Caracterizarea personajului Feciorul din schiţa „Căldură mare”, de I.L. Caragiale

Feciorul din schiţa Căldură mare, de I.L. Caragiale, este băiatul din casă (valetul, servitorul - cum vrem să-i spunem...) al domnului Costică Popescu, proprietar, domiciliat în strada Pacienţii nr. 11 bis („- A zis domnul că nu vrea să puie 13 că e fatal”), în „nişte case galbene-n curte, cu marchiză” la uşa căreia sună, într-o după-amiază toridă, o persoană necunoscută.

Între cele două personaje, Feciorul şi Domnul (care apăsase insistent soneria), se desfăşoară un dialog alcătuit din 87 de replici, distribuite în trei secvenţe oarecum distincte: primele 27 sunt afectate identificării locaţiei, alte 23 încredinţării mesajului ce trebuie să parvină stăpânului casei, iar celelalte 37, operaţiunii de, să-i spunem aşa, decriptare a identităţii destinatarului, soldată cu elucidarea confuziei de persoane şi, implicit, cu anularea oricărei raţiuni a întregii convorbiri.

În prima şi ultima secvenţă Domnul este cel care pune întrebările, iar Feciorul răspunde: în secvenţa a doua rolurile se inversează. Cu toate acestea, de la un capăt la altul, dialogul lasă aceeaşi impresie: de mecanism verbal ce funcţionează în gol, din cauză că partenerii nu-şi situează intervenţiile în acelaşi plan. Impresie falsă, motivele pentru care discuţia nu se leagă sunt flagrant diferite.

În secvenţa a doua, când interogatorul este Feciorul, ale cărui întrebări sunt, toate, logice, necesare şi la obiect („- Cum vă cheamă pe dv.?”, „- Cine?”, „- Numele dv...?”, „- Unde?”, „- Când?”. „- Care amic?”). Domnul ocultează permanent directeţea răspunsurilor, alunecând în vag şi indeterminant: „- ... Mă cunoaşte dumnealui...”, „- Ştie dumnealui...”, „- Când o putea”, din nou „- Ştie dumnealui!...”.

În secvenţele întâi şi a treia, problema de comunicare o creează tot Domnul, iniţial din convingerea greşită că se află la adresa căutată, iar ulterior din convingerea, la fel de greşită, că persoana despre care vorbeşte este Costică Popescu. Feciorul, în schimb, rămâne la fel de logic şi la obiect, cu menţiunea că, în plus, răspunsurile sale pornesc de la şi se păstrează mereu în real, în concret.

Prin atribuirea eronată lui Costică Popescu a unei prietenii, a unor habitudini, a unui amic şi a unei afaceri în care el îl are ca partener autentic pe Mitică Popescu. Domnul vehiculează, în fapt, o evidentă ficţiune. Fundamental, cei doi nu se înţeleg din cauza incompatibilităţii dintre planul ficţional, în care evoluează Domnul şi planul realităţii, în care se menţine perseverent Feciorul.

Dacă vizitatorul nimerit din greşeală pe strada Pacienţii nu este un simplu idiot, atunci lipsa de comunicare dintre personaje aici îşi află rădăcina, nicidecum în detalii punctuale ale aberantei conversaţii. Ea pare astfel la nivelul limbajului doar pentru că emiţătorul şi receptorul nu sunt acordaţi pe aceeaşi lungime de undă şi nu atribuie unor cuvinte aceeaşi semnificaţie primară. Toată secvenţa de început reprezintă o dezvoltare a primelor două replici, respectiv: „Domnul: - Domnu-i acasă? Feciorul: - Da; dar mi-a poruncit să spui, dacă l-o căuta cineva, c-a plecat la ţară”.

Neînţelegerea rezidă în faptul că Feciorul asociază verbul „a pleca” exclusiv cu deplasarea mai lungă şi de durată, probabil, „la ţară, pentru deplasările scurte în timp şi spaţiu („în oraş”, „în Bucureşti”), utilizând termenul „a ieşi”. Aiureala cu stăpânul care ba-i acasă (în sensul că n-a plecat la ţară), ba nu e (fiind ieşit „aşa”, la o plimbare prin urbe) se învârteşte în jurul acestei minore neconcordanţe. A emite însă, pornind de aici, consideraţii abisale despre ambiguitatea şi dezagregarea limbajului, despre incomunicabilitate, absurd şi despre altele asemenea îmi pare niţeluş exagerat.

Mai curând aş include Căldură mare în rândul textelor care ilustrează obsesia lui Caragiale pentru raportul ficţiune-realitate văzând, oricât ar părea de insolită apropierea, în Domnul un Don Quijote de respiraţie scurtă, pentru care realitatea din mintea sa rămâne mai puternică decât aceea propriu-zisă, iar în Fecior o variantă autohtonă şi citadină de Sancho Panza parodic, blazat şi lipsit de dimensiunea paremiologică a originalului. E, poate, mai puţin spectaculos, dar mi se pare mai aproape de litera şi spiritul textului.

Check Also

Caracterizarea personajului Mutul din nuvela „O reparaţie”, de I.L. Caragiale

Mutul din nuvela O reparaţie, de I.L. Caragiale, este unul dintre cei patru locatari ai …

Caracterizarea personajului Miţa Baston din drama „D’ale carnavalului”, de I.L. Caragiale

Spre deosebire de Nae Girimea, Iordache, Didina Mazu, Ipistatul şi Catindatul care, fie sunt rătăciţi …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţele „Căldură mare”, „Five o’clock”, „Iniţiativa…”, „Inspecţiune”, „Justiţie”, „La Moşi”, „Lanţul slăbiciunilor”, „Mitică”, „Proces-verbal”, „Tot Mitică”, „Tren de plăcere” şi „1 Aprilie”, de I.L. Caragiale

Gruparea textelor caragialiene unde apare nominal personajul, rezervă lectorului numeroase surprize şi revelaţii şocante ce …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Ţal!…”, de I.L. Caragiale

Să-l urmărim puţin în acţiune pe Mitică, degajat de povara prejudecăţilor inerţiale şi etichetelor tendenţios-simplificatoare. …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Inspecţiune”, de I.L. Caragiale

Camaradul Mitică din Inspecţiune, de I.L. Caragiale, este o apariţie halucinantă, enigmatică, nebuloasă şi neguroasă, …