Caracterizarea personajului Cănuţă din nuvela „Cănuţă, om sucit”, de I.L. Caragiale

Cănuţă este unul dintre personajele catalogate drept insolite, ermetice ale prozei lui I.L. Caragiale în ansamblul căreia face o figură atipică, de „ciudat”. Nu însă în raport cu normele circumstanţialităţii pasabile, ci cu însăşi esenţa lumii în care îşi încastrează existenţa. Cănuţă derivat onomastic cu inflexiuni comice de la Radu, Răducanu - este „un om care toată viaţa lui nu s-a putut potrivi cu lumea”, această incompatibilitate structurală urmărindu-l de la naştere până la moarte, ba chiar şi dincolo de ea.

El nu vede, cum se spune îndeobşte, lumina soarelui, ci, mai curând, tenebrele nopţii, maică-sa venindu-i sorocul „să-l nască tocmai despre ziuă”, pe o vreme urâtă, de iarnă târzie. Pentru că moaşa întârzie, pruncul îşi pierde răbdarea şi dă buzna în lume fără ajutor şi asistenţă de specialitate. Acelaşi comportament inconoclast vădeşte şi peste câteva săptămâni, cu ocazia botezului când, la al treilea contact cu apa rece, „copilul s-a smucit dintre degetele popii ca o vârlugă şi a scăpat în fundul cristelniţii”.

Rămas orfan tocmai când se face băiat de învăţătură, Cănuţă trece în grija bunicii dinspre tată. Performanţele sale şcolare sunt modeste: ajunge „cu chiu cu vai în clasa a patra”, după care renunţă, gestul intrând în consens cu opinia dascălului care consideră „că nu-i de şcoală, e copil onest, una-l întrebi şi alta răspunde”.

Bătrâna îl vâră în slujbă la un băcan cu apucături asemănătoare celor ale lui Jupân Dumitrache din O noapte furtunoasă: când Cănuţă, trimis cu marfa la un muşteriu, o ia pe o scurtătură alunecoasă şi cade spărgând sticlele, stăpânul îi trage o bătaie zdravănă, reproşându-i că n-a apucat-o pe Podul Mogoşoaei (Calea Victoriei de astăzi): când, altădată, băiatul optează pentru traseul indicat, se alege cu o pereche de palme pentru că drumul durează mai mult.

Fire sucită, băiatul suportă cu stoicism prima aprigă maltratare, dar părăseşte slujba după primirea celor două palme mult mai puţin drastice. Şi o face exact în ziua când atinge ghinionistul prag al vârstei de treisprezece ani. În continuare, schimbă mai mulţi stăpâni, apoi mai multe partide politice, mereu în contratimp cu momentul în care ele ajungeau la putere sau intrau în opoziţie.

Căsătorit, este înşelat iniţial de soacra care nu-i dă zestrea promisă, ulterior şi de nevastă (în mai multe reprize). Reacţionează vag sau chiar deloc la toate astea. În schimb, pentru faptul că cele două femei lasă să se ardă la cuptor un crap procurat de sărbătoarea Blagovişteniilor, introduce „fără nici o vorbă” divorţ, nelăsându-se înduplecat nici măcar de împrejurarea că nevasta, însărcinată, pierde copilul şi e „cât pe-aci să piară de boală şi de mizerie”.

După un timp, o întâlneşte întâmplător pe stradă cu dureri cumplite de măsea, o însoţeşte la stomatolog şi, înduioşat de enorma ei „scârbă de viaţă”, îi plăteşte vizita, o invită la cafenea şi astfel căsnicia se reface, dovedindu-se durabilă. O întrerupe doar moartea personajului survenită „dintr-un nimic”: refuzul unui prieten de a-i împrumuta o mică sumă de bani.

Dar odiseea lui Cănuţă încă nu a ajuns la capăt: la parastasul de şapte ani, când groparii procedează la deshumarea cadavrului în vederea spălării oaselor, după datină, se constată că scheletul decedatului era aşezat într-o poziţie nefirească, alta decât aceea în care fusese depus în sicriu. Este argumentul ultim, post-mortem, al „sucelii” funciare ce guvernase întreaga existenţă a personajului.

Considerată, îndeobşte, nuvelă, Cănuţă, om sucit aglutinează datele romanului vieţii unui erou urmărit, prin câteva detalii, de la venirea pe lume până dincolo de mormânt. Personal, nu mi se pare deloc că textul şi personajul îşi justifică, în ordine literară, plasarea printre creaţiile lui Caragiale demne de ample desfăşurări interpretative, cu atingeri de metafizică şi semantică abisală. Privilegiul unei astfel de tratări revine de drept lucrărilor situate la o anumită altitudine estetică, iar nu textelor minore literar, chiar dacă şi ele poartă semnătura maeştrilor.

Beethoven a compus şi Simfonia a IX-a şi Fur Elise, dar nu-i acelaşi lucru. Tendinţa comentatorilor de a dezvolta strategii similare şi acelaşi instrumentar exegetic vizavi de capodopere şi de simple bruioane, doar fiindcă şi unele şi altele au ieşit de sub pana unui mare clasic, este contraproductivă, stimulând nivelări valorice ce nu servesc nimănui. Căutarea cu orice preţ de sensuri profunde în texte care nu trec prealabila probă a verităţii axiologice reprezintă o eroare elementară, acceptată unanim ca atare de plano, căreia însă rareori izbutim să-i rezistăm efectiv.

Se pare a fi cazul schiţei de roman Cănuţă, om sucit: şi ei i s-a pus în cârcă uneori mai mult decât poate duce. Cheia comportării ciudate a personajului se află într-o frază din text cât se poate de explicită: „Istoria lui se poate asemăna cu istoria unui pahar care rabdă să-l umpli cu litra şi pentru o picătură se supără şi dă pe-afară”.

Într-adevăr, schema de funcţionare a reacţiilor „sucite” ale lui Cănuţă este sistematic aceeaşi: există de fiecare dată o acumulare (explicită ori doar sugerată) de fapte, trăiri, experienţe etc. la care eroul rămâne relativ pasiv şi un amănunt aparent nesemnificativ „un nimic”, „un moft” care declanşează brusc ieşirea din inerţie, materializată într-un gest disproporţionat în raport cu dimensiunea cauzei sale imediate.

Cănuţă încasează bătăi straşnice de la băcan fără să crâcnească, dar sunt de-ajuns două palme - „picătura” despre care vorbeşte autorul - pentru ca băiatul să-şi ia lumea în cap şi să se întoarcă la bunica. Mai târziu, soacra şi nevasta îi provoacă supărări grave şi repetate, peste care trece cu uşurinţă; este suficientă însă, o neglijenţă gastronomică minoră pentru ca bărbatul „să-şi iasă din pepene” şi să intenteze divorţ.

Aşijderea, el rezistă la planşetele şi implorările celor două femei, la ameninţarea primejdiei grozave prin care îi trece consoarta care avortează „de necaz, de mâhnire”, fiind „cât pe-aci să piară”, dar se lasă înduioşat de o banală durere de dinţi a respectivei cu care îşi reia viaţa conjugală.

Nici moartea lui Cănuţă nu este provocată de lungul şir de vicisitudini şi nenorociri care îi marchează existenţa, ci de iritarea generată de cearta cu un „prieten pe care l-a fost îndatorat pe vremuri cu mult mai mult”, ingratul găsind de cuviinţă să-i refuze împrumutul cu „o mică sumă”. A vorbi aici despre un mister al sufletului omenesc, despre impenetrabila interioritate a personajului (Liviu Papadima nu se sileşte să susţină în privinţa lui Cănuţă „ideea unei substanţe lăuntrice de o profunzime inaccesibilă”) mi se pare cel puţin exagerat.

Intrat în circuitul şcolar din motive conjuncturale, de morală didactică, textul a beneficiat de o vizibilitate pe care valoarea sa nu o justifică, „sucelii” lui Cănuţă (ca personaj literar, apariţie lipsită de pregnanţă, de forţă expresivă) căutându-i-se excesiv raţiuni hermeneutice în false profunzimi şi complexităţi existenţiale. Est modus in rebus, totuşi...

Check Also

Caracterizarea personajului Mutul din nuvela „O reparaţie”, de I.L. Caragiale

Mutul din nuvela O reparaţie, de I.L. Caragiale, este unul dintre cei patru locatari ai …

Caracterizarea personajului Miţa Baston din drama „D’ale carnavalului”, de I.L. Caragiale

Spre deosebire de Nae Girimea, Iordache, Didina Mazu, Ipistatul şi Catindatul care, fie sunt rătăciţi …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţele „Căldură mare”, „Five o’clock”, „Iniţiativa…”, „Inspecţiune”, „Justiţie”, „La Moşi”, „Lanţul slăbiciunilor”, „Mitică”, „Proces-verbal”, „Tot Mitică”, „Tren de plăcere” şi „1 Aprilie”, de I.L. Caragiale

Gruparea textelor caragialiene unde apare nominal personajul, rezervă lectorului numeroase surprize şi revelaţii şocante ce …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Ţal!…”, de I.L. Caragiale

Să-l urmărim puţin în acţiune pe Mitică, degajat de povara prejudecăţilor inerţiale şi etichetelor tendenţios-simplificatoare. …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Inspecţiune”, de I.L. Caragiale

Camaradul Mitică din Inspecţiune, de I.L. Caragiale, este o apariţie halucinantă, enigmatică, nebuloasă şi neguroasă, …