Caracterizarea personajului Andrei Mavrodin din romanul „Nuntă în cer”, de Mircea Eliade

Andrei Mavrodin este primul personaj-narator din romanul Nuntă în cer, de Miarcea Eliade, care îi destăinuie lui Hasnaş concepţia sa iniţială despre iubire, când credea că „niciun bărbat nu s-ar sacrifica pentru un amor”, dar atunci când se îndrăgosteşte, la rândul lui, consideră că „e un destin [...] care decide, fără ştirea şi în absenţa noastră, pentru o viaţă întreagă”. O întâlnise pe Ileana în casa unui prieten arhitect, relatează Mavrodin, „într-o zi cenuşie de iarnă, [...] 8 ianuarie; îmi amintesc perfect data”.

Ca şi Allan, Mavrodin este un personaj lucid, dornic de a-şi analiza cu minuţiozitate stările, trece în revistă toate detaliile acelei după-amieze, când nimic nu prevestea viitoarea relaţie erotică. Atunci când îi fusese prezentat Ilenei, lui Mavrodin nu i s-a părut „prea frumoasă”, căci „fruntea înaltă şi tâmplele uşor arcuite” precum şi părul de un castaniu stins o făceau să pară „mai severă”. Cu toate acestea, „ochii foarte mari şi nelămuriţi, gura ei vastă, strivitoare” îl impresionează puternic, deşi întreaga ei înfăţişare îi dădea un aer de Maria sau Lucia, nicidecum nu semăna cu numele pe care îl avea, Ileana.

Scriitor fiind, Mavrodin îşi formase o viziune proprie despre personaje, crease „cutare femeie” şi-i relatează lui Hasnaş, în prima parte a romanului, cu o mulţime de detalii, impactul pe care l-a avut Ileana asupra lui, analizând cu luciditate gesturi, priviri, atitudini şi de o parte şi de alta. Bărbatul se aştepta să fie întrebat despre cărţile sale, mai ales despre un roman de mare succes intitulat Tinereţea Magdalenei, însă Ileana „nu citise nimic din tot ce publicasem” şi habar n-avea că este scriitor.

Personaj analitic şi dornic de certitudini, protagonistul insistă asupra detaliilor legate de prima întâlnire cu Ileana, deoarece „dragostea şi tot ce poartă ea cu sine - suferinţă, jertfă, rodire - mi se pare a fi încă lucrul cel mai puţin înţeles şi prea vag cunoscut”. Ca şi Allan din romanul Maitreyi, Mavrodin nu poate determina exact momentul în care se lăsase prins de farmecul femeii, „vraja aceea fără început şi fără timp...”, amintindu-şi numai „de dansul acela nesfârşit”.

Setea personajului de a-şi analiza trăirile, de a identifica exact momentul ivirii sentimentului de dragoste este definită convingător de el însuşi, ca fiind o boală „de a şti, de a înţelege, de a identifica ceasul acela fără seamăn al înecului”. Între cei doi ia naştere o iubire imprevizibilă şi profundă, care le contopeşte sufletele şi căreia nu i se pot împotrivi: „noi amândoi nu suntem din lumea asta, nu ne putem împotrivi destinului care ne-a ales unul altuia pentru o altfel de nuntă”.

Ileana îi mărturiseşte că abia se vindecase de „o mare, unică dragoste”, că nu va mai putea iubi, „mi-ar fi foarte greu să mai iubesc vreodată, dacă nu de-a dreptul imposibil” şi în zadar încearcă Mavrodin să afle amănunte, nu a reuşit să ştie niciodată nimic despre marea ei pasiune, „nici cine a fost iubitul ei, dacă mai trăieşte, dacă l-a mai întâlnit [...]. Nu izbuteam însă să aflu nimic. Zâmbea tristă, umilită, sau îmi căuta mâna şi mi-o săruta, sau începea să râdă, lăsându-mă să bănuiesc că mi-a surprins mica mea stratagemă. Am înţeles târziu că de la ea nu voi putea afla niciodată nimic”.

Singurul lucru pe care Andrei îl descoperă în trecutul ei este faptul că Ileana trăise patru ani la Berlin, perioadă în care nu venise niciodată în ţară. În permanentă căutare de certitudini, Mavrodin vrea să afle dacă dragostea lui este profundă şi trainică, dacă femeia este acea jumătate unică a sufletului său. Pleacă pentru câteva zile în Moldova, în vizită la nişte vechi prieteni, unde îşi dă seama că nu poate sta departe de Ileana, vorbeşte încontinuu despre iubirea lui, iar „noaptea aceea, petrecută departe de ea, a fost chinuitoare”.

Se surprinde îndrăgostit şi-şi dă seama că „tot ce citisem în cărţi şi tot ce auzeam în povestiri despre nerăbdarea frenetică pe care o au unii îndrăgostiţi în călătorie, când se apropie de gara iubitei, poate fi totuşi reală”. Se duce direct la ea acasă şi găseşte o femeie „obosită, răvăşită, cu ochii absenţi, rătăciţi [...]. Absenţa mea o năruise”.

Iubirea lor este reciprocă, profundă, vulcanică: „Setea trupurilor noastre a fost greu de stins atunci. [...] De mai multe ori am nădăjduit că la capătul răpirii aceleia vom întâlni, împreună moartea. N-am ştiut că poate fi atât de ispititoare moartea, atât de cald - voluptate fără spasm, beatitudine, fără strigare.” Lucid şi analitic, Mavrodin identifică în această iubire totală revelaţia unirii, pe care o defineşte ca pe o proprie regăsire: „te regăseşti pe tine în clipa când te pierzi”.

Redescoperirea sinelui prin iubire este euforică şi nevoia lor de singurătate, de izolare de restul lumii devine din ce în ce mai puternică („aşa cum se întâmplă întotdeauna într-o mare pasiune, m-am izolat cu desăvârşire de lume”), iar pe la jumătatea lui februarie se mută împreună, acasă la Mavrodin.

Febra creaţiei pune stăpânire pe scriitorul din el şi Mavrodin începe o nouă carte. Ea-l simte adâncit în munca de creaţie, înstrăinat, „iar ai fugit de lângă mine”, dar nu-l întreabă niciodată despre subiectul romanului, îi pregăteşte cafeaua, „parcă ar fi încercat în neştire, să regăsească mângâierea mea, să se mintă”. O întrebare stranie şi neaşteptată îl surprinde pe Andrei, atunci când Ileana îl întreabă brusc dacă nu şi-ar dori un copil. Structura lui de literat respinge viaţa casnică, întrucât el consideră că „artistul era blestemat să rămână singur, fără urmaşi...”.

Ileana îi explică nevoia de a avea un fiu de la el, întrucât ea este „o simplă femeie”. Nedumerirea lui disecă stările şi argumentele pentru care ea simte că îi trebuie încă o fiinţă umană ce ar putea interveni în iubirea lor, despărţind astfel perechea „desăvârşită, creaţi unul pentru altul, meniţi să creştem şi să murim împreună. [...] Noi nu suntem o pereche din această lume [...]. Destinul nostru nu se împlineşte aici pe pământ. Noi ne-am cunoscut numai în dragoste. Dragostea e raiul nostru, dragostea fără fruct”.

Vacanţa de Paşte au petrecut-o într-un sat de munte şi tristeţea Ilenei este din ce în ce mai evidentă, mărturisindu-i la un moment dat: „Mi-e frică să nu mor singură”. Devine tot mai neliniştită şi are accese de disperare stranie, nelinişti, reacţii şi atitudini inexplicabile. Întorşi la Bucureşti, o zăreşte întâmplător stând de vorbă aprins cu „un tânăr brun, înalt”, pe care i-l prezintă drept fratele său. Mavrodin devine suspicios, „se prăbuşiseră deodată toate certitudinile şi viaţa mea întreagă o simţii, în acea clipă, fără sens” şi bănuieşte că îl înşeală, că se preface şi că povestea cu fratele „e destul de prost ticluită...”.

Ruşinându-se de bănuielile sale, Mavrodin o acuză că păstrează asupra vieţii ei o taină care poate da naştere la tot felul de interpretări, cu speranţa că poate acum ea i-o va dezvălui. Ileana rezistă însă tentaţiei de mărturisire totală şi-i spune numai că fratele acesta este fiul mamei ei din a doua căsătorie, că este un detracat şi că se văd foarte rar: „Toate acestea sunt lucruri moarte pentru mine. Eu n-am niciun fel de trecut, nu mi-aduc aminte de nimic...”.

Spirit frământat, neliniştit, Andrei Mavrodin se chinuie cu întrebări insuportabile: „Asta înseamnă că viaţa ei dinainte a fost cumplită, că dragostea ei a fost dementă. De ce nu întâlnesc niciun martor al trecutului ei? Unde a trăit, de n-a lăsat niciun fel de urmă?”. Fire dilematică, dominat de incertitudini, Mavrodin consideră că „în dragoste nicio certitudine nu e definitivă, că lucrul acela elementar - sentimentul că eşti iubit - trebuie necontenit verificat, căci o singură îndoială, o singură greşeală surpă totul în nebunie şi dezgust”.

După luni de zile, timp în care cei doi îndrăgostiţi trăiseră „într-un extaz continuu” şi simţeau că unirea lor „e un miracol pe care numai câteva perechi l-au trăit desăvârşit în lume”, fiind într-o vacanţă în Italia, Mavrodin află că ea mai fusese la Veneţia şi o simte tulburată şi neliniştită, incapabilă să arate vreun interes pentru prezentul concret, de aceea hotărăşte să părăsească acele locuri pentru ca s-o scutească de chinul amintirilor ce continuă să rămână pentru el un mare mister.

Întorşi la Bucureşti, Andrei continuă să scrie la romanul început, care însă nu prinde consistenţă, deşi Ileana îl încurajează acum, îi asigură condiţiile de creaţie, îl sprijină în izolarea necesară concentrării, iar ea începe să înveţe limba italiană. Prietenii, cu care se întâlneau sporadic şi întâmplător, se miră că nu i-a mai apărut nicio carte, Ileana însăşi are mustrări de conştiinţă că el n-a mai publicat nimic de când sunt împreună. Veniseră sărbătorile de iarnă şi colindătorii provoacă tristeţea femeii, deprimarea ei pentru faptul că-şi dorea atât de mult un copil, deşi el din nou îi reproşează: „Eu nu-ţi sunt oare de ajuns?”.

Sărbătorile se scurg într-o atmosferă încărcată, tensionată, cu toate că amândoi se străduiau să pară „unul faţă de altul, voioşi, fericiţi. Eram însă tulburaţi, neliniştiţi, ameninţaţi parcă de o mare şi nefericită primejdie”. Presentimentul se concretizează atunci când Ileana îl anunţă că se va interna într-o clinică, fără însă să-i spună motivul, liniştindu-l numai că „nu e nimic grav”.

Mavrodin se simte cuprins de „o vină cumplită, necunoscută”, bănuind că ea se dusese la doctor ca să facă o întrerupere de sarcină („îşi ucisese copilul, asta era”) şi se hotărăşte să se însoare cu Ileana, care, întoarsă de la sanatoriu, îi mărturiseşte tulburată: „Acum te am numai pe tine [...]. Trebuie să mă iubeşti mult, mult, până la sfârşit...”. Ileana amână, fără motiv, întocmirea formelor de căsătorie, se implică mai ferm în impulsionarea lui pentru a termina romanul început, îi citeşte paginile manuscrisului, îndemnându-l mereu, „de acum trebuie să sfârşeşti tot ce ai început”.

Într-o zi, având mai multe curse de făcut în oraş, Mavrodin se întorsese acasă spre seară şi găsise un plic de la Ileana, care plecase definitiv, nu se ştia încotro: „Am deschis plicul şi am rămas câtva timp cu răsuflarea înecată, împietrit. Erau patru pagini mari, scrise până la ultimul rând. [...] îmi scria că pleacă şi mă ruga să n-o caut. Şi apoi, în restul paginilor, îmi mulţumea pentru dragostea mea, îmi mărturisea cât de fericită a fost atâta timp... Îmi spunea iarăşi, la urmă să n-o caut; îi era peste putinţă să suporte dragostea noastră, aşa cum era... neroditoare. [...] Şi apoi, iar îmi spunea cât de fericită a fost, că orice s-ar întâmpla de acum înainte, viaţa ei şi-a cunoscut împlinirea....”.

Mavrodin îi relatează în continuare lui Hasnaş încercările lui disperate de a afla unde plecase Ileana, îi descrie insomniile şi deznădejdea de care suferise îngrozitor după ce fusese părăsit de femeia iubită, mărturisindu-i că toată iarna dusese „o viaţă de larvă”. Apoi se gândeşte că dacă termină cartea începută demult, poate că Ileana o să dea un semn de viaţă.

Cartea a apărut în luna mai stârnind uimirea tuturor, era cu totul diferită de celelalte opere, nu părea scrisă de Mavrodin, dar Ileana nu a apărut, nu a trimis nicio veste. Acum nu-l mai interesa în niciun fel nimic din trecutul femeii, nici măcar povestea de iubire pe care o trăise Ileana cu alt bărbat înainte de a-l întâlni pe el, fiind convins că femeia „nu va mai putea iubi vreodată” şi îndoindu-se că el însuşi s-ar mai putea îndrăgosti de altcineva.

Andrei Mavrodin se hotărăşte să scrie povestea de iubire într-un nou roman, pe care-l intitulase „Nuntă în cer”, dar care păcătuia faţă de adevăr prin „neputinţa oricărui artist de a se mărturisi omeneşte, total, creştineşte... Ai să citeşti cartea asta şi ai să vezi cât de mult se depărtează de tot ce ţi-am povestit acum. Poate e mai frumoasă, dar atât...”, încheie el mărturisirea pe care o expusese în faţa lui Barbu Hasnaş.

Check Also

Caracterizarea personajului Mutul din nuvela „O reparaţie”, de I.L. Caragiale

Mutul din nuvela O reparaţie, de I.L. Caragiale, este unul dintre cei patru locatari ai …

Caracterizarea personajului Miţa Baston din drama „D’ale carnavalului”, de I.L. Caragiale

Spre deosebire de Nae Girimea, Iordache, Didina Mazu, Ipistatul şi Catindatul care, fie sunt rătăciţi …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţele „Căldură mare”, „Five o’clock”, „Iniţiativa…”, „Inspecţiune”, „Justiţie”, „La Moşi”, „Lanţul slăbiciunilor”, „Mitică”, „Proces-verbal”, „Tot Mitică”, „Tren de plăcere” şi „1 Aprilie”, de I.L. Caragiale

Gruparea textelor caragialiene unde apare nominal personajul, rezervă lectorului numeroase surprize şi revelaţii şocante ce …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Ţal!…”, de I.L. Caragiale

Să-l urmărim puţin în acţiune pe Mitică, degajat de povara prejudecăţilor inerţiale şi etichetelor tendenţios-simplificatoare. …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Inspecţiune”, de I.L. Caragiale

Camaradul Mitică din Inspecţiune, de I.L. Caragiale, este o apariţie halucinantă, enigmatică, nebuloasă şi neguroasă, …