Caracterizarea personajului Călătorul din nuvela „Grand Hotel «Victoria Română»”, de I.L. Caragiale

Dacă facem abstracţie de conotaţiile autobiografice - mai pronunţate aici decât în alte texte ale lui I.L. Caragiale şi, de aceea, mai uşor de depistat - Grand Hotel „Victoria Română” este, sub raport strict literar, o proză ce reiterează vechiul motiv al călătoriei şi al călătorului, combinat cu un altul, frecvent la autorul Momentelor, al nopţii infernale (Situaţiunea, Repausul duminical, O noapte furtunoasă, La hanul lui Mânjoală, Inspecţiune, Tren de plăcere etc.).

Avem, aşadar, de-a face cu un peregrin care nu se ştie de unde vine şi nici încotro se îndreaptă, popasul în oraşul copilăriei purtând mai curând pecetea hazardului. Oricum, este întâlnirea a două stranietăţi („Trebuie să mărturisesc că n-am simţit «acele palpitări» care se simt la orice revedere de acest fel; ce-i drept, nici pomii sau altele n-au manifestat faţă de «vechiul lor prieten» vreo deosebită emoţie”).

Obosit şi cuprins de o indispoziţie ce se accentuează progresiv, Călătorul se decide fără efuziune să petreacă noaptea la hotelul din centrul oraşului natal de unde, a doua zi în zori, va să-şi urmeze drumul. Ca în multe naraţiuni de acest gen, din momentul descinderii într-un topos nou, personajul nu se mai manifestă predilect ca actant epic, reducându-şi prezenţa la condiţia de reflector al realităţii cu care intră în contact.

O realitate stresantă, agresivă, violentă, provocatoare de angoase. Aproape tot ce se întâmplă în continuare configurează o tipică relaţie agresor-victimă. Călătorul resimţind invazia contingentului prin toate simţurile, cele mai solicitate fiind văzul, auzul, simţul tactil şi mirosul.

„Toţi ochii” clienţilor din confiserie („Privirile mă săgetează; pe lângă cei de la mese, ies acum să se uite şi cei din cafenea...”), uitătura insistentă până la pragul insuportabilităţii a copilului cu prăjitura, „căldura năbuşitoare”, mirosul de „vopsea cu terebentină proaspătă”, asaltul tactil al insectelor, încă mai greu de suportat ca pipăitul băieţelului cu posibile înzestrări malefice, lumânarea a cărei lumină îi „dă drept în ochi”, bestiala scenă a uciderii câinelui de către măturători, percepută vizual şi auditiv („Huiduielile şi râsetele acopăr chiar glasul cel mai interesat, chelălăiturile animalului îl mai văd doar cum se zbate sub loviturile măturătorilor, ridicând cu contorsiunile lui un nor gros de praf... Sunt nervos, nu mai pot privi, dar tot ascult...”), lovirea brutală a femeii pe jumătate dezbrăcată, încheiată cu leşinul (sau, poate, moartea) nefericitei („Aud atunci o horcăială-necată şi, în cadrul luminat al birtului, văd silueta albă a femeii ridicând în sus braţele goale cu pumnii încleştaţi dând capul cu părul despletit pe spate, ca şi când i s-ar fi frânt gâtul. Un moment se răsuceşte de mijloc, apoi cade ţeapănă pe spate în prag... Pun mâinile la ochi...”) -, toate laolaltă şi fiecare în parte biciuiesc paroxistic nervii întinşi ai Călătorului. Ieşirea din această noapte valpurgică şi din imperiul oraşului blestemat echivalează cu o binecuvântare, cu o eliberare de tenebre: „În câteva minute sunt afară la câmp. Ce dimineaţă! Ce răcoare! şi ce singurătate!”.

Caragiale recurge destul de frecvent la naraţiunea la persoana întâi, dar în Grand Hotel „Victoria Română” autorul se identifică mai decis cu naratorul: trimiterile la 11 fevruarie, dată de referinţă în O scrisoare pierdută („- Mă cunoaşte conu Zaharia de la 11 fevruarie...”) sau la numărul 9 (celălalt titlu iniţial al Nopţii furtunoase) direcţionează instantaneu gândul către nenea Iancu-scriitorul. La fel stau lucrurile şi cu celebrele propoziţii „Simţ enorm şi văz monstruos” considerate de Paul Zarifopol (şi nu numai de el) drept o veritabilă emblemă pentru Caragiale şi opera sa privită, în ansamblu: „ele nu sunt numai o formulă ocazională, ci rezumă un temperament şi lămuresc o metodă artistică”.

A vedea în Călătorul din Grand Hotel „Victoria Română” pe cetăţeanul I.L. Caragiale nu se pare corect, nu însă şi suficient de relevant în ordine literară. Prefer citirea acestei schiţe în cheia parabolei: Călătorul este, de fapt, Scriitorul care primeşte din realitatea materială, din zona metafizicului („deochiul” probabil al copilului cu prăjitura) şi din labirintul memoriei afective (amintirea maidanului şi a „petrecerii populare” constând în prinderea la mijloc a unui câine) semnale din partea vieţii ca datum complex şi pluridimensional, care îşi cere dreptul la reflectare artistică.

Şi, dacă ar fi să-i dăm a doua oară crezare lui Paul Zarifopol, noaptea infernală petrecută la Grand Hotel „Victoria Română” a dobândit pentru Caragiale virtuţi de experienţă iniţiatică soldată cu fecunde consecinţe în plan literar: „În grav sau în ridicul, construcţiile lui poartă semn de fundamentală violenţă”.

Check Also

Caracterizarea personajului Mutul din nuvela „O reparaţie”, de I.L. Caragiale

Mutul din nuvela O reparaţie, de I.L. Caragiale, este unul dintre cei patru locatari ai …

Caracterizarea personajului Miţa Baston din drama „D’ale carnavalului”, de I.L. Caragiale

Spre deosebire de Nae Girimea, Iordache, Didina Mazu, Ipistatul şi Catindatul care, fie sunt rătăciţi …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţele „Căldură mare”, „Five o’clock”, „Iniţiativa…”, „Inspecţiune”, „Justiţie”, „La Moşi”, „Lanţul slăbiciunilor”, „Mitică”, „Proces-verbal”, „Tot Mitică”, „Tren de plăcere” şi „1 Aprilie”, de I.L. Caragiale

Gruparea textelor caragialiene unde apare nominal personajul, rezervă lectorului numeroase surprize şi revelaţii şocante ce …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Ţal!…”, de I.L. Caragiale

Să-l urmărim puţin în acţiune pe Mitică, degajat de povara prejudecăţilor inerţiale şi etichetelor tendenţios-simplificatoare. …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Inspecţiune”, de I.L. Caragiale

Camaradul Mitică din Inspecţiune, de I.L. Caragiale, este o apariţie halucinantă, enigmatică, nebuloasă şi neguroasă, …