Caracterizarea personajului Efimiţa din nuvela „Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea”, de I.L. Caragiale

Efimiţa din nuvela Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea, de I.L. Caragiale, este a doua nevastă a bravului pensionar din titlul farsei, 56 de ani, cu 4 ani mai tânără decât bărbatul ei. Leonida şi Efimiţa sunt singurele personaje din teatrul lui Caragiale cărora autorul le precizează vârsta, ceea ce permite formularea unor consideraţii privitoare la căsnicia lor.

Dat fiind faptul că, în urmă cu 14 ani, când se produc evenimentele despre care Conul Leonida referă în debutul piesei, „răposata dumneaei” nevastă-sa a dintâi era bine mersi, în viaţă, se poate deduce, în virtutea unor operaţiuni de aritmetică elementară, că mariajul actualilor soţi a început, cel mai devreme, la etatea fie 46-47 de ani ai lui Leonida, respectiv, 42-43 ai Efimiţei când ea era o posibilă provincială, cu statut incert: căsătorită?, văduvă?, fată bătrână? nu se ştie. Am spus posibilă provincială pentru că replica pe care mă bazez („- Bine că n-am fost în Bucureşti pe vremea aia!...”) poate fi interpretată şi altfel: Efimiţa era doar plecată temporar din Capitală în zilele „revoluţiei”.

Faptul nu comportă însă consecinţe deosebite astfel încât putem trece mai departe. Ţinând seama de vârsta personajelor de la momentul deciziei lor de a deveni o familie şi având în vedere cutuma în materie a timpului (câţiva ani sub 20 la femei şi câţiva peste la bărbaţi) putem trage uşor concluzia că în cazul lui Leonida şi al Efimiţei n-avem de-a face cu o căsătorie întemeiată pe sentimente romantic-juvenile, ci, mai curând, cu o mezalianţă raţională, pragmatică, plasată la mijlocul distanţei dintre maturitate şi începutul senectuţii şi edificată pe considerente de altă natură: grijă, oroare de singurătate, stimă şi preţuire reciprocă.

Pledează în favoarea ultimei presupuneri reacţia ofuscată a Efimiţei la un răspuns în doi peri al lui Leonida: „- Bravos, bobocule! nu m-aşteptam ca tocmai dumneata să te pronunţi cu aşa iluzii în contra mea; te credeam mai altfel... îmi pare rău!...”. Acest „te credeam mai altfel... îmi pare rău!” vorbeşte despre un echilibru al poziţionării în căsnicie al celor două personaje care, împreună cu alte indicii din text, pune serios sub semnul întrebării condiţia de subordonată idolatră a femeii, care i-a fost atribuită într-o voioasă unanimitate.

În aparenţă, într-adevăr, Efimiţa urmăreşte cu admiraţie satisfăcută peroraţiile lui Leonida despre revoluţie, Garibaldi şi binefacerile republicii, impresionată profund de amplitudinea cunoştinţelor „bobocului” în varii domenii şi de capacitatea lui de a găsi răspuns oricărei întrebări, în aparenţă numai. Dacă suntem atenţi la intervenţiile Efimiţei vom constata fără mari dificultăţi faptul că bătrâna doamnă îşi asumă în deplină cunoştinţă de cauză un rol activ într-un scenariu cunoscut, care riscă să se demonetizeze prin repetitivitate, dar pe care ea înţelege să-l salveze prin curiozitate mimată şi naivităţi simulate.

Efimiţa este cea care întreţine aplombul verbal al lui Leonida, îl stimulează şi-l impulsionează pentru ca spectacolul oral al bărbatului să meargă mai departe (show must go on!); „- Auzi colo!”; „- Ei!”; „- Nu mă-nebuni, soro!”; „- Zău?”; „- Adică cum?”; „- Ei, fugi că mor!”; „- Ce spui, soro?”: „- Şi zi aşa cu Galibardi, ai?”; „- Parol?” etc. Când iese din rolul de copil ascultător căruia i se povesteşte basmul aşteptat şi cunoscut, Efimiţa devine subit reflexivă, pertinentă şi eristică („- Aşa e... da... un lucru nu înţeleg eu. Dacă n-o mai plăti niminea bir, soro, de unde or să aibă cetăţenii leafă?”), ironică („- Şi-a cunoscut omul naşul!”: „- E idee, Leonido?”: „- E fandaesie, bobocule?”: „- E ipohondrie, soro?”) sau de-a dreptul sarcastică („- A fost lăsata, secule!”: „- Ei! soro! parcă ziceai că nu e voie de la poliţie să se dea cu pistoale în oraş?”).

Ierarhia familială reală din casa lui Leonida ilustrează perfect butada „bărbatul e capul, dar femeia e gâtul”. Efimiţa se relevă, în fond, drept strategul din umbră, cel care organizează şi conduce jocul discuţiilor politice, cedându-i voluntar lui Leonida rolul de protagonist. Plasarea sa de către Pompiliu Constantinescu în tipul confidentului nu se pare discutabilă. Replica finală („- Ei, bobocule, apoi cum le ştii dumneata, toate, mai rar cineva!”) este suspectă de adâncă ironic, dar funcţionează şi ca regulator al geometrici casnice prestabilite prin voinţa (sau, măcar, acceptul) ei, pe care bulversantul eveniment nocturn al chefului de la băcanul din colţ o tulbură pentru o clipă.

În pofida împrejurării că majoritatea certitudinilor bărbatului (teoria fandacsiei, interdicţia de la poliţie de a se trage cu pistoale în oraş, imposibilitatea declanşării unei revoluţii „câtă vreme sunt ai noştri la putere” etc.) se prăbuşesc, femeia concede să eludeze realitatea, repunând lucrurile în ordinea existenţială anterioară. Un status quo ante care aruncă protocronist şi, cel mai probabil, involuntar umbra dramei cehoviene peste o lume aşezată de autor sub semnul farsei. O farsă tragică, în fond, reducerea vieţii celor doi bătrâni - şi aşa sumară, fără orizont şi fără relief - la o mecanică sterilă, ce refuză infuzia de problematică autentică trimiţând peste timp cu gândul la Scaunele lui Eugen Ionescu.

Se mai cuvine menţionat, cu riscul căderii în stereotip, că şi Conul Leonida faţă cu reacţiunea se edifică, temporal, pe motivul persistent al nopţii infernale, reflexul psihologic al fricii care bântuie interiorul multor personaje caragialeşti reprezentând, probabil, elementul de simetrizare al sociabilităţii debordante propriu comportamentului autorului.

Check Also

Caracterizarea personajului Mutul din nuvela „O reparaţie”, de I.L. Caragiale

Mutul din nuvela O reparaţie, de I.L. Caragiale, este unul dintre cei patru locatari ai …

Caracterizarea personajului Miţa Baston din drama „D’ale carnavalului”, de I.L. Caragiale

Spre deosebire de Nae Girimea, Iordache, Didina Mazu, Ipistatul şi Catindatul care, fie sunt rătăciţi …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţele „Căldură mare”, „Five o’clock”, „Iniţiativa…”, „Inspecţiune”, „Justiţie”, „La Moşi”, „Lanţul slăbiciunilor”, „Mitică”, „Proces-verbal”, „Tot Mitică”, „Tren de plăcere” şi „1 Aprilie”, de I.L. Caragiale

Gruparea textelor caragialiene unde apare nominal personajul, rezervă lectorului numeroase surprize şi revelaţii şocante ce …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Ţal!…”, de I.L. Caragiale

Să-l urmărim puţin în acţiune pe Mitică, degajat de povara prejudecăţilor inerţiale şi etichetelor tendenţios-simplificatoare. …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Inspecţiune”, de I.L. Caragiale

Camaradul Mitică din Inspecţiune, de I.L. Caragiale, este o apariţie halucinantă, enigmatică, nebuloasă şi neguroasă, …