Caracterizarea personajului Barbu Hasnaş din romanul „Nuntă în cer”, de Mircea Eliade

Ca personaj-narator, Barbu Hasnaş din romanul Nuntă în cer, de Mircea Eliade, îşi începe confesiunea din vremea în care era un tânăr student de 24 de ani şi urma studii de inginerie în Franţa, pentru care un unchi îi trimitea lunar o bursă modestă, care-i ajungea „exact cât să-mi duc zilele”. Fiind pasionat de cariera de ofiţer, tânărul Barbu Hasnaş se înrolează voluntar împreună cu alţi studenţi români din Franţa, întrucât izbucnise Primul Război Mondial.

Urmează câteva luni o şcoală militară şi se întoarce pe front sublocotenent, fiind decorat de două ori pentru merite deosebite în luptă: „Mă obişnuisem cu războiul, mă obişnuisem foarte repede şi cu gândul morţii. De altfel, nu mă legau prea multe lucruri de viaţă. Eram orfan, nu aveam fraţi şi singurul meu prieten, un coleg de la şcoală, murise în primul an de război. Eram fericit că pot lupta ca ofiţer în armata franceză”. După intrarea României în război, Hasnaş se întoarce în ţară, fiind emoţionat la gândul că ar putea muri pe pământul străbun.

Impresionat de experienţa de iubire a lui Andrei Mavrodin, Hasnaş simte nevoia să-i destăinuiască acestuia propria poveste de dragoste întâmplată mai demult, cu „vreo opt-nouă ani” înainte, întrucât poate că o să-l inspire într-un viitor roman. Ceea ce-l uimeşte pe Hasnaş este faptul că i se pare că iubirea lui „seamănă cu tot ce ţi se povesteşte despre dragoste. Dar poate că de data aceasta seamănă într-adevăr”.

În anul 1917, tânărul ofiţer se afla într-un tren foarte aglomerat, care se pusese brusc în mişcare şi o fetiţă de vreo 15 ani striga disperată, deoarece mătuşa ei rămăsese pe peronul gării. Hasnaş o ajută pe Lena să coboare în gara de destinaţie şi o dă în grija unui prieten care lucra acolo. Peste o săptămână, află de la acesta că fetiţa fusese luată de un ofiţer, care spusese că e vărul ei.

Între timp, Hasnaş îşi moşteneşte unchiul şi devine un om bogat. La cei 30 de ani ai săi avea avere, o vastă experienţă de viaţă, nu se îndrăgostise niciodată, ba mai mult, cu femeile era „poate un cinic”, având o relaţie amoroasă cu soţia unui deputat. Era prin 1924, când „eleganţa şi desfrânarea Bucureştiului atinseseră culmi nemaipomenite”.

Într-o noapte, prietena lui îi prezintă „o pasăre rară”, pe Lena, „ultima fecioară din secolul XIX!”. Hasnaş o recunoaşte pe fetiţa din tren şi, întrebând-o ce s-a întâmplat după ce o lăsase în gară, aceasta îi spune că a doua zi sosise şi mătuşa ei, negând că ar fi luat-o un văr îmbrăcat în uniformă de ofiţer, care, după ce îi pusese bagajele în trăsură, începuse să o sărute.

Tânăra este cu totul deosebită faţă de celelalte femei, „atât de sobră şi atât de serioasă cum arăta” şi nu părea „deloc la locul ei în această casă, la această oră mai ales”. Întrebând-o pe gazdă cine este această tânără, Hasnaş află că este „un foarte mare mister” şi nimeni dintre cei prezenţi nu pare să ştie nimic altceva despre ea.

Hasnaş o întâlneşte peste câteva zile pe Lena tot în casa prietenei sale, Clody, iar peste alte 10 zile o zăreşte, surprins, în vagonul-restaurant al trenului care mergea la Milano. Coboară împreună la Veneţia, se plimbă prin piaţa San Marco discutând despre experienţa lui amoroasă, bărbatul mărturisind că „n-am iubit niciodată”, deşi a cunoscut „destule femei”, fapt care-o determină pe Lena să-l compare cu Don Juan.

Hasnaş îi evocă interlocutorului Mavrodin scena petrecută la hotel în aceeaşi seară. Lena părea total absentă, „îmi dădeam foarte bine seama că nu înţelege ce se întâmplă cu ea, dar îi va fi peste putinţă să se apere, să se trezească măcar” şi Hasnaş constată uimit că „fusese, într-adevăr, fecioară; nicio mângâiere nu-i tulburase oboseala sa îngheţată”. Femeia îl privea mirată, „cu ochii ei mari arşi şi nelămuriţi”.

Dacă la început atitudinea lui fusese obişnuită, orgolioasă şi nepăsătoare faţă de tânăra pe care o sedusese („Era o fată tânără, frumoasă, inteligentă, care mă iubea şi pe care o avusesem. Cam atât. Nu mă gândeam la nimic altceva, nu bănuiam altceva.”), în ziua următoare Lena, cu ochii strălucitori şi cu faţa îmbujorată, îi acordă - în glumă - cinci zile ca să se îndrăgostească de ea. Peste câteva zile, mărturiseşte Hasnaş, el era total schimbat, încurcat şi timid, simţea cum „o nelămurită fericire începea să mă cuprindă” şi se surprinde declarând: „Cred că m-am îndrăgostit cu adevărat”.

Aflându-se la Nisa, un cunoscut îl felicită pentru frumuseţea logodnicei sale, el neagă cu fermitate („Nu suntem logodiţi!”), apoi gândul acesta nu-i dă pace şi seara, la masă o întreabă brusc: „Nu e aşa că vrei să fii soţia mea?”. Peste o lună s-au căsătorit la Paris, având ca martori un cerc restrâns de prieteni. Întorşi la Bucureşti, scenele de gelozie se dezlănţuie între cei doi, vechile relaţii ale lui Hasnaş declanşează între ei conflicte care le ameninţă iubirea.

Deşi devine conştient că Lena îi era necesară „ca aerul, ca apa, ca lumina”, Hasnaş are uneori stări de exasperare, „indignat de căsătoria aceasta, care mă apăsa, sufocându-mă”, iar alteori se simte trist şi melancolic, „dragostea aceasta nu mă făcea întotdeauna fericit”, simţind iubirea ca pe o boală („Lena îmi era necesară, aşa cum sunt necesare anumite medicamente la un anumit fel de boale.”).

Femeia se schimbase şi ea după căsătorie, renunţase la multe preocupări care-i plăcuseră înainte, ca pictura, muzica, dar nu reuşea să devină mondenă, nu-i plăceau vizitele, nu se putea acomoda cu snobismul societăţii bucureştene. După vreo şase luni de la stabilirea lor în Bucureşti, Hasnaş îi destăinuie unui prieten că se simte nefericit, deşi este convins că „Lena mă iubeşte tot atât de mult pe cât o iubesc şi eu”, că pentru el este prima oară când este îndrăgostit cu adevărat, că între ei „toate merg admirabil”.

La sugestia prietenului, „despărţiţi-vă, atunci”, Hasnaş îşi recunoaşte neputinţa: „Nu pot. Ar fi mai cumplit să trăiesc fără ea. Acum, după ce-am cunoscut-o, după ce ne-am îndrăgostit unul de altul, nu mai e nimic de făcut: trebuie să trăim împreună... Până la sfârşitul vieţii”.

El conştientizează că unirea sufletelor este definitivă, că orice s-ar întâmpla nu se mai pot despărţi, că sunt legaţi unul de altul „până la moarte, în sensul concret al cuvântului”, că atâta timp cât trăieşte ea, „fie că eşti sau nu eşti îndrăgostit, fie că vrea sau nu mai vrea iubita, te simţi al ei, legat de ea, ursit ei...”. Cu vremea, atmosfera căsniciei se destinde, relaţia lor se relaxează, Hasnaş se împăcase „cu noua mea condiţie, totul mi se părea nu numai firesc, dar şi necesar”.

După sărbătorirea celui de al treilea an de căsătorie, câteva întâmplări minore strică din nou echilibrul căsniciei, ce părea instalat definitiv: Lena pierde piatra de la un inel şi acest lucru o afectează peste măsură. Hasnaş este deprimat inexplicabil de voioşia zgomotoasă a unor tineri etc.

Bărbatul se simte „trecut”, devine conştient că s-au petrecut în sine modificări insesizabile: „simţeam că trecuse ceva, un anumit timp, sau poate chiar cea mai frumoasă parte din tinereţea mea. În orice caz, pierdusem ceva fără să bag de seamă. Anumite lucruri nu le mai puteam face. Ce fel de lucruri? Nu-mi dădeam seama, nu puteam preciza nimic. Dar sentimentul acesta era că îmi sunt interzise anumite lucruri. Şi încă expresia aceasta: „interzise”, e foarte vagă. Pentru că, uneori, mai poţi avea speranţe că ai putea răzbate şi peste un lucru interzis; printr-o nebunie oarecare sau printr-un mare noroc, sfărâmi hotarele lucrului interzis. Dar eu nu simţeam asta. Simţeam că anumite lucruri, pe care nu izbuteam să le identific, au murit pentru mine; că orice aş face, oricât m-ar ajuta norocul şi viaţa, nu le voi mai putea întâlni...”.

Şi brusc, se surprinde spunându-i Lenei: „Mă gândeam că ar fi timpul să avem un copil...”, simţindu-se deodată copleşit de „setea obscură de a te naşte din nou, nevoia unei compensaţii în altcineva decât tovarăşa de iubire şi de viaţă”.

Analizându-şi starea de deznădejde care-l apasă, Hasnaş regretă că a lăsat „să treacă atâta timp, pe care nimeni nu mi-l mai putea înapoia”, gândindu-se cu disperarea neputinţei la faptul că, dacă ar fi avut un copil din primul an de căsătorie, „acum aş fi fost altfel, [...] aş fi simţit că am pentru cine trăi”. Timpul s-a scurs ireversibil şi el este împovărat de „sentimentul ireparabilului”, amplificat de faptul că intenţiile soţiei sale „nu se potriveau cu ale mele”. În seara aceea Lena nu a coborât la masă pretextând că nu se simte bine, iar Hasnaş a plecat la club să se distreze, lipsind - pentru prima dată de la căsătorie - o noapte întreagă de acasă.

Între cei doi soţi se instalează o atmosferă tensionată, o gravitate rece. Lena pleacă de acasă şi, spre miezul nopţii, Hasnaş primeşte de la ea o scrisoare prin care îi spunea că va dormi la mătuşa ei, că a doua zi îl va vizita un avocat, că îi mulţumeşte pentru fericirea pe care i-a dăruit-o în aceşti trei ani: „Era o scrisoare de adio, pe care, sunt sigur, o începuse de mai multe ori, ca să nu pară prea patetică şi, în acelaşi timp, să rămână destul de prietenoasă”.

Hasnaş s-a dus imediat după ea şi a găsit-o „foarte obosită, cu figura aspră, opacă”, sperând într-o împăcare. Femeia rămâne, însă, inflexibilă, el se încrâncenează şi hotărăşte brusc: „Ne despărţim! Era şi timpul, de altfel...”. Are impresia că decizia lui se bazează pe principii morale solide, că despărţirea se produsese numai pentru că ea nu voia „să aibă copii”, iar pentru el „lucrul acesta e o datorie sacră”.

Suferinţa lui este de neînchipuit şi timpul nu-i ameliorează disperarea, dimpotrivă, „dorul meu de Lena crescuse iarăşi ca în cele dintâi luni ale dragostei noastre”. Orgoliul îl împiedică să mai facă o încercare de împăcare cu soţia sa, deşi aflase de la un prieten care o întâlnise că „şi ea suferă cumplit şi că ajunsese de nerecunoscut”. Aflat la Paris, Hasnaş află că murise mătuşa Lenei, îi trimite o telegramă de condoleanţe şi ea îi mulţumeşte „printr-o simplă carte de vizită, cu numele ei de fată”, semn că divorţul se terminase.

Abia acum Hasnaş înţelege cu durere că Lena nu-i mai aparţine şi simte că „viaţa mea a ratat într-un lamentabil naufragiu”, fiind copleşit definitiv de „sentimentul propriului tău naufragiu”. Întors la Bucureşti după câteva luni, Hasnaş este dornic să afle amănunte despre viaţa Lenei, dar nimeni nu ştia nimic, ea se izolase complet de lume, dispăruse cu totul din societatea bucureşteană. Într-o dimineaţă, Hasnaş se hotărăşte să-i facă o vizită, o găseşte emoţionată şi tristă, dar constată cu amărăciune că nimic nu mai putea construi între ei o punte de legătură.

Confesiunea lui Hasnaş are loc după opt ani de la întâmplările relatate, aşadar în timp subiectiv, declanşate fiind de memoria involuntară afectivă, deşi „memoria pasională nu e o calitate bărbătească”: „E drept, mi-aduceam mereu aminte că am iubit, că singura femeie pe care o iubisem cu adevărat a fost Lena. Amănuntul acesta nu l-am putut niciodată uita: că am cunoscut dragostea şi că toate aventurile în care mă implicam nu erau decât episoade trecătoare”.

Gidismul despre care vorbeşte critica literară este evident, timpul definindu-se prin două valenţe: una obiectivă - aceea în care s-au manifestat sentimentele de iubire în mod direct, în trecut - şi una subiectivă, psihologică - aceea care evocă aceste sentimente: „nu mai era o amintire a dragostei, întocmai după cum pot spune că îmi amintesc, că mă numesc Barbu Hasnaş”. Acum el este recăsătorit, are „doi băieţi frumoşi, care îşi petrec vara împreună cu mama lor în Elveţia”.

Consideră şi acum, după atâţia ani că nu te întâlneşti cu o asemenea dragoste decât o singură dată în viaţă”, că intensitatea unei astfel de iubiri „aparţine într-un anumit sens miracolului, de aceea şi apare, poate, atât de întâmplător [...]” şi că este „în putinţa noastră să realizăm acest miracol”, deşi „ne dăm seama prea târziu de el, ne dăm întotdeauna seama prea târziu...”.

Cei doi bărbaţi, Andrei Mavrodin şi Barbu Hasnaş, veniseră la cabană ca să meargă la vânătoare şi-i mărturisesc gazdei, care se arată uimit că-i găsise treji în zor şi că stătuseră de vorbă toată noaptea, povestind „fiecare dragostele din tinereţe”. Pregătiţi de vânătoare, ei merg „tăcuţi şi gânditori”, când Mavrodin întreabă deodată cu glasul sugrumat de emoţie: „Crezi că Ileana mai trăieşte?” şi amândoi simt că nu.

În romanul Nuntă în cer se manifestă ideea timpului subiectiv, ca influenţă a lui Andre Gide, modalitate prin care naratorul relatează fapte şi întâmplări petrecute cândva, aduse în prezent prin memorie involuntară sau afectivă şi prezentate într-o viziune subiectivă, sentimentele, trăirile fiind evocate dintr-un alt unghi de percepţie.

Ideea iubirii profunde este surprinsă prin prisma celor doi eroi care-şi rememorează, confesându-se, concepţiile, stările şi sentimentele de dragoste aşa cum le apar după o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp. Interesant este faptul că cele două versiuni succesive ale idilei ar părea că stau în opoziţie, deoarece fiecare dintre cei doi bărbaţi pe care îi iubise femeia dorise să obţină de la ea exact ce respinsese celălalt.

Barbu Hasnaş voise copii, dintr-un instinct al perpetuării, înscriindu-se astfel în banalul realului cotidian, iar Andrei Mavrodin, scriitorul, având aspiraţii spirituale, refuză femeii dorinţa ei, simplă şi umană de a avea copii. Totuşi, cele două concepţii opuse ale eroilor se întâlnesc în aceeaşi iubire posesivă şi pătimaşă faţă de femeia de care - fiecare dintre ei - se îndrăgostise pe viaţă. De fiecare dată, femeia găseşte forţa interioară de împotrivire, căci, de fiecare dată, ea este cea care desface legătura, dispărând definitiv din viaţa lor şi închizându-se enigmatic în sine.

Critica literară vorbeşte despre manifestarea, în acest roman, a egolatriei (manie de a se preocupa exagerat de propria persoană, supraestimare a valorii personale, egotism) masculine în două versiuni succesive, acest fapt sugerând mania fiecăruia dintre cei doi bărbaţi de a se preocupa exagerat de propria persoană, supraestimarea propriei valori.

Având orgoliul masculin al posesiei, la Barbu Hasnaş fixat în realitatea banalului, la Andrei Mavrodin înălţat la spiritualitatea artistului, cei doi îndrăgostiţi nu pot ceda, nici chiar din dragoste, în faţa dorinţelor femeii iubite, care, la rândul ei, are aceeaşi forţă interioară de a nu se supune acestei dominaţii, pe care o simte ca pe un pericol de diminuare a personalităţii sale.

Check Also

Caracterizarea personajului Mutul din nuvela „O reparaţie”, de I.L. Caragiale

Mutul din nuvela O reparaţie, de I.L. Caragiale, este unul dintre cei patru locatari ai …

Caracterizarea personajului Miţa Baston din drama „D’ale carnavalului”, de I.L. Caragiale

Spre deosebire de Nae Girimea, Iordache, Didina Mazu, Ipistatul şi Catindatul care, fie sunt rătăciţi …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţele „Căldură mare”, „Five o’clock”, „Iniţiativa…”, „Inspecţiune”, „Justiţie”, „La Moşi”, „Lanţul slăbiciunilor”, „Mitică”, „Proces-verbal”, „Tot Mitică”, „Tren de plăcere” şi „1 Aprilie”, de I.L. Caragiale

Gruparea textelor caragialiene unde apare nominal personajul, rezervă lectorului numeroase surprize şi revelaţii şocante ce …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Ţal!…”, de I.L. Caragiale

Să-l urmărim puţin în acţiune pe Mitică, degajat de povara prejudecăţilor inerţiale şi etichetelor tendenţios-simplificatoare. …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Inspecţiune”, de I.L. Caragiale

Camaradul Mitică din Inspecţiune, de I.L. Caragiale, este o apariţie halucinantă, enigmatică, nebuloasă şi neguroasă, …