Caracterizarea personajului Chiriac din drama „O noapte furtunoasă”, de I.L. Caragiale

Chiriac din comedia O noapte furtunoasă, de I.L. Caragiale, este „omul de încredere” al lui Dumitrache Titircă, un fel de gestionar al afacerilor stăpânului casei, dar şi al problemelor sale conjugale în calitatea, acordată cu neatentă largheţe, de bodyguard al Vetei, de paznic care, consimţind la onoarea de familist a jupânului, veghează la păstrarea ei nealterată.

Cumulează şi funcţia de sergent în compania unde patronul său este căpitan, conştiinciozitatea şi exigenta cu care îşi exercită atribuţiunile, stând la baza rezultatelor superlative înregistrate de subunitatea pe care o conduce cu mână forte („Jupân Dumitrache: - Ştii cum a regulat compania? E prima, domnule, poci să zic...”). De mai bine de un an, trăieşte cu consoarta cherestigiului o poveste de dragoste cu năbădăi, momentul începerii acţiunii piesei găsind relaţia tulburată de o criză majoră: Chiriac îşi bănuieşte amantei de imoralitate pentru că, nu-i aşa, imorală nu este femeia care îşi înşală bărbatul, ci aceea care îşi înşeală amantul.

Tânărul îndrăgostit aflase de la Jupân Dumitrache „istoria cu bagabontul” de la Iunion şi, în pofida lacrimilor şi jurămintelor Vetei, continuă s-o asuprească viforos cu bănuiala că merge la grădină să se curteze cu „amploiatul”. O nouă rundă de convorbiri la temperatura înaltă a sentimentului trăit pasional se soldează cu împăcarea dorită de ambele părţi şi este pecetluită printr-o şedinţă amoroasă consumată în condiţiile de perfectă siguranţă oferite cuplului de mecanica imuabilă a ritualului inspectării tuturor posturilor de către bravul şi credulul căpitan. Trezit în toiul scandalului nocturn provocat de convingerea lui Dumitrache că şi-a prins nevasta în flagrant delict de adulter cu „bagabontul”.

Chiriac participă plin de aplomb consensual, alături de jupân şi de poliţai, la aventura urmăririi neavenitului vizitator vizavi de care e în stare a fi capabil să facă „şi moarte de om”. Odată risipită confuzia şi după identificarea în persoana lui Rică Venturiano a cetăţeanului onorabil şi patriot care era başca autor al entuziasmantului articol din „Vocea patriotului naţionale” - furtunoasa noapte se încheie cu reintrarea lucrurilor în albia firescului status quo ante, cu Veta şi Chiriac în cuplu durabil şi ferice şi cu Jupân Dumitrache animat de convingerea infailibilităţii onoarei sale de familist, proaspăt reperate.

Personaj fără biografie, ca şi majoritatea celorlalte din O noapte furtunoasă, Chiriac evoluează practic pe două coordonate comportamentale: îndrăgostit gelos fără motiv şi sergent decis să aplice necruţător regulamentele gărzii în care activează cu râvnă. Primele sale cuvinte la intrarea în scenă sunt rostite în această din urmă calitate şi reprezintă solicitarea avizului de emitere a unui „mandat de arestare pentru Iache, pantofarul de la Sf. Lefterie” care „nu vrea să iasă mâine la exercit cu nici un preţ” sub pretextul că-i bolnav, deşi nu poate prezenta, în susţinerea afirmaţiei, cuvenitul „ceferticat medical”.

Inflexibilitatea sergentului a fost interpretată grăbit ca argument al lipsei sale de înţelegere omenească pentru suferinţa semenilor, deşi nimic nu ne împiedică să vedem într-însa cuvenita intransigenţă faţă de stratagemele unui probabil simulant, invocarea bolii fiind un subterfugiu la care românii apelează frecvent pentru a eluda obligaţiile care le revin prin lege, faptul că nu acceptă astfel de practici şi că vizează performanţa în pregătirea companiei de gardă ar trebui să facă din Chiriac un personaj demn de stimă şi consideraţie asta, fireşte, dacă îi aplicăm o grilă etică veritabilă, opacă la dubiosul farmec balcano-fanariot al micii şmecherii naţionale care relativizează şi deformează totul în jurul nostru. De fapt, sergentul tejghetar nu e un om rău: el şi Veta sunt cei care îl scapă pe Spiridon din ghearele jupanului predispus permanent să-i desmierde spinarea cu Sfântul Neculai.

Eventuala întâmpinare precum că adulterinii îl ocrotesc în schimbul discreţiei privitoare la legătura lor, despre care ştie sau bănuieşte ceva, îşi are originea în găselniţele regizorale ieftine ale unor puneri în scenă care fac aiurea din adolescentul Spiridon un Ostap Bender de mahala, un mare maestru al combinaţiilor sentimentale ilicite. Or, textul piesei atestă limpede şi explicit că băiatul n-are habar de relaţia lui Chiriac cu stăpâna casei („VETA: ... - Săracul Spiridon! Nu ştie el ce-i pe sufletul meu...” scena VIII, actul I). Privit fără prejudecăţi, tejghetarul merită frumoasele aprecieri de care se bucură în ochii lui Jupân Dumitrache, atât intenţiile acestuia de a şi-l lua ca asociat („- ... Îl fac tovarăş la parte”), cât şi iniţiativa de a-l propune pentru decorare, fiind întru totul justificate.

Inclusiv ca îndrăgostit, Chiriac face o figură onorabilă: declaraţiile lui din secvenţa dialogului explicativ de la finele primului act frizează uneori spaţiul lirismului pur („- Am vrut să mă omor adineaori în curte, dar ţi-am văzut umbra peste perdeaua de la fereastră, ş-am vrut să te mai văz o dată. Încai să mor lângă tine, cum am trăit”), iar tentativa de sinucidere nu pare deloc un simplu tertip menit s-o impresioneze pe Veta.

Dacă parvine pe scara ierarhiei sociale, o face în virtutea calităţilor personale şi strădaniei proprii, nu prin protecţie de fuste: Dumitrache este, dimpotrivă, convins că Veta nu îl agreează („- Am cam băgat eu de seamă că nu-l prea are ea la ochi buni pe Chiriac; dar - ştii cum m-a făcut Dumnezeu pe mine, nu-i trec muierii nici atâtica din al meu, - i-am zis pe şleau: «Nevastă, e băiat onorabil şi credincios; n-ai ce-i face: ce-i al omului e al omului!»”).

Încrederea pe care i-o acordă jupânul în problema conservării onoarei sale de familist nu este altceva decât extrapolarea în plan casnic a prestaţiei sociale ireproşabile a tânărului. Însă pentru că îndrăgostiţii nici nu prea au, nici nu prea provoacă umorul, cele mai multe dintre reprezentaţiile cu O noapte furtunoasă recurg la caricaturizarea gratuită şi nemeritată a personajului Chiriac căruia, în fond, nu i se poate imputa decât ilegitimitatea relaţiei cu Veta. Orice tribunal literar îl va achita însă pentru că iubirea îi absolvă întotdeauna pe îndrăgostiţi de astfel de culpe etice. Altfel, jumătate din literatura lumii ar intra sub incidenţa infracţiunii de imoralitate!

Check Also

Caracterizarea personajului Mutul din nuvela „O reparaţie”, de I.L. Caragiale

Mutul din nuvela O reparaţie, de I.L. Caragiale, este unul dintre cei patru locatari ai …

Caracterizarea personajului Miţa Baston din drama „D’ale carnavalului”, de I.L. Caragiale

Spre deosebire de Nae Girimea, Iordache, Didina Mazu, Ipistatul şi Catindatul care, fie sunt rătăciţi …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţele „Căldură mare”, „Five o’clock”, „Iniţiativa…”, „Inspecţiune”, „Justiţie”, „La Moşi”, „Lanţul slăbiciunilor”, „Mitică”, „Proces-verbal”, „Tot Mitică”, „Tren de plăcere” şi „1 Aprilie”, de I.L. Caragiale

Gruparea textelor caragialiene unde apare nominal personajul, rezervă lectorului numeroase surprize şi revelaţii şocante ce …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Ţal!…”, de I.L. Caragiale

Să-l urmărim puţin în acţiune pe Mitică, degajat de povara prejudecăţilor inerţiale şi etichetelor tendenţios-simplificatoare. …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Inspecţiune”, de I.L. Caragiale

Camaradul Mitică din Inspecţiune, de I.L. Caragiale, este o apariţie halucinantă, enigmatică, nebuloasă şi neguroasă, …