Caracterizarea personajului Domnul din schiţa „Căldură mare”, de I.L. Caragiale

Domnul este protagonistul unuia dintre cele mai cunoscute momente ale lui I.L. Caragiale, mai cu seamă datorită numeroaselor sale versiuni dramatizate la radio şi TV. De fapt, „dramatizate” e un fel de a spune: textul are el însuşi forma unei scenete alcătuite dintr-un dialog între Domn şi Fecior, precedat de scurta menţiune meteorologică „Termometrul spune la umbră 33° Celsius... Subt arşiţa soarelui...”, de câteva detalii privind sosirea personajului la intrarea imobilului din strada Pacienţii, nr. 11 bis şi de sumare indicaţii de regie („În tot ce urmează, persoanele toate păstrează un calm imperturbabil, egal şi plin de dignitate”). Încheindu-se cu alte patru scurte schimburi de cuvinte între Domnul, Birjarul, Baba, Băiatul de prăvălie şi Sergentul care sugerează reluarea spiralată a dialogului iniţial ca într-un veritabil perpetuum mobile.

Căldură mare a beneficiat, de-a lungul timpului, dacă nu de cel mai mare număr de interpretări critice, cu siguranţă de cele mai sofisticate şi cu cea mai lungă bătaie în planul semnificaţiilor desprinse din incitantul text, văzut - ca să mă rezum la exemplul cel mai la îndemână în chip de argument peremptoriu al prefigurării de către Caragiale a literaturii absurdului cu mai bine de o jumătate de secol înaintea corifeilor săi: Eugen Ionescu, Samuel Beckett, Fernando Arrabal etc.

Incomunicabilitatea, degradarea limbajului până la limita vacuizării totale şi eşuării în ininteligibil, alienarea personajelor şi autoneantizarea reacţiilor lor, strania autonomie a conceptelor faţă de realitatea pe care (n-)o (mai) definesc, circularitatea unui univers uman abandonat în chingile iraţionalului, semantica aberantă ascunsă în aparenţele logosului impecabil formal - despre toate acestea şi despre altele ejusdem farinae s-a vorbit şi s-a scris cu insistenţă şi, de ce nu?, justificat.

Complementar subtilelor consideraţii, vă propun, animat de ambiţii exegetice infinit mai modeste, o lectură nudă, literală a schiţei aşa cum se configurează ca urmărind personajul Domnul. „Către orele trei după-amiaz”, el coboară dintr-o trăsură şi se îndreaptă somnolent spre uşa marchizei casei de pe strada Pacienţii, numărul 11 bis unde sună insistent până ce, „în sfârşit, un fecior vine să deschidă”.

Dialogul debutează abrupt cu un „- Domnu-i acasă?” care nu lasă nici o îndoială asupra faptului că acela care întreabă ştie foarte bine că se află la adresa corectă şi se interesează de persoana vizată într-adevăr - certitudine falsă întrucât, aşa cum rezultă din continuarea discuţiei, este întâiaşi dată când îşi caută amicul la domiciliu. Până atunci, întâlnirile se desfăşuraseră într-un loc bine cunoscut de amândoi („- Ştie dumnealui...”) - cel mai probabil, la o cârciumă.

Este bizar că, astfel stând lucrurile, Domnul trece atât de nonşalant peste etapa - logic vorbind, obligatorie - a verificării faptului elementar dacă se află sau nu în locul unde crede că se află. Tot ce minează este consecinţa acestei false certitudini. Situaţia creată nu este însă peste măsură de inedită: o regăsim, cu mai puţin de un an în urmă, tot la Caragiale, în la fel de celebra Petiţiune publicată în „Universul” din 29 septembrie 1900.

Căldură mare apare în „Moftul român” din 18 mai 1901. Şi acolo, ambientul meteorologic este dominat de caniculă: „Toată noaptea a bântuit căldură apăsătoare şi acuma, pe un cer senin, a răsărit soarele, ameninţând cu groznică dogoare”: impiegatul, încă înainte de a ridica oblonul ghişeului, „se şterge de sudoare”, iar Nae Ionescu, petiţionarul, exclamă puţin mai târziu: „E cald al dracului!”. El este ferm convins că a intrat în biroul de care are nevoie şi se comportă ca şi când lucrurile ar sta şi în realitate astfel, după cum Domnul este deplin încredinţat că descinde la domiciliul amicului Costică Popescu şi îşi axează întreaga abordare în dialogul cu feciorul pe prezumţia acestui pseudo-adevăr.

Premisa situaţională identică este susţinută şi de alte amănunte. Ambii vizitatori, de pildă acuză o stare neobişnuită, de vizibilă dereglare a fluxului vital: Nae Ionescu „pare foarte ostenit... mişcările sunt nesigure...”; Domnul, la rândul lui, se deplasează greu, „cu pas moleşit”; pentru amândoi, o vreme, biroul registraturii şi casa amicului rămân cetăţi tăcute şi impenetrabile, ei fiind obligaţi să-şi anunţe zgomotos, repetat şi, în cele din urmă, agresiv intenţia de a intra în relaţie cu cineva; impiegatul „aude ciocănituri la oblonul lăsat”, „peste câteva momente iar încep cu mai multă tărie şi insistenţă”, iar mai apoi „ciocăniturile se îndoiesc cu violenţă”; dincolo, Domnul „sună o dată... nimic; de două, de trei... iar nimic”, aşa că, în cele din urmă, omul „se razimă în buton cu degetul, pe care nu-l mai ridică...”.

De consemnat, apropo de similitudinile uverturilor celor două momente, că o (aceeaşi) simplă întrebare, necesară şi suficientă în context („aici se primesc petiţii pentru pensii?”, respectiv, „aici locuieşte domnul Costică Popescu?”) ar fi fost de natură să submineze întreaga arhitectură ulterioară a întâmplărilor. Lipsa de la apelul logicii elementare a acelei(or) interogaţii aruncă o umbră de neverosimil asupra ambelor, altfel ingenioase tehnic, alcătuiri literare.

Există însă, dincolo de detaliile de dezvoltare narativă firesc diferite, ceva care le diferenţiază pregnant: finalul. În Petiţiune, unde acţiunea este lineară, el e unul închis, bazat pe clasicul deznodământ cu poantă cunoscut din manualele didactice: dat afară din birou după limpezirea confuziei şi expediat „la pensii”, Nae Ionescu reacţionează placid, întrebând „foarte politicos”: „- ... Aşa? care va să zică, la pensii, care va să zică?!”.

 

Odată elucidată încurcătura, resursele situaţiei nou create sunt, practic, epuizate, din premisa iniţială nemaiputându-se, literar vorbind, stoarce nimic. Dimpotrivă, finalul în Căldură mare este nu numai deschis, ci şi condus către punctul de pornire, situat pe o orbită circulară pe a cărei traiectorie întreaga mişcare epică poate (şi chiar ameninţă) să se reia da capo, la nesfârşit.

Această sugestie explicită reprezintă cea mai substanţială inserţie a textului caragialian în trupul unui absurd avant la lettre. La şi mult mai puţin ca să nu spun deloc noninteligibilitatea dialogului dintre Domn şi Fecior care nu mi se pare absurd, ireductibil la un sens logic şi nemotivat în plan raţional, ci doar aberant din pricini dintre cele mai terestre. Când, apostrofat de vizitator cu un sever „- Amice, eşti... idiot!”, servitorul răspunde imperturbabil „- Ba nu, domnule”, el are dreptate.

Mai mult decât atât: adevăratul idiot în toată povestea este Domnul. El este cel care pricepe foarte greu, la începutul discuţiei, distincţia de termeni (a pleca şi a ieşi) cu care operează Feciorul: tot el este cel care dă răspunsuri complet cretine la întrebările absolut pertinente ale partenerului („DOMNU: - Să-i spui când s-o-ntoarce că l-a căutat... FECIORUL: - Cine ? D.: - Eu. F: - Numele dvs.? D.: - Destul atâta! mă cunoaşte dumnealui... suntem prieteni...” etc.) şi, asemenea, el îndrugă o istorie-şaradă cu un amic, o mătuşă, un tutore, un nepot, o cucoană şi un avocat pe care n-ar fi putut-o dezlega nici însuşi Oedip care se pricepe, orişicât, la ghicitori.

Dar mai e ceva care face din Domnul un suspect de tâmpenie indiferent că ea este congenitală ori generată de faptul că-l bate soarele-n cap, provocându-i o insolaţie gravă. Nu ştim cum ajunge el, care afirmă cu tărie „- Eu caut (...) strada Sapienţii, 11 bis, strada Sapienţii...”, pe strada Pacienţii, acelaşi număr. Sigur este că la doar câteva minute după ce i se explică limpede că „nu e asta”, plecând în căutarea străzii Sapienţei, îl întreabă senin şi pe Birjar, şi pe Babă, şi pe Băiatul de prăvălie, şi pe Sergent de strada...

Pacienţii pe care se află deja, dintr-o greşeală de care nu se face vinovat nimeni altcineva. Nu, nu Feciorul „e un stupid”, ci acest Domn e handicapat clinic, una gândind şi alta scoţând pe gură! Numai că, dacă lucrurile stau astfel, interesul literar al schiţei se diminuează sensibil, consideraţiile savante despre protocronismul românesc în materie de absurd la început de secol XX primind o lovitură serioasă.

Literatura absurdului nu admite ca personaje dereglaţi mintali sau proşti, pur şi simplu: Domnul şi Doamna Smith, Vladimir şi Estragon, Galy, Gay, Dawies, Zapo şi Zepo au, vorba lui nenea Iancu, toate defectele câte pofteşti, da trebuie să mărturisiţi toţi că au şi ei o calitate: sunt sănătoşi la cap. Fără această normalitate mentală, nu există absurd: eventual, naturalism concept cu care, zice-se, Caragiale cam cochetează în opera sa. De la Crăcănel citire: nu de multe ori, dar cam des...

Check Also

Caracterizarea personajului Mutul din nuvela „O reparaţie”, de I.L. Caragiale

Mutul din nuvela O reparaţie, de I.L. Caragiale, este unul dintre cei patru locatari ai …

Caracterizarea personajului Miţa Baston din drama „D’ale carnavalului”, de I.L. Caragiale

Spre deosebire de Nae Girimea, Iordache, Didina Mazu, Ipistatul şi Catindatul care, fie sunt rătăciţi …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţele „Căldură mare”, „Five o’clock”, „Iniţiativa…”, „Inspecţiune”, „Justiţie”, „La Moşi”, „Lanţul slăbiciunilor”, „Mitică”, „Proces-verbal”, „Tot Mitică”, „Tren de plăcere” şi „1 Aprilie”, de I.L. Caragiale

Gruparea textelor caragialiene unde apare nominal personajul, rezervă lectorului numeroase surprize şi revelaţii şocante ce …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Ţal!…”, de I.L. Caragiale

Să-l urmărim puţin în acţiune pe Mitică, degajat de povara prejudecăţilor inerţiale şi etichetelor tendenţios-simplificatoare. …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Inspecţiune”, de I.L. Caragiale

Camaradul Mitică din Inspecţiune, de I.L. Caragiale, este o apariţie halucinantă, enigmatică, nebuloasă şi neguroasă, …