru de apartenenţa sa la un mediu social onorabil prin statutul de negustor, Dumitrache deprinsese câteva şabloane de vorbire şi gândire ale clasei sale sociale, însă când este furios, revine la limbajul şi la reacţiile de mahala.

Atunci când comentează-comportamentul lui Ţircădău faţă de Ziţa, el amestecă în mod ridicol neologismele, al căror sens nu-l cunoaşte, cu vorbirea populară: „N-o mai maltrata, domnule, măcar cu o vorbă bună”. Alteori, presară franţuzisme în limbajul de mahala, care, de altfel, este cel mai utilizat: „Ce pofteşti, mă musiu?”; „Tii! frate Nae, să fi fost el aici să mă fiarbă aşa, că-i sărea ochilarii din ochi şi giubenul din cap, de auzea câinii în Giurgiu”.

Jupân Dumitrache, încornoratul tipic, speriat la culme să nu-i fie necinstită „onoarea de familist”, este înşelat tocmai pentru că exagerarea obsesivă îl face să devină opac în faţa evidenţelor. Deşi devenise „comersant” respectat, negustor onorabil, Titircă rămâne un om din topor, fără educaţie şi de aceea credul şi agresiv. George Călinescu a văzut în Jupân Dumitrache „un mahalagiu fioros de moral, ţinând la onoarea lui de familist, propriu-zis credul, mai mult brutal decât vigilent”.

Fidel propriei concepţii, conform căreia cuvântul este cea mai sinceră exprimare a gândirii şi constituie riscul cel mai mare prin care se poate demasca prostia, incultura, demagogia şi fariseismul, I.L. Caragiale considera că nicicând „gândirea n-are alt vrăjmaş mai cumplit decât vorba, când aceasta nu-i vorbă supusă şi credincioasă, nimic nu arde pe ticăloşi mai mult ca râsul”.

Check Also

Caracterizarea personajului Mutul din nuvela „O reparaţie”, de I.L. Caragiale

Mutul din nuvela O reparaţie, de I.L. Caragiale, este unul dintre cei patru locatari ai …

Caracterizarea personajului Miţa Baston din drama „D’ale carnavalului”, de I.L. Caragiale

Spre deosebire de Nae Girimea, Iordache, Didina Mazu, Ipistatul şi Catindatul care, fie sunt rătăciţi …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţele „Căldură mare”, „Five o’clock”, „Iniţiativa…”, „Inspecţiune”, „Justiţie”, „La Moşi”, „Lanţul slăbiciunilor”, „Mitică”, „Proces-verbal”, „Tot Mitică”, „Tren de plăcere” şi „1 Aprilie”, de I.L. Caragiale

Gruparea textelor caragialiene unde apare nominal personajul, rezervă lectorului numeroase surprize şi revelaţii şocante ce …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Ţal!…”, de I.L. Caragiale

Să-l urmărim puţin în acţiune pe Mitică, degajat de povara prejudecăţilor inerţiale şi etichetelor tendenţios-simplificatoare. …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Inspecţiune”, de I.L. Caragiale

Camaradul Mitică din Inspecţiune, de I.L. Caragiale, este o apariţie halucinantă, enigmatică, nebuloasă şi neguroasă, …