Caracterizarea personajului Dragomir din drama „Năpasta”, de I.L. Caragiale

Dragomir din drama Năpasta, de I.L. Caragiale, este un cârciumar, soţul Ancăi pe care a luat-o în căsătorie în urmă cu opt ani, la un an după ce îl ucisese pe Dumitru Cirezarul, bărbatul dintâi al actualei neveste. În tot acest răstimp, căsnicia celor doi a fost un iad, asupra ei plutind în permanenţă spectrul crimei şi amintirea celui asasinat în condiţii insuficient elucidate, deşi justiţia găsise un vinovat în persoana lui Ion, pădurarul din Corbeni, pe care, în temeiul unor dovezi superficiale şt al recunoaşterii, sub tortură, a faptei, îl condamnase la douăzeci de ani de temniţă.

Dragomir o iubise pe Anca şi înaintea căsătoriei cu Dumitru, şi pe durata ei, când încercase repetat s-o convingă să-şi părăsească soţul, sentimentele lui rămânând intacte până în prezentul acţiunii care se consumă, ca în multe dintre creaţiile lui Caragiale, într-o noapte infernală, în care evenimentele se precipită şi explodează cu violenţă. Primul semnal îl reprezintă o ştire de ziar privitoare la evadarea unui deţinut nebun care stătuse la ocnă nouă ani şi în care Dragomir îl recunoaşte pe cel condamnat în locul lui, reacţionând într-o manieră ce accentuează suspiciunile cu care Anca îl terorizase continuu, până la a-l fi adus în pragul nebunei.

În cursul discuţiei care urmează lecturii, învăţătorul Gheorghe confirmă că, după zece ani, vinovăţia oricărei crime se prescrie, ceea ce îi sugerează lui Dragomir o posibilitate de ieşire din situaţia apăsătoare creată, pe de o parte, de propriile remuşcări, iar, pe de alta, de presiunea psihică menţinută constant asupră-i de femeia încrâncenată să-l determine să-şi mărturisească fapta. Bărbatul pleacă la cârciuma Popii unde îşi anunţă consătenii că a doua zi dimineaţa va părăsi satul pentru o perioadă lungă. Are intenţia să se ascundă timp de un an, să revină după expirarea termenului în care mai avea de dat socoteală în faţa legii şi, la adăpostul exonerării de răspunderea penală, să se spovedească.

Revenind acasă îi comunică şi nevestei decizia, pe care nu mai are însă timp s-o pună în practică pentru că Anca se foloseşte de nebunul Ion, evadatul ajuns providenţial la cârciuma lor, pentru a-şi duce la bun sfârşit răzbunarea. Într-un acces de extaz mistic, acesta se sinucide, nevasta îşi sileşte bărbatul să recunoască faptul că l-a omorât pe Dumitru, după care îl dă pe mâna autorităţilor, punându-i în seamă uciderea nebunului.

Ca potenţial dramatic, Dragomir este unul dintre cele mai substanţiale şi mai ofertante personaje ale piesei. Autor al unei crime pasionale, urmărit insistent de amintirea faptei comise („- De opt ani de zile, Dumitru şi iar Dumitru: pe el îl auz când vorbeşte ea, când mă uit la ea îl văz pe el... Eu trăiesc în casă, mănânc la masă, dorm la un loc cu stafia lui...”), bulversat psihic de presimţirea că Anca îl bănuieşte şi încearcă să-i smulgă mărturisirea („- Ce vrei?... Ce te uiţi aşa la mine?... Ce gândeşti?... Eu l-am omorât?... Da? Spune!”), neîncrezător şi suspicios faţă de nevastă (eu deplin motiv, în paranteză fie spus), ajuns aproape în pragul demenţei, convins că femeia l-a făcut din om, neom („- ...Nu trăiesc bine cu tine... nu mă iubeşti... tu nu-mi eşti nevastă, îmi eşti vrăjmaş... pentru că tu m-ai nenorocit pe mine... [...] Dacă nu te cunoşteam pe tine, eu era să fiu alt om... Hehe! ce om era să fiu eu. Dar s-a dus... acu e degeaba...”), sfâşiat între remuşcare şi dorinţa de izbăvire prin spovedanie.

Dragomir dispune de datele unui erou de tragedie shakespeareană. Acţiunea propriu-zisă a piesei îl surprinde într-un moment de maximă tensiune interioară generată de aflarea veştii că, după zece ani, legea nu-l mai inculpă: în suflet îi încolţeşte speranţa. Îşi făureşte un plan, dar hazardul îl loveşte implacabil, aşezându-i în cale încă o fantomă a trecutului, pe nebunul Ion, a cărui apariţie o resimte ca lucrare a unui fatum nemilos: „- Încă un an... pentru un an, să pierz viaţa întreagă!... pentru un an! A! când n-are omul noroc!”. Motiv literar frecvent în nuvelele şi schiţele lui Caragiale, norocul survine, iată, cu conotaţii grave, şi în teatrul său, unde dobândeşte o dimensiune aproape mistică.

Epuizat de îndelunga şi multipla hărţuire la care a fost supus, copleşit de adversităţi, Dragomir îşi pierde reflexele vitale, rezistenţa îi slăbeşte cu fiecare nou semn că soarta îi e, oricum, pecetluită şi, în final, resorturile existenţiale îi cedează: îşi recunoaşte crima şi va fi condamnat. Dacă sub raport strict juridic, omul este vinovat şi primeşte pedeapsa meritată, literar vorbind, lucrurile sunt puţin mai complicate.

Dragomir comite gestul fatal sub imperiul sentimentului de dragoste năpraznică pe care îl nutreşte pentru Anca - acelaşi care îl ţine opt ani în preajma femeii iubite, deşi aceasta îi transformă viaţa într-un calvar. El nu este de la început alcoolic, nu se poartă rău cu nevasta, iar faţă de memoria defunctului se străduieşte să aibă o atitudine creştinească: „- Mai-nainte, unde se întâmpla la tine să te îmbeţi!... acuma îţi bei minţile dintr-un ţoi de rachiu... Mai-nainte mă sileai tu să fac pomană şi să ţin soroacele de sufletul lui Dumitru - ba că ţi-a fost prieten bun, ba că e păcat că s-a prăpădit aşa om de omenie!”. De asemenea, se dovedeşte sensibil la durerea şi suferinţa nebunului care îi smulg lacrimi: „DRAGOMIR (plânge înfundat): - Ioane, eu caut să te scap pe tine... Tu să nu mai mergi, nu mai trebuie să mergi înapoi la ocnă...”.

Dragomir nu este un monstru criminal care îşi urăşte victima, ucigând-o cu detaşare, cu sânge rece şi fără urmări în planul conştiinţei - dimpotrivă, remuşcările îl asediază, vrea să se elibereze de povară, recunoscându-şi public fapta. Aceste trăiri, plus cele provocate de presiunea constantă la care îl supune Anca în neomeneasca inflexibilitate a demersului ei justiţiar proiectează personajul intr-un infern al suferinţei care, dus la paroxism, sfârşeşte în catharsis.

Dragomir plăteşte atât de scump rătăcirea lui criminală născută din iubire încât impulsului iniţial de condamnare a faptei îi ia locul treptat, în sufletul cititorului/spectatorului, un sentiment de milă, de compasiune: el este o victimă a destinului, „răsplata”, „năpasta” care se abat asupră-i fiind, ca şi în cazul lui Oedip, mai puternice, mai dureroase, mai terifiante decât hybrisul. Interpreţii care îl întruchipează în cromatică „negativă” păcătuiesc grav prin superficialitate şi primitivism în înţelegerea omenescului.

Check Also

Caracterizarea personajului Mutul din nuvela „O reparaţie”, de I.L. Caragiale

Mutul din nuvela O reparaţie, de I.L. Caragiale, este unul dintre cei patru locatari ai …

Caracterizarea personajului Miţa Baston din drama „D’ale carnavalului”, de I.L. Caragiale

Spre deosebire de Nae Girimea, Iordache, Didina Mazu, Ipistatul şi Catindatul care, fie sunt rătăciţi …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţele „Căldură mare”, „Five o’clock”, „Iniţiativa…”, „Inspecţiune”, „Justiţie”, „La Moşi”, „Lanţul slăbiciunilor”, „Mitică”, „Proces-verbal”, „Tot Mitică”, „Tren de plăcere” şi „1 Aprilie”, de I.L. Caragiale

Gruparea textelor caragialiene unde apare nominal personajul, rezervă lectorului numeroase surprize şi revelaţii şocante ce …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Ţal!…”, de I.L. Caragiale

Să-l urmărim puţin în acţiune pe Mitică, degajat de povara prejudecăţilor inerţiale şi etichetelor tendenţios-simplificatoare. …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Inspecţiune”, de I.L. Caragiale

Camaradul Mitică din Inspecţiune, de I.L. Caragiale, este o apariţie halucinantă, enigmatică, nebuloasă şi neguroasă, …