Caracterizarea personajului Fred Vasilescu din romanul „Patul lui Procust”, de Camil Petrescu

Al doilea roman al lui Camil Petrescu, Patul lui Procust, apare în 1933, la numai trei ani după Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război şi constituie, pentru literatura română, un eveniment deosebit, cu totul novator, consolidând astfel romanul românesc modern.

Adept al modernismului lovinescian, Camil Petrescu este cel care, prin opera lui, fundamentează principiul sincronismului, altfel spus, contribuie la sincronizarea literaturii române cu literatura europeană (europenizarea literaturii române), prin aducerea unor noi principii estetice ca autenticitatea, substanţialitatea, relativismul şi prin crearea personajului intelectual lucid şi analitic, în opoziţie evidentă cu ideile sămănătoriste ale vremii, care promovau „o duzină de eroi plângăreţi”. Camil Petrescu opinează că literatura trebuie să ilustreze „probleme de conştiinţă”, pentru care este neapărată nevoie de un mediu social, în cadrul căruia acestea să se poată manifesta.

Camil Petrescu propune o creaţie literară autentică, bazată pe experienţa trăită a autorului şi reflectată în propria conştiinţă: „Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simţurile mele, ceea ce gândesc eu... Aceasta-i singura realitate pe care o pot povesti... Din mine însumi, eu nu pot ieşi... Orice aş face eu nu pot descrie decât propriile mele senzaţii, propriile mele imagini Eu nu pot vorbi onest decât la persoana întâi...”.

În romanul Patul lui Procust, perspectiva narativă este reprezentată de naraţiunea la persoana I şi de prezenţa mărcilor naratorului, care definesc subiectivismul romanului. Principalele modalităţile de analiză psihologică utilizate de Camil Petrescu constituie tehnici specifice romanului modern psihologic, pe care le îmbină, cu măiestrie şi talent: monologul interior, dialogul, introspecţia conştiinţei şi a sufletului, retrospecţia, autoanaliza şi autointrospecţia, care scot în evidenţă zbuciumul interior al personajelor, cauzat de aspiraţia spre absolut.

Fred Vasilescu este fiul lui Tănase Lumânăraru, industriaşul multimilionar asociat în diferite afaceri cu politicianul liberal Nae Gheorghidiu (personaje conturate în romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”) şi definit de Pompiliu Constantinescu ca fiind „un fel de intersecţie a tuturor celorlalte personaje”.

Ca personaj realist-modern, Fred recompune - prin memorie afectivă - viaţa celorlalte personaje, a Emiliei, a doamnei T., destinul lui Ladima, precum şi imaginea socială, politică şi economică a României interbelice, prin prezentarea manifestărilor politicianului Nae Gheorghidiu şi a omului de afaceri Tănase Vasilescu, zis Lumânăraru (poreclă ce provine de la prima sa afacere, o prăvălie de lumânări).

Întâmplările relatate în jurnalul lui Fred Vasilescu încep într-o după-amiază călduroasă de august (perspectiva temporală), iar spaţiul real este patul Emiliei Răchitaru, o semiprostituată cu pretenţii de artistă, căreia tânărul îi face o vizită. Fred are 25 de ani, este spirit modern, cu o educaţie aleasă, diplomat şi aviator, ceea ce-l motivează ca personaj „rotund” („care nu poate fi caracterizat succint şi exact”, E.M. Forster). Emilia încearcă să-l impresioneze povestindu-i despre unul, Ladima, „care m-a iubit îngrozitor, săracul” şi care murise acum trei luni. Ea îi dă să citească scrisorile de dragoste pe care ziaristul i le trimisese în ultimii doi ani.

Fred Vasilescu parcurge, pe rând şi în ordine, fiecare scrisoare din teancul legat cu fundă roz. Autorul romanului insistă, în notele de subsol, ca Fred să-şi exprime în scris impresiile care l-au marcat profund în urma citirii’ scrisorilor de dragoste ale lui George Demetru Ladima adresate Emiliei, precum şi propriile mărturii în legătură cu iubirea pentru doamna T., acesta intuind în tânărul monden „un soi de loialitate şi delicateţe, de sinceritate a vieţii”.

Portretul fizic este conturat în mod direct abia în epilogul al II-lea din finalul romanului, cu prilejul morţii impresionante a pilotului, când nu mai rămăsese nimic din „tânărul blond, cu obrazul limpede, cu trăsături regulate şi evidente ca un cap de statuie grecească, doar cu fruntea puţin cam boltită deasupra ochilor verzi adânci”, al cărui „corp vânjos” avusese „mişcări mlădioase de haiduc tânăr, afemeiat şi gânditor”.

Portretul moral se fundamentează, indirect, pe îmbinarea subtilă dintre esenţă şi aparenţă, dintre profunzimea spirituală şi o mediocritate afişată, fiul milionarului părând să nu aibă alte preocupări decât sportul, moda, chefurile şi femeile, dar fiind, în fondul său, un tânăr sensibil, inteligent şi serios.

Sub aparenţa unui tânăr superficial, pe care „banda” îl considera valoros pentru că era plin de bani, boem, snob şi prost, Fred este un intelectual lucid, introvertit, inteligent, ale cărui sondări interioare dezvăluie „acea vibraţie melodioasă, calmă, pe care o au toţi oamenii, fruntaşi adevăraţi în activitatea lor, orişicare ar fi ea: artă, politică, militărie, acrobaţie, dans modern, destin de Don Juan sau box”.

Cu o bogată experienţă de viaţă, fost diplomat, pilot ambiţios, sportiv talentat, cu succese răsunătoare la femei, Fred consideră că trebuie să trăiască în mod direct tot ceea ce i-a comandat amorul propriu, experienţa trăită constituind un adevărat „memoriu de carieră”: „Toate le-am făcut în viaţă şi tot ce mi-a stârnit amorul-propriu e trecut în activitatea mea ca într-un memoriu de carieră”. El îşi ascunde adevărata natură spirituală, întrucât, în esenţă, contrastează flagrant cu mediul înconjurător, cu lumea superficială al cărei stil l-a adoptat, prefăcându-se că aparţine societăţii mondene, meschine şi dominate de parvenitism.

Încadrându-se perfect în tipul personajului camilpetrescian şi modern, Fred Vasilescu este intelectualul lucid, autoanalitic, hipersensibil, asemenea lui Ladima şi Gheorghidiu. Cu toate că este îndrăgostit total şi definitiv de doamna T., Fred o evită, fiind capabil să părăsească o femeie care-i este superioară, probabil din cauza aceluiaşi orgoliu ce individualizează personajele lui Camil Petrescu: „Sacrifică definitiv pasiunea pe altarul vanităţii: în loc să se piardă pe sine, preferă s-o piardă pe ea. [...] Fred n-a vrut să devină sclavul erotic al doamnei T.” (Nicolae Manolescu, Arca lui Noe).

Dragostea pentru doamna T. rămâne o enigmă, iar moartea lui în accidentul de avion poate fi şi o sinucidere, motivul fiind ascuns cu grijă, ca şi în cazul lui Ladima. Ambele destine, al lui Ladima şi al lui Fred, sunt dramatice prin intensitatea iubirii, deşi una reprezintă imaginea răsturnată a celeilalte: Ladima trebuie să-şi diminueze capacitatea spirituală, să coboare la nivelul vulgarităţii Emiliei, Fred, dimpotrivă, simte că este sub iubirea superioară a doamnei T., temându-se că n-ar putea da atât de multă dragoste câtă i se cere.

Legătura celor două destine este întâmplătoare, prin scrisorile lui  Ladima, pe care Fred le citeşte cutremurat, înţelegând dincolo de cuvinte tragedia prietenului său, cu care, de altminteri, comunicase printr-un flux spiritual, dincolo de raţiune: „Era singurul pe lume căruia i-aş fi încredinţat taina, pe care n-o ştiu nici părinţii mei, faptul cumplit care e cancerul vieţii mele, care mă face să fug de-o femeie iubită. Posibilitatea de a povesti cuiva cât sufăr m-ar fi uşurat poate ca filtrarea sângelui”.

Reacţia lui de a fura scrisorile lui Ladima, care, chiar după moartea acestuia, l-ar fi putut compromite, este determinată de simţul onoarei de a păstra secretul ruşinos al omului pe care-l cunoscuse demn şi incapabil de compromisuri, inflexibil.

Personalitatea lui Fred Vasilescu se menţine enigmatică, sfârşitul său pendulând între accident de avion şi sinucidere. El moare brusc, a doua zi după predarea caietelor în care confesiunile lui sunt o permanentă autointrospecţie, ca şi când scrisul l-ar fi ajutat să se izbăvească de suferinţă prin analiza lucidă a „cancerului” vieţii lui, iubirea.

Taina iubirii lui reintră, prin moartea eroului, în circuitul mărilor taine ale Universului: „Taina lui Fred Vasilescu merge poate în cea universală, fără niciun moment de sprijin adevărat, aşa cum, singur a spus-o parcă, un afluent urmează legea fluviului”, frază care încheie romanul, ca o concluzie ideatică sugestivă pentru concepţia estetică a lui Camil Petrescu.

Modernismul romanului e definit de subtilitatea şi profunzimea analitică a conştiinţelor, de dramele interioare suferite din iubire şi demnitate, de identificarea deplină a timpului subiectiv cu cel obiectiv, de faptul că personajele sunt în acelaşi timp şi naratori.

Camil Petrescu, romancier prin excelenţă citadin modern, realizează o literatură intelectuală, situându-se pe linia ideii că actul scrisului este, în primul rând, „o experienţă spirituală, o formă de confesiune destinată să atingă suprema sinceritate şi să ducă la o revelaţie existenţială”. (Ovid S. Crohmălniceanu - Literatura română între cele două războaie mondiale)

Check Also

Caracterizarea personajului Mutul din nuvela „O reparaţie”, de I.L. Caragiale

Mutul din nuvela O reparaţie, de I.L. Caragiale, este unul dintre cei patru locatari ai …

Caracterizarea personajului Miţa Baston din drama „D’ale carnavalului”, de I.L. Caragiale

Spre deosebire de Nae Girimea, Iordache, Didina Mazu, Ipistatul şi Catindatul care, fie sunt rătăciţi …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţele „Căldură mare”, „Five o’clock”, „Iniţiativa…”, „Inspecţiune”, „Justiţie”, „La Moşi”, „Lanţul slăbiciunilor”, „Mitică”, „Proces-verbal”, „Tot Mitică”, „Tren de plăcere” şi „1 Aprilie”, de I.L. Caragiale

Gruparea textelor caragialiene unde apare nominal personajul, rezervă lectorului numeroase surprize şi revelaţii şocante ce …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Ţal!…”, de I.L. Caragiale

Să-l urmărim puţin în acţiune pe Mitică, degajat de povara prejudecăţilor inerţiale şi etichetelor tendenţios-simplificatoare. …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Inspecţiune”, de I.L. Caragiale

Camaradul Mitică din Inspecţiune, de I.L. Caragiale, este o apariţie halucinantă, enigmatică, nebuloasă şi neguroasă, …