Caracterizarea personajului Catindatul din drama „D’ale carnavalului”, de I.L. Caragiale

În lista de „persoane”, Catindatul din comedia D’ale carnavalului, de I.L. Caragiale, figurează anonim ca Un catindat de la percepţie, în rând cu Un ipistat, Un chelner şi O mască. Anonimizarea acestui personaj care, sub raportul întinderii partiturii, este comparabil cu protagoniştii comediei, se explică, prin permanenta situare în exterioritatea acţiunii principale, cu lirele căreia se intersectează aleatoriu şi fără consecinţe efective. Chiar şi atunci când, în secvenţa balului, îşi schimbă costumul cu Nae Girimea de teama lui nenea Iancu de la Ploieşti, despre care crede că se află la carnaval, provocând astfel încurcături suplimentare.

Catindatul nu aduce nimic nou şi semnificativ în dezvoltarea intrigii, ci doar o amplifică pe o formulă preexistentă. Facilitează naşterea unui sui pro quo în plus, atât. Această singură contribuţie la desfăşurarea acţiunii principale se înscrie, aşadar, exclusiv în mecanica utilizării unui procedeu comun (schimbarea vestimentaţiei), fără a marca îmbogăţirea ori modificarea de esenţă a desfăşurării întâmplărilor.

Există în text menţiunea fugară a unui episod amoros din trecutul Catindatului care îl apropie sensibil de Pampon şi Crăcănel („- A! eu aş fi avut parale multe, dacă nu mă-ncurcam în trataţie de amor pe vremea războiului. O iubeam, o iubeam!... şi ea mă traducea... cu un ofiţer de itidenţie” actul I, scena a III-a), dar Caragiale uită de el, nevalorificându-i pe parcus potenţialul de similaritate.

În fond, personajul ar fi putut fi la fel de bine nu un catindat de la percepţie, ci un funcţionar de la administraţie. Un registrator de la Regia monopolurilor. Un casier, un copist de clasa a doua etc. chinuiţi de o durere dentară şi speriaţi de întâlnirea cu un frate mai mare: trecerea lor prin piesă avea aceeaşi traiectorie fundamentală, doar detaliile ar fi fost, poate, altele.

Din perspectiva tehnicii dramatice, însă, tocmai modul în care aceste detalii intră în rezonanţă cu peripeţiile personajelor angajate în conflict este absolut impecabil. Deşi n-are nici o legătură cu tot ce se petrece în jurul său, Catindatul rămâne mereu „de acolo”, apariţiile sale savuroase sunt de fiecare dată funcţionale ca surse de comedie, pline de efect umoristic, iar maniera în care amănuntele biografice se interferează cu avatarurile cuplurilor de amorezi surprinse într-un moment de criză aspiră la perfecţiune.

În primul act, poposeşte la frizeria lui Nae Girimea pentru a scăpa de o terorizantă durere de măsea. „- Ştii s-o scoţi? Scoate-mi-o!”, îi spune el decis lui Iordache pentru că, odată ajuns pe scaunul suferinţei, să renunţe senin: „- Mi-a trecut”. Scena se va repeta de câteva ori aproape identic în circumstanţe diferite, transformându-se într-un laitmotiv al apariţiilor personajului, comic prin repetitivitate (du mecanique plaque sur du vivant - Bergson), formula rămâne, se schimbă doar remediul: vederea cleştelui (metoda italianului Matei) sau magnetizarea cu jamaică (patent autohton).

În conversaţia cu Iordache se strecoară însă două informaţii ce ţin, în aparenţă, de apetitul oral al personajului, dar care se vor dovedi esenţiale pentru motivarea implicării sale în acţiunea actelor secund şi final, deşi, iniţial, ele se înfăţişează ca simple glume. (Ibrăileanu are însă dreptate: „Nimic în Caragiale nu e o simplă glumă”).

Aflăm despre existenţa unui nenea Iancu, bogasierul din Ploieşti care îl subvenţionează din partea ce i se cuvine ca asociat în firmă, dar care îl şi înspăimântă cu autoritatea sa de big brother şi despre cei doi ani de candidatură la un post la precepţie unde face, cu succes şi fără speranţă, muncă voluntară. Ambele detalii vor fi integrate cu măiestrie în canavaua întâmplărilor ulterioare.

Omonimia onomastică dintre Pampon şi bogasier, conjugată cu împrejurarea că ambii sunt ploieşteni îi induc Catindatului convingerea că fratele adept al coerciţiei fizice se află incognito în carnaval, ceea ce justifică iniţiativa schimbăm costumului cu Nae, iar mai apoi alăturarea sa grupului precipitat pe urmele fugarilor Girimea, Didina şi Iordache. Pe de altă parte, faptul că lucrează - chiar aşa, neremunerat la precepţie permite o rezolvare amuzantă a episodului cu aruncarea de către Miţa a conţinutului sticluţei cu „cerneală violentă” în ochii Catindatului confundat, din cauza schimbării costumului, cu Nae Girimea.

Volubilitatea meridională a personajului, fervoarea cu care se dedă la jocul tachineriilor, aerul permanent de aiurit simpatic, inocenţa cu care îşi relatează aventurile de neostenit candidat la un post în percepţie, spaima infantilă de a da ochii cu nenea Iancu de la Ploieşti fac din el una dintre cele mai consistente siluete comice din întreaga dramaturgie caragialeană. Poate şi fiindcă peste tot ce face pluteşte aburul subţire al gratuităţii ludice.

Catindatul aparţine şi nu aparţine lumii în care trăieşte: pare mai curând paraşutat într-însa fără un rost anume, în afara aceluia de a-i conferi un plus de farmec şi culoare. În desenarea lui, Caragiale nu foloseşte tuşe satirice lucru care nu i se întâmplă foarte frecvent, majoritatea personajelor sale aglutinând, în proporţii felurite, doze de umor pur, dar şi de sarcasm. În universul de mitici care populează D’ale carnavalului, unde toţi sunt, simultan, agresori şi victime, Catindatul pare predestinat cvasiexclusiv celei de a doua ipostaze.

Unica lui formă de agresivitate este jocul de-a tachinatul şi asta în condiţii de euforie bahică. În rest, este o victimă perpetuă: a infidelităţii femeilor (povestea cu amorul din timpul războiului), a infernului fiziologic (durerea de măsea), a terorismului familial (frica de nenea Iancu bogasierul), a ghinionului profesional (neangajarea la precepţie vreme de doi ani, la care se mai adaugă şi spaima de a fi demis în chip absurd dintr-un post pe care nu-l deţine: „- Mă destituie, nu se poate să lipsesc”).

Mai presus însă de toate, rămâne victima unei teribile confuzii de persoane care doar din simplu noroc nu se transformă într-o tragedie: când Miţa îl împroaşcă temeinic cu cerneală („- Eşti ciuruit; numai în albul ochilor n-ai...”), ea este convinsă că sticluţa conţine vitriol. Fără providenţiala substituire de licori operată de spiţer, Catindatul ar fi fost un om nenorocit pe viaţă, şi, vorba lui Caragiale: nenorocirea - prost lucru!

Câteva întrebări apropo de acest misterios spiţer: ce l-o fi determinat, oare, să înlocuiască vitriolul cu un lichid inofensiv dincolo de nevoia autorului de a menţine piesa în hotarele comediei? Să fi avut el vreo premoniţie vizavi de intenţiile răzbunătoarei republicane? Dacă da, pe ce se baza? Cunoştea istoria? Comitea un simplu gest de precauţiune profesională? Intrase la bănuieli văzând că ploieşteanca solicită de două ori în aceeaşi zi periculoasa licoare? În fine: ce se afla, totuşi, în prima sticluţă a Miţei, cea pe care Nae Girimea i-o subtilizează în actul I? Nu cumva... Doamne fereşte?!... Teribilă dezinvoltura cu care se joacă acest Caragiale pe graniţa fragilă dintre comedie şi dramă, parol!

Check Also

Caracterizarea personajului Mutul din nuvela „O reparaţie”, de I.L. Caragiale

Mutul din nuvela O reparaţie, de I.L. Caragiale, este unul dintre cei patru locatari ai …

Caracterizarea personajului Miţa Baston din drama „D’ale carnavalului”, de I.L. Caragiale

Spre deosebire de Nae Girimea, Iordache, Didina Mazu, Ipistatul şi Catindatul care, fie sunt rătăciţi …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţele „Căldură mare”, „Five o’clock”, „Iniţiativa…”, „Inspecţiune”, „Justiţie”, „La Moşi”, „Lanţul slăbiciunilor”, „Mitică”, „Proces-verbal”, „Tot Mitică”, „Tren de plăcere” şi „1 Aprilie”, de I.L. Caragiale

Gruparea textelor caragialiene unde apare nominal personajul, rezervă lectorului numeroase surprize şi revelaţii şocante ce …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Ţal!…”, de I.L. Caragiale

Să-l urmărim puţin în acţiune pe Mitică, degajat de povara prejudecăţilor inerţiale şi etichetelor tendenţios-simplificatoare. …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Inspecţiune”, de I.L. Caragiale

Camaradul Mitică din Inspecţiune, de I.L. Caragiale, este o apariţie halucinantă, enigmatică, nebuloasă şi neguroasă, …