Caracterizarea personajului Felix Sima din romanul „Enigma Otiliei”, de George Călinescu

În 1932, George Călinescu susţinea necesitatea apariţiei - în literatura română - a unui roman de atmosferă modernă, deşi respingea teoria sincronizării obligatorii a literaturii cu filozofia şi psihologia epocii, argumentând că literatura trebuie să fie în legătură directă cu „sufletul uman”.

Prin romanele lui, Călinescu depăşeşte realismul clasic, creează caractere dominate de o trăsătură definitorie, realizând tipologii - avarul, arivistul, tipul feminităţii, tipul retardatului, tipul fetei bătrâne -, modernizează tehnica narativă, foloseşte detaliul în descrieri arhitecturale şi în analiza personajelor, înscriindu-se astfel în realismul secolului al XX-lea, cu trimitere certă către creaţia lui Balzac prin tema moştenirii, în jurul căreia romancierul construieşte imaginea societăţii burgheze din Bucureşti.

Romanul Enigma Otiliei (1938) întruneşte spiritul clasic balzacian, cu elemente de factură romantică şi cu trăsături puternice ale romanului modern, realist şi obiectiv prin introspecţia şi luciditatea analizei psihologice a personajelor.

Perspectiva narativă este modernă şi defineşte punctul de vedere al naratorului omniscient (heterodiegetic) şi omniprezent asupra evenimentelor relatate la persoana a III-a, iar atitudinea naratorului reieşită din relaţia sa cu personajele profilează focalizarea zero şi viziunea „dindărăt”, argumentând caracterul obiectiv al romanului. Tot în modernism se înscrie şi existenţa celui de-al doilea narator, Felix, care, în ipostaza de martor al evenimentelor, este mediatorul între naratorul romanului şi cititorul fictiv (naratarul), făcându-i cunoştinţă acestuia cu personajele şi întâmplările acţiunii, prin relatare la persoana a III-a.

Felix Sima, definit chiar de Călinescu „martor şi actor”, deschide romanul prin descrierea casei lui Costache Giurgiuveanu, privită în detaliu şi îl încheie cu aceeaşi imagine a clădirii văzute din perspectiva eroziunii timpului. Romanul pune în centrul narativ al acţiunii formarea personalităţii lui Felix, de aceea poate fi considerat, din acest unghi, un bildungsroman.

Ca participant direct la acţiune, Felix este personaj în roman, acţiunile, faptele, situaţiile în care este pus argumentează statutul de „actor”. Tot Felix este cel care introduce cititorul într-o lume necunoscută - strada Antim, casa lui Giurgiuveanu, majoritatea personajelor adunate la jocul de cărţi etc. - de care acesta ia act prin imaginile reflectate în conştiinţa acestui personaj-martor. Toate aceste ipostaze narative constituie tehnici de caracterizare argumentative pentru care Felix este un personaj realist modern.

Felix Sima este fiul doctorului Iosif Sima, de la Iaşi, care murise şi-l lăsase pe băiat în grija tutorelui Costache Giurgiuveanu. Acesta din urmă, căruia Felix obişnuia din familie să-i spună „unchiul”, era cumnatul tatălui său, deoarece fusese căsătorit cu singura lui soră, care murise cu mulţi ani în urmă. După moartea mamei, cu mai bine de zece ani în urmă, după o lungă şi grea suferinţă şi după moartea tatălui în anul trecut, Felix moştenise „o casă cam veche, dar solidă şi rentabilă” şi „un oarecare depozit în bani”, pe care le administra moş Costache de un an, de când băiatul rămăsese orfan. După terminarea liceului, timp în care locuise la internat, tânărul venise la Bucureşti, ca să urmeze cursurile facultăţii de medicină, ca şi tatăl său.

Portretul fizic sugerează, prin detaliile descrierii directe, trăsături morale, între care voinţa şi ambiţia, precum şi o distincţie nativă a personajului: „faţa îi era juvenilă şi prelungă, aproape feminină”, cu „şuviţe mari de păr ce-i cădeau de sub şapcă”, obrazul de „culoare măslinie”, iar nasul „de o tăietură elenică” îi dădea o „notă voluntară”: „un tânăr de vreo optsprezece ani, îmbrăcat în uniformă de licean, [...] strânsă bine pe talie ca un veşmânt militar, iar gulerul tare şi foarte înalt şi şapca umflată îi dădeau un aer bărbătesc şi elegant. Faţa însă îi era juvenilă şi prelungă, aproape feminină din pricina şuviţelor mari de păr ce-i cădeau de sub şapcă, dar coloarea măslinie a obrazului şi tăietura elinică a nasului corectau printr-o notă voluntară întâia impresie”.

Comportamentul, gesturile, atitudinile, faptele conturează indirect, încă de la primele pagini ale romanului, o fire raţională, lucidă, cu o mare nevoie de certitudini, o fire analitică şi un spirit de observaţie foarte dezvoltat.

De la prima întâlnire, Felix simte pentru Otilia o simpatie spontană, care se transformă în iubire, fiind chinuit de lupta ce se dă în sufletul său între a crede bârfele clanului Tulea şi a păstra o dragoste pură pentru fată. Îl descumpăneşte comportamentul derutant al Otiliei, nu-şi poate explica schimbările bruşte de atitudine ale fetei, trecerea ei de la o stare la alta. Plecarea Otiliei la Paris cu Pascalopol îl deznădăjduieşte, însă nu renunţă la carieră, ba dimpotrivă, eşecul în dragoste îl maturizează, Felix păstrând în amintire o iubire romantică, înălţătoare, care-i dă putere, fiind un corolar al muncii sale.

Mediul ambiant este un alt procedeu artistic de caracterizare indirectă a unui personaj realist, Felix înscriindu-se în tipologia societăţii burgheze de la începutul secolului al XX-lea. Lucid şi raţional, el înţelege că într-o societate degradată în esenţele ei morale, dragostea nu mai poate fi un sentiment pur, căsătoria devenind o afacere pentru supravieţuire şi nu o împlinire a iubirii. Devine un medic vestit şi bogat, pătrunzând în lumea bună a Bucureştiului, deoarece s-a căsătorit „într-un chip care se cheamă strălucit şi intră, prin soţie, într-un cerc de persoane influente”.

În relaţiile cu celelalte personaje, Felix apare ca un intelectual superior, situându-se deasupra superficialităţii şi meschinăriei lumii burgheze, conducându-se după un cod superior de norme etice: „să-mi fac o educaţie de om. Voi fi ambiţios, nu orgolios”. Ambiţios şi inteligent, Felix învaţă şi face eforturi deosebite de a se remarca pe plan profesional.

Ferm şi tenace, munceşte cu seriozitate pentru a deveni un nume cunoscut în medicină, publică un studiu de specialitate într-o revistă franceză şi, cu îndârjire şi preocupare pentru cariera sa, devine profesor universitar, o autoritate medicală, căsătorindu-se, potrivit ambiţiei sale, cu fata unei personalităţi politice a vremii, care-i asigură şi un statut social superior.

Felix Sima evoluează de la adolescenţă la maturitate, trăind experienţa iubirii entuziaste şi ambiţia realizării în plan profesional. Uneori, tânărul se imagina „un medic mare, savant, autor celebru, om politic”, iar alteori, dimpotrivă, era cuprins de un total dezinteres profesional, devenea romantic şi încărcat de generozitate sentimentală, şi-o imagina pe Otilia ameninţată de bandiţi, de care o salva, iar ea „tremurând, îl strângea cu braţele ei subţiri de gât”.

Dezamăgirea şi suferinţele iubirii nu-l deprimă, ci îl oţelesc, luciditatea îl direcţionează către înţelegerea faptului că societatea este degradată din cauza puterii pe care o are banul şi că nu există altă şansă de supravieţuire decât adaptarea totală la regulile ei. Din acest punct de vedere, opera Enigma Otiliei poate fi considerată un bildungsroman.

În concluzie, ipostaza de personaj-martor este definită printr-o serie de observaţii pe care Felix le face prin descrierea detaliată a exterioarelor (străzi, clădiri), a interioarelor (case, încăperi) ori a înfăţişării personajelor. Imaginile reflectate în conştiinţa lui Felix sunt comunicate cititorului, care ia astfel cunoştinţă de trăsăturile fizice, îmbrăcămintea sau coafura personajelor, precum şi de gesturile şi atitudinile lor, prin tehnica detaliului. Tot Felix descrie în amănunt strada Antim sau interiorul casei lui - Costache Giurgiuveanu ori a familiei Tulea, aspecte care sugerează, indirect, trăsături caracteriale comune locuitorilor străzii ori locatarilor respectivelor imobile.

În Enigma Otiliei Călinescu ilustrează o concepţie de moralist clasic, o observaţie atentă a eticii umane, pe care o clasifică pe tipuri: „Romanul nu apare decât când ne dăm seama că începe să se organizeze o lume de tipuri şi de caractere.” (George Călinescu)

Check Also

Caracterizarea personajului Mutul din nuvela „O reparaţie”, de I.L. Caragiale

Mutul din nuvela O reparaţie, de I.L. Caragiale, este unul dintre cei patru locatari ai …

Caracterizarea personajului Miţa Baston din drama „D’ale carnavalului”, de I.L. Caragiale

Spre deosebire de Nae Girimea, Iordache, Didina Mazu, Ipistatul şi Catindatul care, fie sunt rătăciţi …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţele „Căldură mare”, „Five o’clock”, „Iniţiativa…”, „Inspecţiune”, „Justiţie”, „La Moşi”, „Lanţul slăbiciunilor”, „Mitică”, „Proces-verbal”, „Tot Mitică”, „Tren de plăcere” şi „1 Aprilie”, de I.L. Caragiale

Gruparea textelor caragialiene unde apare nominal personajul, rezervă lectorului numeroase surprize şi revelaţii şocante ce …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Ţal!…”, de I.L. Caragiale

Să-l urmărim puţin în acţiune pe Mitică, degajat de povara prejudecăţilor inerţiale şi etichetelor tendenţios-simplificatoare. …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Inspecţiune”, de I.L. Caragiale

Camaradul Mitică din Inspecţiune, de I.L. Caragiale, este o apariţie halucinantă, enigmatică, nebuloasă şi neguroasă, …