Caracterizarea personajului Conu’ Leonida din nuvela „Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea”, de I.L. Caragiale

Conu’ Leonida din nuvela Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea este unul dintre personajele din teatrul lui I.L. Caragiale căruia critica i-a recunoscut de timpuriu o dimensiune intelectuală - lucru refuzat, nu foarte motivat, aproape tuturor celorlalte, văzute reducţionist ca măşti comice, lipsite de complexitate şi profunzime.

Acţiunea se petrece acasă la Conu’ Leonida, pensionarul bucureştean, într-o seară de lăsata secului (avea ce-avea Caragiale cu această sărbătoare: şi prima ieşire la Iunion a familiei lui Jupân Dumitrache din O noapte furtunoasă se petrece tot cu o astfel de ocazie!). Bărbatul stă de vorbă cu Efimiţa, consoarta dumnealui, căreia îi povesteşte amintiri de la răsturnarea de pe tron a lui Alexandru Ioan Cuza, petrecută în urmă cu circa 14 ani, pe 11 februarie 1866 (aceasta, bineînţeles, identificând în prezentul acţiunii anul publicării piesei, 1880).

Totul dobândeşte, în retroviziunea sa, aspectul unui spectacol popular, plin de zgomot (real) şi furie (presupusă): „- ...Când am văzut, am zis şi eu: să te ferească Dumnezeu de furia poporului!... Ce să vezi, domnule? Steaguri, muzici, chiote, tămbălău... lucru mare...”. îndată, relatarea alunecă spre ecoul internaţional al evenimentului, cel evocat fiind italianul „Galibardi” care se simte dator să firitisească naţiunea română pentru modul emoţionant în care a izbutit ea să dea un exemplu luminos de conduită politică Evropii.

Exerciţiul de erudiţie al Conului Leonida continuă cu câteva detalii privitoare la felul în care numitul Garibaldi - „om, o dată şi jumătate” - se dovedeşte capabil să bage în răcori „pe toţi împăraţii şi pe Papa de la Roma” cu doar o mie de acoliţi - fireşte „ăi mai prima, domnule, aleşi pe sprânceană, care mai de care, dă cu puşca-n Dumnezeu; volintiri, mă rog: azi aici, mâine-n Focşani, ce-am avut şi ce-am pierdut!”.

Efimiţa, căzută, ca de obicei, într-o stare de extaz orgasmatic faţă de bobocul atotştiutor, îi stimulează apetitul pentru comentariul politic exersat, în context, pe tema avantajelor pe care le presupune, pentru cetăţeanul de rând, instaurarea republicii: abolirea impozitelor (a „birurilor”), asigurarea lunară a unui salariu bun şi egal pentru toţi, în afara pensiei („pensia e başca”), adoptarea şi punerea în operă a „legii de murături”.

Evident, înfăptuirea tuturor acestor generoase obiective se loveşte de rezistenţa bestială a reacţiunii („- Hei! te lasă reacţionarii, domnule?”), care are şi dânsa interesele sale - fireşte, oneroase: „- De unde ar mai mânca ei lefurile cu lingura?”. Lecţia politică a Conului Leonida sfârşeşte cuviincios în braţele lui Morfeu, nu înainte însă ca întrebarea de bun simţ a Efimiţei: „- Dacă n-o mai plăti nimeni bir, soro, de unde or să aibă cetăţenii leafă?” să capete competentul răspuns: „- Treaba statului, domnule, el ce grijă are? pentru ce-l avem pe el? e datoria lui să-ngrijească să aibă oamenii lefurile la vreme...”.

Somnul celor doi este întrerupt pe rând. Într-o primă instanţă, Efimiţa are revelaţia „că-i revoluţie, bătălie mare afară”, respectiv, „pistoale, puşti, tunuri, (...) ţipete, chiote, lucru mare...”, ceea ce îi prilejuieşte bobocului, trezit intempestiv, un nou exerciţiu imbatabil de logică formală: „- Bine, chiar revoluţie să fi fost, să zicem... nu ştii dumneata că n-are nimini voie să descarce focuri în oraş? e ordin de la poliţie...”, urmat, didactic, de infailibilul „unei teorii sigure”. În măsură să explice tulburarea nemotivată a sensibilei doamne: „- Omul bunioară, de par egzamplu, dintr-un nu-ştiu-ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intră la o idee; a intrat la o idee? fandaesia e gata: Ei! şi după aia, din fandaesie cade în ipohondrie. Pe urmă, fireşte, şi nimica mişcă”.

Având de optat între realitatea livrată de propriile simţuri şi explicaţiile docte ale lui Leonida. Efimiţa alege, cam „nedomirită”, ce-i drept, a doua variantă, contrazisă însă rapid de devălmăşia unor noi „chiote, strigăte şi detunături”, la a căror existenţă este obligat să subscrie cu spaimă şi neîncrezătorul boboc. Apropierea zgomotelor, coroborată cu lectura tardivă a ziarului care avertizează că „reacţiunea a prins iar la limbă”, transformă bănuiala unei acţiuni puse la cale de reacţionari în certitudine şi amplifică progresiv groaza lui Leonida, convins că este ţinta furiei zavragiilor dat fiind faptul de notorietate că el este atât republican, cât şi „pentru naţiune”.

Tentativa de părăsire a domiciliului în vederea unei retrageri strategice la Ploieşti unde personajul se simte între ai lui, „republicani toţi, săracii”, eşuează în condiţiile apariţiei Saftei, femeia venită să aprindă focul, care dezleagă în chip terestru misterul: „- ...Toată noaptea a fost masă mare la băcanul din colţ; acu d-abia s-a spart cheful. Adineaori a trecut p-aici vreo câţiva, se duceau acasă pe două cărări; era şi Nae Ipingescu, beat frânt; chiuia şi trăgea la pistoale... obicei mitocănesc”.

Cu moralul refăcut instantaneu, Conu’ Leonida găseşte în alarma de care se lăsaseră cuprinşi, confirmarea teoriei lui privitoare la efectele intratului la o idee şi încheie triumfal dialogul cu Efimiţa despre interdicţia poliţiei de a „se da cu pistoale în oraş” prin sofismul salvator: „- Apoi bine, nu vezi dumneata că aici a fost chiar poliţia în persoană...”.

Lipsit de şansa unei mişcări scenice generoase (întreaga acţiune a farsei se reduce, practic, la un lung dialog cu consoarta). Conu’ Leonida se revanşează copios în logos, promovând un discurs comic scânteietor şi performant. Cel mai performant, dacă pot pentru ca să zic aşa, din tot teatrul autorului, cel puţin privind lucrurile din perspectiva concentrării formulelor de un umor inefabil, care alcătuiesc „caragialismul” ca manieră aparte de a vorbi şi care plasează comicul rezultat în zona indemonstrabilului (George Călinescu).

Aproape nu există frază rostită de Leonida care să nu poată fi desprinsă din context şi citată drept exemplară pentru comicul de limbaj al lui Caragiale. „- Scoală, c-a venit libertatea la putere!”: „- Găteşte-te degrab’. Mitule, şi... hai şi noi pe la revoluţie”; „- Acum unde eşti tu republican, ţii parte naţiunii...”; „- Ei, giantă latină, domnule, n-ai ce-i mai zice”; „- Ce-a zis Papa iezuit, aminteri nu-i prost!... Ia mai bine să mă iau eu cu politică pe lângă el, să mi-l fac cumătru; „- L-a pus pe Galibardi de i-a botezat un copil”: „- De hatârul lui, sunt în stare, trei zile de-a rândul, să nu mănânce şi să nu bea, dacă n-or avea ce”; „- Ei! mai dă-mi unul ca el, şi până mâine seara - nu-mi trebuie mai mult - să-ţi fac republică...”; „- Bine, frate, revuluţie ca revuluţie, da’ nu spusei că nu-i voie de la poliţie să dai focuri în oraş?”: „- Câtă vreme sunt ai noştri la putere, cine să stea să facă revuluţie?”: „- «Naţiune, fii deşteaptă!» Şi noi dormim, domnule!”; „- Acolo nu mai mi-e frică: sunt între ai mei! republicani toţi, săracii!”; „- Omul, bunioară, de par examplu, dintr-un nu-ştiu-ce ori ceva...” etc.; „- Nu... vezi dumneata că aici a fost chiar poliţia în persoană...”.

Înlocuiţi aceste exprimări cu altele, având strict acelaşi înţeles: din toată farsa se alege praful. Mai mult decât oricare altă piesă a lui Caragiale sau a altcuiva -, Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea există şi rezistă prin farmecul greu de definit şi de analizat al expresiei verbale şi prin organicitatea întregului discurs al personajului. Desigur, găsim şi în capodopera autorului.

O scrisoare pierdută, formulări similare la Farfundi, Trahanache, Dandanache sau Caţavencu, dar ele survin la intervale mari, disipate într-o mulţime de replici „normale”, denotative, cu valoare pur comunicaţională, fără relief comic. Ce rămâne memorabil, în această ordine de idei, din lunga partitură a lui Trahanache? „Ai puţintică răbdare”. „Unde nu e moral, acolo e corupţie şi o soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are”. „Sînt cestiuni arzătoare la ordinea zilei” şi... cam atât.

În schimb, la Leonida, frecvenţa formulărilor cu potenţial comic exploziv este ireală, halucinantă. Scoase din (con)text, par a fi o selecţie de poante dintr-o antologic naţională de umor şi, cu toate acestea, nimic forţat, nenatural în strania lor aglomerare, în Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea textul susţine de unul singur întregul edificiu dramatic până la limita dispensării de osatura epică inerentă oricărei alcătuiri teatrale.

Povestind piesa, am reprodus, de fapt, preponderent conţinutul şi am urmărit dinamica unui dialog şi doar într-o proporţie modestă meandrele unei acţiuni care, efectiv, se reduce la preparativele pentru culcare ale celor doi bătrâni şi la strângerea lucrurilor în vederea evadării din zona periculoasă a imaginarei revoluţii. Leonida este discursul său şi nimic mai mult. Dar nici mai puţin decât atât. Cu acest discurs personajul nu întreţine legături organice de ordin comportamental.

În mod greşit Leonida este calificat drept laş: el nu pretinde nici un moment că la „rivuluţia ailaltă” s-ar fi purtat vitejeşte şi nu-şi arogă vreun merit sau vreo altă ipostază decât aceea de spectator („- Hai, soro şi noi pe la...”). Spaima lui este justificată: reacţionarii îl ştiu de republican şi că e pentru naţiune, fiindcă discursul său îl înfăţişează astfel. Aici, într-adevăr, omul nu este ce este, ci ceea ce spune că este, plus modul în care o spune. Iar Leonida îşi impresionează consoarta în primul rând prin farmecul său narativ („- Ei! cum le spui dumneata, să tot stai s-asculţi; ca dumneata, bobocule, mai rar cineva”).

Efimiţa admiră la Leonida retorica inventivă, modul „cum spune” acele lucruri pe care, probabil, le-a mai auzit şi-altă dată. Mi se pare, de aceea, aberantă atribuirea de etichete intelectuale unui personaj căruia îi lipsesc în mod evident logica minimală, discernământul, capacitatea de corelare a datelor cu care operează şi alte calităţi fără de care se poate vorbi de un derizoriu enciclopedism de almanah, în nici un caz de intelectualism.

Pe lângă gargaragiul superficial, urechist şt suficient Leonida, Nae Ionescu din Situaţiunea... se relevă drept un redutabil analist economico-politic! În schimb, „bobocul”, este, în felul lui, un poet: în versiunea sa, atât morfologia momentului istoric 11februarie, cât şi aceea a republicii ca formă de existenţă socială sunt transfigurate şi sublimate în expresie verbală gratuită, ce transcende geografia realului într-o formă de pură literalitate.

De la Garabet Ibrăileanu, prin critica românească circulă dezinvoltă erezia unui Leonida mic funcţionar, egoist, sărac sufleteşte etc. Dimpotrivă, omul a fost la viaţa lui funcţionar de grad înalt, dovadă împrejurarea că, şi la pensie, îşi poate permite luxul de a menţine în serviciul propriu o slujnică. Safta, cu ifose de servantă la case mari (calificarea drept „obicei mitocănesc” a parangheliei nocturne a lui Ipingeseu et comp.).

Recunoaştem: clişeul ăsta cu „funcţionar mărunt” ne calcă aprig pe nervi pentru că adună brambura, sub o pălărie străină, un mare număr de personaje caragialiene al căror statut social este cu totul altul, ceea ce le distorsionează sensibil imaginea reală, facilitând „interpretări” pentru care calificativul inadecvate reprezintă cel mai suav eufemism cu putinţă.

Check Also

Caracterizarea personajului Mutul din nuvela „O reparaţie”, de I.L. Caragiale

Mutul din nuvela O reparaţie, de I.L. Caragiale, este unul dintre cei patru locatari ai …

Caracterizarea personajului Miţa Baston din drama „D’ale carnavalului”, de I.L. Caragiale

Spre deosebire de Nae Girimea, Iordache, Didina Mazu, Ipistatul şi Catindatul care, fie sunt rătăciţi …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţele „Căldură mare”, „Five o’clock”, „Iniţiativa…”, „Inspecţiune”, „Justiţie”, „La Moşi”, „Lanţul slăbiciunilor”, „Mitică”, „Proces-verbal”, „Tot Mitică”, „Tren de plăcere” şi „1 Aprilie”, de I.L. Caragiale

Gruparea textelor caragialiene unde apare nominal personajul, rezervă lectorului numeroase surprize şi revelaţii şocante ce …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Ţal!…”, de I.L. Caragiale

Să-l urmărim puţin în acţiune pe Mitică, degajat de povara prejudecăţilor inerţiale şi etichetelor tendenţios-simplificatoare. …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Inspecţiune”, de I.L. Caragiale

Camaradul Mitică din Inspecţiune, de I.L. Caragiale, este o apariţie halucinantă, enigmatică, nebuloasă şi neguroasă, …