Caracterizarea personajului Ig. Caracudi din schiţa „Reportaj”, de I.L. Caragiale

„- Bravo, domnule Caracudi! (...) dă-i înainte! d-ta ai apucături americane, vei avea un frumos viitor ca ziarist român”. Este fraza cel mai frecvent invocată pentru a defini, nu-i aşa, condiţia gazetarului dâmboviţean cu o deontologie precară.

La fel ca în numeroase alte cazuri de extirpare voluntaristă din contextul literar originar a câte unui fragment care sună bine (adică haios) şi de înzestrare forţată a citatului cu virtuţi caracterizante adesea imaginare, fraza de mai sus a fost luată de bună şi lipită ca etichetă incriminatoare şi definitivă pe fruntea unei categorii profesionale ironizate adesea - cu sau fără motiv - de I.L. Caragiale: tagma ziariştilor în căutare de senzaţional.

Numai că, în litera textului acestei schiţe mai complexe şi mai adânci decât pare, bravul „reporter special” pe seama căruia directorul publicaţiei „Revolta naţională” „o gazetă eminamente combativă, făcând crâncenă opoziţie” emite consideraţiile în cauză, nu are iniţial nici un fel de „apucături americane”.

Cât despre viitorul lui ca ziarist român, ce să mai vorbim: după câteva zile în care dl. Caracudi îşi face conştiincios şi prob datoria, aducând în redacţie exclusiv informaţii adevărate, verificabile şi verificate, tocmai directorul care-i ia peste picior înclinaţiile profesionale occidentale îl ameninţă că, de continuă astfel, va fi concediat pe dată.

Alternativa e fără ieşire: ori „informaţiuni politice de senzaţie”, ori aut! La încercarea timidă a junelui condeier de a se scuza („- Dacă nu sunt, domnule director...”), răspunsul este sec şi deconcertant: „- Trebuie să fie!... Altfel, cu regret...”. În aceste circumstanţe, instalarea lui Caracudi în postura de campion benevol al gazetăriei de senzaţie se relevă cam paralelă cu adevărul: el este nu promotorul, ci mai degrabă victima acestui mod de a face presă.

O victimă (aici ar fi ironia!) excepţional de talentată: reportajele sale politice, confecţionate la cererea clientului pe bază de comandă fermă, redresează „în scurt timp” tirajul în grea suferinţă al „Revoltei naţionale” care, „compromisă oarecum în ultimele două săptămâni, se ridică la vechiul nivel de popularitate, ba chiar mai sus. Niciodată atâta succes»”.

Intrigat că freneticul jurnalist păstrează neştirbită confidenţialitatea surselor care îl alimentează cu informaţii atât de preţioase, directorul „Revoltei” îşi monitorizează peripatetic subordonatul în exerciţiul funcţiunii. (Jocul urmăririi din „Reportaj” aminteşte izbitor de o altă urmărire celebră: cea declanşată de Rică Venturiano de la Iunion până la domiciliul familiei Titircă, deşi, în schiţă, naratorul e urmăritorul, pe când în Noaptea furtunoasă este cel urmărit...).

În fine, misterul se limpezeşte: Caracudi poposeşte la o masă de la bufetul grădinii Cişmigiu şi prestează profesional cu aplomb într-o atmosferă bucolică („E o vreme splendidă, şi grădina, sub cerul limpede de toamnă, e mai frumoasă ca totdeauna. În aer linişte; ici şi colo pică încetinel frunze galbene, învârtindu-se în clipe largi până la pământ în jurul coadelor veştejite, şi de departe s-aude glas de lebădă...”).

Demascarea imposturii n-are nici o consecinţă. Caracudi poate să-i dea înainte cu poveştile lui închipuite în Cişmigiu sau acasă pentru că „«Revolta» fără ele n-ar plăti o para chioară...”. Abia ajuns în acest punct, personajul devine deosebit de ofertant din perspectivă literară, producţiile lui jurnalistice pretându-se argumentat la oarece consideraţii despre textualism, despre relaţia, inefabilă în ambiguitatea ei, dintre viaţă şi literatură şi despre alte asemenea subţirimi estetice.

Caracudi este un virtuoz al manipulării prin scris a realităţii. Deşi inventate, reportajele sale se relevă întru totul consonante în spirit cu evenimentele. Mai mult. sunt perfect verosimile în înţelesul pe care Anstotel îl atribuie acestui termen în Poetica (IX) atunci când disociază între menirea istoricului şi a literatului: primul trebuie să „să înfăţişeze lucruri întâmplate cu adevărat”, secundul, „lucruri ce pot să se întâmple în marginile verosimilului şi necesarului”.

Caracudi nu e ce s-ar cuveni să fie un istoric, fie şi doar al clipei, după cum sună o definiţie a diaristului. El este un autentic prozator politic: fantazează liber şi dezlănţuit, dar, în mod de-a dreptul miraculos, literatura lui jurnalistică se încadrează aristotelic în limitele unei realităţi verosimile. Deci, posibile. Mai mult decât atât: foarte probabile, dovadă că după relansarea spectaculoasă de către impetuosul reporter a publicaţiei, asupra „Revoltei naţionale” nu mai „plouă dezminţirile”, după cum personajele cărora li se pun în seamă vorbe şi fapte de mare semnificaţie şi greutate politică nu le contestă nici o dată! Iar persoanele cu pricina nu sunt nişte fitecine, ci liderii naţionali absoluţi: prim-ministrul şi însuşi regele! Între imaginarul prozei caracudiene şi realitatea vieţii politice autohtone se instituie o relaţie profund ambiguă: anticipare premonitorie, suprapunere întâmplătoare? substituţie mistică? impulsul obscur al realităţii de a imita ficţiunea? Greu de spus...

Insistenţa cu care revine în schiţe şi momente problema acestei relaţii cardinale pentru estetica caragialeană ar trebui să-i pună pe gânduri pe cei care se încăpăţânează să vadă în nenea Iancu doar un pictor de moravuri, un comediograf, un „critic al...”, un geniu al satirei, un moralist superior etc. şi mai puţin un autor preocupat până la obsesie de misterul creaţiei. Mai poftiţi un argument în această ordine de idei şi sentimente hermeneutice? Haideţi să recitim finalul „Reportajului”. Tocmai s-a consumat dialogul demascator dintre directorul publicaţiei (care este şi naratorul, schiţa fiind scrisă la persoana întâi) şi Caracudi care este trimis „repede după informaţii!” cu menţiunea complice: „- Caută-le cât mai «senzaţionale»!”.

Mai fanteziste, care va să zică! Bravul reporter special „pleacă grabnic spre palat”. Ce se întâmplă în urma lui? „Eu (directorul „Revoltei naţionale”, adică) rămân în odăiţa umbroasă a redacţiei să-mi scriu articolul de fond: Ce gândeşte suveranul?...Să vedem, ce poate gândi Suveranul? Moi pana în călimări şi, picotind cu capul plecat pe masă, mă gândesc... mă gândesc... Ce vreme splendidă!... Ce frumoasă trebuie să fie grădina acum către seară, sub cerul limpede de toamnă... Ce linişte în aer...Parcă văd cum pică încetinel ici şi colo frunzele galbene, învârtindu-se în clipe largi până la pământ în jurul coadelor veştejite... şi parcă de departe auz glas de lebădă... Al dracului, Caracudi!... Ia să vedem acum: ce gândeşte Suveranul?”.

Aţi recunoscut, desigur, în pasajul descriptiv al fragmentului de text, cadrul natural în care Caracudi îşi exersează imaginaţia reportericească. Recurenţa obsesivă a peisajului care îl inspiră pe inventivul reporter în memoria editorialistului obligat să-şi menţină articolul de fond în hotarele austere ale realităţii celei mai pedestre este simptomatică şi edificatoare: omul se simte asediat de tentaţia plonjării în imaginar, asemenea lui Caracudi! Faptul că va da sau nu curs chemării fanteziei decade în secundar: important e trandafirul intenţiei - el contează, restul e exegeză...

Domesticul Ig. Caracudi din O cronică de Crăciun este şi nu (mai) este acelaşi personaj. Gazetarul s-a estompat în neseriozitate, iar prolificul soţ al „gentilei doamne Florica Ig. Caracudi, eminenta profesoară de istorie”, s-a recules în ipostaza de neostenit producător de duplicate parodice ale marilor bărbaţi şi femei din galantarul istoriei naţionale: Traian, Decebal, Aurelian, Mircea, Dan, Despina, Kiajna...

Check Also

Caracterizarea personajului Mutul din nuvela „O reparaţie”, de I.L. Caragiale

Mutul din nuvela O reparaţie, de I.L. Caragiale, este unul dintre cei patru locatari ai …

Caracterizarea personajului Miţa Baston din drama „D’ale carnavalului”, de I.L. Caragiale

Spre deosebire de Nae Girimea, Iordache, Didina Mazu, Ipistatul şi Catindatul care, fie sunt rătăciţi …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţele „Căldură mare”, „Five o’clock”, „Iniţiativa…”, „Inspecţiune”, „Justiţie”, „La Moşi”, „Lanţul slăbiciunilor”, „Mitică”, „Proces-verbal”, „Tot Mitică”, „Tren de plăcere” şi „1 Aprilie”, de I.L. Caragiale

Gruparea textelor caragialiene unde apare nominal personajul, rezervă lectorului numeroase surprize şi revelaţii şocante ce …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Ţal!…”, de I.L. Caragiale

Să-l urmărim puţin în acţiune pe Mitică, degajat de povara prejudecăţilor inerţiale şi etichetelor tendenţios-simplificatoare. …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Inspecţiune”, de I.L. Caragiale

Camaradul Mitică din Inspecţiune, de I.L. Caragiale, este o apariţie halucinantă, enigmatică, nebuloasă şi neguroasă, …