Caracterizarea personajului central Costache Giurgiuveanu din romanul „Enigma Otiliei”, de George Călinescu

În 1932, George Călinescu susţinea necesitatea apariţiei - în literatura română - a unui roman de atmosferă modernă, deşi respingea teoria sincronizării obligatorii a literaturii cu filozofia şi psihologia epocii, argumentând că literatura trebuie să fie în legătură directă cu „sufletul uman”.

Prin romanele lui, Călinescu depăşeşte realismul clasic, creează caractere dominate de o trăsătură definitorie, realizând tipologii - avarul, arivistul -, modernizează tehnica narativă, foloseşte detaliul în descrieri arhitecturale şi în analiza personajelor, înscriindu-se astfel în realismul secolului al XX-lea, cu trimitere certă către creaţia lui Balzac prin istoria unei moşteniri, în jurul căreia romancierul construieşte imaginea societăţii burgheze din Bucureşti.

Costache Giurgiuveanu este personajul central al romanului pentru că, direct sau indirect, el hotărăşte destinele celorlalte personaje care se concentrează în jurul averii sale, în goana după moştenire. El este unchiul lui Felix, cumnat cu doctorul Iosif Sima, care avusese o singură soră, căsătorită cu Giurgiuveanu, dar aceasta murise demult. Mult mai târziu, după moartea doctorului, Costache devenise tutorele lui Felix Sima. Giurgiuveanu este tatăl vitreg al Otiliei, deoarece fusese căsătorit, a doua oară, cu mama acesteia, care murise şi ea, dar bătrânul n-o înfiase oficial pe fată.

Ca personaj realist tipic, Costache Giurgiuveanu întruchipează avarul, înscriindu-se în descendenţa lui Hagi-Tudose al lui Delavrancea sau Harpagon al lui Moliere, dar se distanţează de aceştia prin tehnica modernă de realizare a eroului, în încercarea de a-şi depăşi condiţia. George Călinescu îşi apără personajul, negând includerea lui .în şirul avarilor şi aducând ca argument faptul că Giurgiuveanu este umanizat de dragostea lui sinceră pentru Otilia, chiar dacă nu reuşeşte să materializeze niciuna dintre intenţiile sale de a-i asigura viitorul.

Încă de la începutul romanului, apariţia bătrânului este bizară, deconcertându-l pe Felix atunci când îi spune: „nu-nu stă nimeni, aici”, răspuns de domeniul absurdului. Felix îşi imaginase că tutorele său e un om masiv, „de o greutate extraordinară”, având în vedere că ştia despre el că este bogat, deţine mai multe imobile, îi fusese numit tutore şi administrator al averii sale, argumente pentru a-şi închipui că Giurgiuveanu are forţă.

Portretul fizic, realizat prin ochii lui Felix, ca personaj-martor, reliefează, prin caracterizare directă, un personaj ce se apropie de grotesc, un om mititel, puţin adus de spate, cu o chelie de porţelan, cu faţa spână, buzele galbene de prea mult fumat, cu ochii clipind rar şi moale: „Capul îi era atins de o calviţie totală şi faţa părea aproape spână şi, din cauza aceasta, pătată. Buzele îi erau întoarse în afară şi galbene de prea mult fumat, acoperind mimai doi dinţi vizibili, ca nişte aşchii de os. Omul, a cărui vârstă desigur înaintată rămânea totuşi incertă, zâmbea cu cei doi dinţi, clipind rar şi moale, întocmai ca bufniţele supărate de o lumină bruscă, dar privind întrebător şi vădit contrariat”.

Aspectul exterior şi interior al casei părăginite, aflate aproape în ruină, ilustrează indirect - cu toate detaliile descriptive caricaturale - avariţia personajului şi un soi de parvenitism, arhitectura casei sugerând „intenţia de a executa grandiosul clasic în materiale nepotrivite”. Ca toţi avarii, Costache Giurgiuveanu se teme de orice nou venit, ca de un intrus periculos, un potenţial atentator la averea sa, de aceea mai întâi îl respinge pe Felix.

Caracterizarea indirectă a personajului se face prin acumularea de fapte, întâmplări, vorbe, gesturi, gânduri şi atitudini. Micile „ciupeli” faţă de Pascalopol, socotelile încărcate pentru întreţinerea lui Felix, obţinerea unor câştiguri anuale prin închirierea unor imobile pentru studenţi, localurile, restaurantele motivează, indirect, avariţia personajului, mai ales că el se supune unor privaţiuni personale de hrană, îmbrăcăminte ori îngrijiri medicale. De câte ori are prilejul să mănânce de la alţii, gesturile sale sunt sugestive pentru lăcomia structurală: „Bătrânul mânca cu lăcomie, vârând capul în farfurie”.

Întâmplător, Felix găseşte caietul cu socoteli al lui moş Costache, în care vede, cu uimire, o mulţime de cheltuieli puse în seama sa şi sume importante luate din contul său. Între aceste s calcule se regăseau, pe lângă chirie şi masă, cărţi şi instrumente medicale, materiale pentru construcţii, un voiaj la laşi, îmbrăcăminte, bani de buzunar, sume pe care tânărul nu le primise niciodată de la tutorele său.

Înşelătoria grosolană şi falsificarea socotelilor de către tutorele său în administrarea averii, îl năucesc pe Felix, care îi mărturiseşte Otiliei că s-a uitat accidental în actele lui moş Costache şi a aflat că are un venit anual de zece mii de lei, din care cheltuieşte, spune el cu un umor amar „cam o mie de lei pe lună şi construiesc o casă cu cărămizile din curte”.

Umanizat în avariţia sa de grija paternă pentru Otilia, Cosatache vrea să-i construiască o casă, pentru a-i asigura „fe-fetiţei” lui o stabilitate în viitor, dar, zgârcit până la absurd, foloseşte materiale foarte ieftine ori gratuite, strânse de la demolări, iar planul arhitectural îl face singur, deşi nu se pricepe deloc la desen tehnic.

Adună bani din orice, nu se dă în lături de la nimic pentru a acumula cât de minore avantaje materiale: vinde cursuri, manuale, seringi, instrumente medicale pe care le confiscă sau le ia pur şi simplu de la studenţii care stăteau la el cu chirie şi care întârziaţi cu plata acesteia. Banii îi ţine în casă, ascunşi în locuri ferite, temându-se permanent să nu-l vadă cineva atunci când umblă la ei, dar nu îi depune la bancă, deoarece avarul trebuie să pipăie şi să numere mereu banii, pe care-i iubeşte mai mult decât orice pe lume.

Gesturile, bâlbâială, răguşeala sunt arme de apărare şi procedee indirecte de caracterizare, sugerând reacţii provocate de teama de a nu fi jefuit, de a nu fi pus în situaţia să dea vreun ban cuiva care îi cere. Ciudăţenia personajului este dată de glasul „stins” şi „răguşit”, de duioşiile şi emoţiile ştiute numai de el, când îşi freca mâinile cu „un râs prostesc” sau de atitudinea faţă de Otilia pe care „o sorbea umilit din ochi şi râdea din toată fiinţa spână când fata îl prindea în braţele ei lungi”.

Ţinuta vestimentară ridicolă - poartă ciorapi de lână de o grosime „fabuloasă”, „plini de găuri” - şi aspectul neîngrijit - unghiile netăiate, ghetele de gumilastic, nădragii largi de stambă colorată prinşi cu sfoară - îl plasează la graniţa dintre tragic şi comic, dar accentuează, indirect, evidenta avariţie şi privare de un minim necesar pentru un trai decent.

Este dominat de o suspiciune permanentă faţă de oricine, se zbate între obişnuinţă şi dorinţă, aflându-se în imposibilitatea de a ceda Otiliei banii sau averea care i se cuveneau de drept, de la mama sa. Sentimentele paterne pe care le are pentru Otilia, singura faţă de care este generos, atât cât poate el să fie, îl fac să înţeleagă faptul că adopţia fetei, testamentul şi depunerea într-un cont pe numele ei a unei sume substanţiale constituie o cale dreaptă şi cinstită de a-i purta de grijă, dar patima pentru bani, avariţia sunt mai puternice decât nobilele porniri sentimentale şi-1 fac să amâne „sine die” luarea unei hotărâri.

Costache refuză să facă testament şi-i promite lui Pascalopol că o să-i dea banii strânşi ca să-i depună la bancă pe numele Otiliei. Moşierul îl ajută să scoată de sub saltea „un pachet de jurnal legat cu sfori” plin cu bancnote, dar de care bătrânul nu se poate despărţi: „Nu-nu-nu! nu a-acum! [...] Mai am să primesc nişte bani şi vreau să-i ducem odată, poate c-o să merg şi eu. Nu e nicio grabă. Banii ăştia îi ţin aici cu mine, să nu mă fure pungaşii ăştia, tu singur ştii unde sunt. [...] Am să ţi-i dau, mai târziu, să-i mai număr o dată...”.

În timp ce Pascalopol insistă pe lângă bătrân s-o înfieze pe Otilia, Aglae ameninţă licenţios: „Cât trăiesc eu, niciodată. Doar mai sunt legi în ţara asta, mai sunt tribunale. Îl dau pe mâna parchetului pe Costache, asta-i fac. L-a ameţit stricata asta. Cine ştie ce-o fi între ei.” De aici reiese, indirect, caracterul labil al lui Costache şi dependenţa sa totală faţă de bani, trăsături pe care Otilia le înţelege şi de aceea nu poate fi supărată pe „papa”, pe care îl caracterizează direct ca fiind „un om bun, dar are şi el ciudăţeniile lui”.

Destinul lui Costache este dramatic, moartea sa stă sub imperiul aceloraşi disperări şi temeri în care trăise Stănică Raţiu fiind cel care pune mâna pe pachetul cu bani, pe care bătrânul îl ţinea asupra sa, tocmai de teama hoţilor. După al doilea atac cerebral avut de Giurgiuveanu, Stănică pândeşte la geamul odăii şi bolnavul şopteşte înspăimântat, presimţind parcă ceea ce avea să se întâmple: „ochii, ochii!”.

Rămas singur cu „pungaşii”, moş Costache este înspăimântat că rudele îl vor jefui chiar înainte de a muri, se asigură că pianul este la locul lui şi este obsedat în continuare de ochii „care mă priveau aseară, pe fereastră”. Bătrânul ar fi scăpat şi de această dată cu viaţă, dar când vede că i se smulge de sub saltea pachetul cu bani, adică tot ceea adunase cu patimă întreaga viaţă, moş Costache moare cu groaza întipărită pe chip, articulând cu disperare: „ba-banii, pu-pungaşule”.

Mediul ambiant şi relaţia cu celelalte personaje, ca procedee indirecte de caracterizare a personajului realist sunt definite prin suspiciunea permanentă de care este chinuit bătrânul, bănuind mai ales pe Aglae şi pe Stănică Raţiu că îi pândesc averea, cu toate că şi celelalte personaje au, într-o măsură mai mare sau mai mică, interese materiale la Giurgiuveanu. Este temător faţă de oricine, are o spaimă evidentă faţă de autorităţi, de oficialităţi. Naratorul omniscient descoperă chiar o latură comică a situaţiilor ivite, ca aceea când Costache face atacul cerebral şi clanul Tulea năvăleşte în casa lui ca să supravegheze orice mişcare, acţiunea având aspect de asediu.

Aglae, în rol de comandant al asediului, vine cu Aurica, Olimpia şi, bineînţeles, cu Stănică, pentru a veghea ca nimeni să nu se atingă de nimic: „Trebuie să stăm aici să păzim, n-o să lăsăm în casă un bolnav fără simţire, care nu vede, n-aude, cu străini în casă”. Aduce apoi sarmalele de acasă şi pregăteşte un ospăţ mare, ca un festin, ignorându-l total pe moş Costache, care zăcea în pat neputincios: „Tu stai liniştit acolo ca un bolnav, să nu-ţi cadă gheaţa de la cap”.

În spirit balzacian, relaţiile lui Costache cu familia sunt degradate: de Aglae îi este frică, pe Aurica o urăşte, Stănică este un permanent pericol, iar pe ceilalţi îi ignoră. Teama provocată de avariţie îl face să nu vrea niciun doctor care să-l consulte, bănuind în orice situaţie un complot de a i se smulge banii.

În concluzie, umanizarea avarului Costache Giurgiuveanu se motivează prin respectul pe care personajul îl are pentru Pascalopol, prin încrederea faţă de Felix şi dragostea pentru Otilia, deşi nimic din intenţiile sale nu se materializează, totul rămânând la stadiul declarativ. „Costache este expresia tipică a unei monomanii. Un altul şi-ar investi banii în afaceri spre a-i fructifica sau şi-ar lua măsuri mai severe de pază, convins că toţi l-ar fura, şi nimeni nu l-ar ocroti; el ţine totul la el şi e hotărât să înfrunte eroic orice atac. Figura lui Costache Giurgiuveanu e una din marile creaţii ale romancierului.” (Alexandru Piru)

Check Also

Caracterizarea personajului Mutul din nuvela „O reparaţie”, de I.L. Caragiale

Mutul din nuvela O reparaţie, de I.L. Caragiale, este unul dintre cei patru locatari ai …

Caracterizarea personajului Miţa Baston din drama „D’ale carnavalului”, de I.L. Caragiale

Spre deosebire de Nae Girimea, Iordache, Didina Mazu, Ipistatul şi Catindatul care, fie sunt rătăciţi …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţele „Căldură mare”, „Five o’clock”, „Iniţiativa…”, „Inspecţiune”, „Justiţie”, „La Moşi”, „Lanţul slăbiciunilor”, „Mitică”, „Proces-verbal”, „Tot Mitică”, „Tren de plăcere” şi „1 Aprilie”, de I.L. Caragiale

Gruparea textelor caragialiene unde apare nominal personajul, rezervă lectorului numeroase surprize şi revelaţii şocante ce …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Ţal!…”, de I.L. Caragiale

Să-l urmărim puţin în acţiune pe Mitică, degajat de povara prejudecăţilor inerţiale şi etichetelor tendenţios-simplificatoare. …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Inspecţiune”, de I.L. Caragiale

Camaradul Mitică din Inspecţiune, de I.L. Caragiale, este o apariţie halucinantă, enigmatică, nebuloasă şi neguroasă, …