Caracterizarea personajului Elena Drăgănescu din romanul „Concert din muzică de Bach”, de Hortensia Papadat-Bengescu

Romanul Concert din muzică de Bach este al doilea din ciclul Hallipilor şi a apărut în anul 1927, fiind una dintre cele mai realizate creaţii din întreaga proză a Hortensiei Papadat-Bengescu.

Toate romanele acestui ciclu urmăresc destinul Hallipilor, al rudelor şi prietenilor lor, care fac parte din lumea mondenă a Capitalei, aşa-zisa „lume bună”, o faună care este compusă mai ales din snobi şi mai puţin din aristocraţi adevăraţi, exagerat stilizaţi. Perspectiva narativă a romanului se defineşte prin naraţiunea la persoana a III-a şi prin naratorul omniscient şi omniprezent, care ştie tot ceea ce fac, gândesc sau intenţionează sa întreprindă personajele si comunica aceste fapte cititorului fictiv (naratorului), ceea ce conferă romanului caracter obiectiv.

George Călinescu a interpretat magistral esenţa psihologică a personajelor: „Un aspect caracteristic al acestei lumi este că indivizii nu sunt preocupaţi de bani decât la început, în momentul intrării în clasă. Toţi sunt mai mult sau mai puţin bogaţi, dar aflaţi în afara oricărei griji materiale. Averea este unicul mediu în care pot pluti aceste fiinţe diafane. [...] Aici n-avem de-a face cu ambiţios politici, cu avari, cu speculanţi, ci cu persoane preocupate de «ce zice lumea», ambiţionând să dea serate, să fie primite la anumite recepţii dificile, să reacţioneze în toate momentele vieţii, chiar cele mai grave, în modul cel mai distins”.

Contrastele între esenţă şi aparenţă nu apelează la ridicol, de aceea imaginea personajelor nu este comică, aşa ca la Caragiale, deoarece eroii sunt deprinşi cât de cât cu stilul de viaţă adoptat. Însă egoismul, amoralitatea, lipsa sentimentelor fac această lume detestabilă, până la accente groteşti prin reacţii pasionale vulgare. Romanul este construit - în principal - pe destinul a trei cupluri: Lina şi profesorul Rim; Elena şi inginerul Drăgănescu; Ada Razu şi prinţul Maxenţiu. În cadrul fiecărui cuplu intervine un intrus, care destabilizează relaţiile familiale ale partenerilor, ducând în mod firesc la prezenţa triunghiului conjugal.

Elena Drăgănescu, prima fiică a Lenorei şi a lui Doru Hallipa, este construită din două zone psihologice, din care reies, în mod indirect, trăsăturile morale. Ea fusese îndrăgostită de Maxenţiu şi chiar se şi logodise cu el, dar sora ei vitregă, Mika-Le, maestră în arta de a face rău, intervine brutal între cei doi îndrăgostiţi. Elena rupe logodna, „cu o răceală tot atât de încăpăţânată cât de neclintită îi fusese dorinţa de a-l lua”.

Cealaltă zonă îi conturează capacitatea excepţională de a se implica în organizarea primirii invitaţilor la diferite evenimente mondene, pe care le iniţia în saloanele sale: „Elena obicinuită de foarte tânără să ţie loc de gazdă în casa părintească, îşi alcătuise lesne relaţiile mondene. Snobismul îi direcţiona alegerea celor mai importante personalităţi din lumea bună a capitalei, dar, rece şi distantă, îi primea pe toţi cu aceeaşi rezervă firească. Cum invitaţii nu aveau, pentru ea, decât singura calitate de oaspeţi, îi supunea unui regim egal şi predomina fără nicio sforţare. [...] De altfel, la recepţiile ei nu se vorbea nici politică, nici afaceri”.

Mediul ambiant caracterizează, indirect, personajul realist tipic pentru categoria snobilor ce compun societatea mondenă din orice epocă. Elena este raţională, egoistă şi rece, urmărind numai succesul monden, căruia îi subordonează şi pasiunea ei reală pentru muzica clasică. Inginer şi posesor al unei firme de construcţii cu succes în afaceri, George Drăgănescu se înălţase pe scara socială prin căsătoria cu Elena, fiind conştient că lumea în care intrase îi era superioară prin educaţie şi rang social, de aceea, la aceste evenimente mondene, stătea modest şi retras într-un colţ, divinizându-şi soţia pentru priceperea şi eleganţa cu care îşi întreţinea invitaţii.

Elena decisese organizarea a două concerte anuale de răsunet monden, pe lângă „joile muzicale”, la care invita „o vedetă muzicală”, când, după programul care dura fix o oră şi jumătate, urma o „destindere” a musafirilor, faţă de care ea era „protocolară şi rigidă”, reuşind totuşi să-i facă pe ei „să fie spirituali şi graţioşi”.

Relaţiile cu familia se subordonează şi ele statutului social, Elena fiind distantă şi indiferentă faţă de oricare dintre rudele ei, dacă acestea îi puneau în pericol prestigiul de persoană mondenă. Pe fraţii ei vitregi, degeneraţii gemeni Hallipa, refuză să-i vadă. deoarece o compromit, iar pe sora ei, Mika-Le, o aduce în casă numai ca s-o poată supraveghea îndeaproape, împiedicând astfel alte aventuri erotice scandaloase ale bastardei.

Concertul din muzică de Bach constituie principalul eveniment monden al anului pentru societatea înaltă a Bucureştilor, mai ales că, în cadrul programului muzical, urma să participe şi Victor Marcian, un virtuoz pianist de talie europeană, care se întâmplase să revină pentru o scurtă vreme în ţară.

Elena este fascinată de farmecul şi talentul lui Marcian şi-i devine amantă, în romanele următoare ea va pleca împreună cu Marcian la Paris, sub pretextul îngrijirii sănătăţii copilului ei, Ghighi, dar nu va divorţa de Drăgănescu, care rămâne în casele de la Bucureşti cu Mika-Le, ca singur element ce-l mai leagă de soţia lui. Elena este o femeie frumoasă, statuară, rece, cu simţ artistic, distinsă şi elegantă, întruchipând perfect snobismul epocii.

Hortensia Papadat-Bengescu instalează definitiv în literatură romanul românesc citadin modern. Deşi prozatoarea face adevărate studii ale personalităţii naturii umane, ea nu realizează un roman social, ci conturează coloristic o lume cosmopolită, o „burghezie de formaţie recentă, fără tradiţii, fără moral, fără gust” (George Călinescu), o societate a parveniţilor, a îmbogăţiţilor de după război. „Sufletul acestor oameni e încă primitiv şi grosier sub reflexe de aur şi de purpur. Din civilizaţie, ei n-au decât confortul” - spune criticul Mihai Ralea.

Hortensia Papadat-Bengescu creează o literatură feminină, pendulând între „explozie lirică”, „exuberanţă senzorială” şi „sensiblerie discretă” spunea Eugen Lovinescu, iar criticul „Vieţii Româneşti”, Garabet Ibrăileanu, este de-a dreptul entuziasmat de „originalitatea operei şi caracterul ei eminamente feminin”.

Check Also

Caracterizarea personajului Mutul din nuvela „O reparaţie”, de I.L. Caragiale

Mutul din nuvela O reparaţie, de I.L. Caragiale, este unul dintre cei patru locatari ai …

Caracterizarea personajului Miţa Baston din drama „D’ale carnavalului”, de I.L. Caragiale

Spre deosebire de Nae Girimea, Iordache, Didina Mazu, Ipistatul şi Catindatul care, fie sunt rătăciţi …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţele „Căldură mare”, „Five o’clock”, „Iniţiativa…”, „Inspecţiune”, „Justiţie”, „La Moşi”, „Lanţul slăbiciunilor”, „Mitică”, „Proces-verbal”, „Tot Mitică”, „Tren de plăcere” şi „1 Aprilie”, de I.L. Caragiale

Gruparea textelor caragialiene unde apare nominal personajul, rezervă lectorului numeroase surprize şi revelaţii şocante ce …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Ţal!…”, de I.L. Caragiale

Să-l urmărim puţin în acţiune pe Mitică, degajat de povara prejudecăţilor inerţiale şi etichetelor tendenţios-simplificatoare. …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Inspecţiune”, de I.L. Caragiale

Camaradul Mitică din Inspecţiune, de I.L. Caragiale, este o apariţie halucinantă, enigmatică, nebuloasă şi neguroasă, …