Caracterizarea personajului Anca din drama „Năpasta”, de I.L. Caragiale

Anca este soţia cârciumarului Dragomir din nuvela Năpasta, de I.L. Caragiale, pe care îl bănuieşte că i-a ucis bărbatul dintâi, Dumitru Cirezarul, cu toate că justiţia l-a inculpat şi condamnat pentru omor pe Ion, pădurarul din Corbeni.

De 8 ani de când sunt împreună, Anca a transformat căsnicia cu Dragomir într-un iad, aşezând întreaga existenţă a cuplului sub semnul pândei şi provocării neîntrerupte, menite să determine mărturisirea crimei şi să producă astfel temeiul răzbunării pe care femeia o dospeşte, persistentă şi neîndurătoare, în sinea ei: „- La un an ai venit şi mi-ai zis: «Anco, nu-ţi mai trăieşte bărbatul, mă iei?». Vorba ta şi glasul cum mi-ai spus-o mi-au dat un junghi pân inimă; (...) de-aia te-am luat, ca să te aduc în sfârşit aici. De la început te-am bănuit. (...) Mai întâi, mă hotărâsem să te curăţ - ba era să bag şi alt suflet în păcat! - pe urmă am stat să mă gândesc mai bine. Adineauri credeam că o să te sugrume nebunul; era să te las să te soroceşti cu el, dar aveam şi eu cu tine o răfuială mai mare: nu te puteam lăsa să treci dincolo aşa nejudecat aicea”.

Privind lucrurile din perspectivă juridică, se poate spune că, în susţinerea bănuielii sale, Anca deţine un mare număr de indicii, dar nici o probă. Iar ea ştie asta: „- ... Dar dovada? Bănuiala mea. Dar ce dovadă o să fie asta dacă el o tăgădui?”.

Într-adevăr, Dragomir se comportă adesea ciudat, amintirea decedatului îi provoacă stări emoţionale interpretabile, se tulbură ori de câte ori vine vorba despre crime, închisori şi termene de prescriere, este cutreierat de reprezentări onirice suspecte: „-... Grija de sufletul răposatului, apoi spaimele şi turba ta când îţi pomeneam de el, vorbele tale fără şir tot de omorâtori şi de termenele până când încape pedeapsa, şi visurile tale cu capete de morţi care te muşcă, şi câte altele puneau mai mult temei bănuielii mele”.

Multe dintre aceste reacţii se datorează însă atitudinii femeii, răcelii sale ostentative în relaţia cu soţul, împinse până la ostilitate făţişă: „- Din ziua întâi a cununiei şi până astăzi, o dată n-am văzut-o zâmbind; de atunci şi până astăzi cu trupul e aicea, pe lumea asta, şi cu gândul e la Dumitru, pe lumea ailaltă”. Probabil că Anca însăşi, este conştientă de ponderea efectului vorbelor şi acţiunilor sale provocatoare ori poate nutreşte îndoieli faţă de propriile intuiţii şi deducţii, altfel amânarea cu anii a adoptării unei decizii radicale nu se explică.

Şi Hamlet este nehotărât într-o situaţie oarecum asemănătoare, dar tribulaţiile sale interioare se circumscriu, totuşi, unui interval temporal rezonabil. Ca să nu mai vorbim despre faptul că melancolicul prinţ shakespearean este o fiinţă complexă, sfâşiată de întrebări şi dubitaţiuni metafizice, o natură intelectuală de cea mai pură extracţie - aşadar, prin definiţie, dilematică şi abulică - ceea ce nu e cazul cu munteanca analfabetă, înzestrată cu o psihologie lineară, obsedată de impulsia răfuielii mai curând instinctiv, decât din considerente etice.

Lipsită de vocaţie speculativă în plan adânc, Anca are neapărat nevoie, pentru a-şi preschimba suspiciunea în certitudine, de mărturisirea vinovatului pe care încearcă într-una s-o obţină. Aducându-l pe Dragomir în pragul nebuniei. În Hamlet lucrurile se petrec exact invers: nu bănuitul de crimă, ci bănuitorul glisează în reală?, simulată?, alienare mintală.

Noaptea în care Dragomir se decide să dispară din sat timp de un an, pentru a depăşi intervalul în care mai trebuia să dea seama în faţa justiţiei de crima comisă, o obligă pe Anca să treacă la acţiune, într-o primă instanţă preconizează ca arma răzbunării să fie învăţătorul Gheorghe care demult o iubeşte şi o vrea de nevastă, dar căruia femeia îi prezervă un stand by lung şi programatic ambiguu.

Joacă în faţa lui scena dragostei nemărturisite („- Tu n-ai simţit, n-ai priceput deloc că şi eu te iubesc?”) şi îi face chiar o promisiune, la fel de ambiguă ca toată purtarea de până atunci („- ... Să nu uiţi că sunt nevasta lui Dragomir... dacă moare el sunt a ta!... Gheorghe, m-am jurat: când o cădea a dintâi lopată de pământ pe coşciugul lui, eu să fiu în braţele tale... Ai priceput?...”).

Nu, învăţătorul nu pricepe gândul ascuns al femeii diabolice. „- M-ai fi iubind tu, da’ nu mă-nţelegi...”. constată ea decepţionată, dar încă încrezătoare în faptul că, la o adică, Gheorghe i-ar putea servi drept unealtă. Îl testase puţin mai înainte, în cursul aceluiaşi dialog („- Gândul că tu ai fi în stare să faci odată ş-odată o jertfă mare pentru mine...”), iar subiectul oferise un răspuns încurajator: „- Ce jertfă? s-o fac”.

Anca păstrează însă îndoieli în privinţa învăţătorului („- Dar Gheorghe poate nu vrea, or să nu fie în stare să facă aşa faptă... Cum e băiat uşurel...”), şi, pe deasupra, este presată de timp. O bate gândul să săvârşească ea însăşi gestul fatal în timp ce Dragomir doarme, chiar se joacă o vreme cu o bardă, însă, în final renunţă: „- Ce să fac? să-l trăsnesc în somn!... Să moară fără să ştie că moare, fără să vază că eu îl lovesc, fără să-şi aducă aminte de Dumitru... Dacă n-o vezi că vine, aia nu mai e moarte! Nu, nu vreau în somn: atunci ar fi parcă ar dormi mereu... Da... să-l deştept întâi: să ştie că-i vine moartea, de la cine şi de ce...”.

Abandonează, lăsând-o în suspensie, şi posibilitatea de a-şi ucide soţul şi a pune asasinatul în seama nebunului Ion, evadatul de la ocnă ajuns întâmplător în acea noapte la cârciuma lor. În cele din urmă, şansa îi surâde în chip neaşteptat: nebunul se sinucide, iar Anca manevrează lucrurile de aşa manieră încât totul să pară un omor care îl încriminează pe Dragomir. Îi smulge mărturisirea faptei de odinioară apoi, cu ajutorul lui Gheorghe, îl dă pe mâna autorităţilor, nu înainte însă de a-i arunca în faţă cunoscuta sentinţă din finalul dramei: „- Dragomire, uită-te la mine (...) pentru faptă răsplată şi năpastă pentru năpastă!”.

Ca punct de pornire, personalul se însene în lunga serie de justiţiari din literatura română şi universală, bărbaţi şi femei care îşi asumă divulgarea unei crime şi pedepsirea vinovatului (Oedip, Hamlet, Vitoria Lipan etc.). În tot ce face pentru atingerea scopului, Anca este însă excesivă, transformând nobila intenţie într-o monstruozitate inumană, iar propria existenţă într-o implacabilă maşinărie răzbunătoare.

Aşa cum s-a mai remarcat, gestul căsătoriei cu asasinul omului iubit şi prelungirea, pe durata a opt ani, a teribilului mariaj sunt neverosimile, iar în ordine morală de-a dreptul promiscue pentru că nevasta îşi detestă, urăşte şi dispreţuieşte actualul soţ: „- D-aia te-am răbdat eu lângă mine, d-aia am umblat eu atâta vreme să te aduc aici, ca să te iert? (...) te-am judecat, te-ai mărturisit, trebuie să-ţi dau acum pedeapsa ce ţi se cade c-ai răpus pe omul ce mi-era drag ca lumina ochilor, tu, care mi-ai fost urât totdeauna...”.

Infernul în care îl scufundă clipă de clipă pe Dragomir, ca, de altfel, şi fiorosul „năpastă pentru năpastă” aduce binişor cu preceptul talmudic „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”, necum cu creştinescul imperativ al iertării iubitor-împăciuitoare a greşiţilor noştri şi asta în pofida faptului că Anca îl invocă frecvent pe Dumnezeu şi pe Maica Domnului în sprijinul nebuniei sale vindicative. „- Mie Dumnezeu mi l-a trimis pe el; şi Dumnezeu ştie ce face.... eu trebuie să fac voia lui...”, îşi justifică ca morbida căsnicie atunci când Gheorghe, vorbind despre Dragomir, îi aminteşte: „- Zici că ţi-e negru să-l vezi”.

Tot pe seama divinităţii, din care încearcă să-şi facă un complice, pune Anca şi apariţia lui Ion în locul şi la timpul potrivit: „- Tu, Maica Domnului! i-ai fost călăuză; tu l-ai purtat pe căi necunoscute, şi mi l-ai trimis aici ca să ridice din calea hotărârii mele îndoiala...”. Inventează semne premonitorii şi vede în oameni „trimişi” ai proniei pentru a o fortifica într-o hotărâre luată deja.

Anca şi-a pierdut până şi reflexele feminităţii care, în mod natural, le părăsesc pe urmaşele Evei ultimele: argumentul suprem al iubirii pe care i-a purtat-o şi i-o poartă încă Dragomir n-o mai poate sensibiliza şi întoarce din drum, chiar dacă acest mistuitor sentiment a reprezentat impulsul ce i-a dictat bărbatului gestul ucigaş. Există în violenta tragedie shakespeariană Richard al III-lea o lungă scenă, a doua din primul act, cu care dialogul soţilor din Năpasta are, ca situaţie de viaţă, tulburătoare puncte comune.

În ambele se consumă confruntarea dintre văduvă şi asasinul bărbatului ei (nu e nici o exagerare să vedem în Anca, şi după opt ani, mai mult văduva lui Dumitru decât nevasta lui Dragomir), la William Shakespeare, circumstanţele sunt de un dramatism absolut: întâlnirea dintre Gloster (viitorul rege Richard al III-lea) şi Lady Ann, are loc la numai câteva ore după crimă, în vreme ce femeia urma îndoliată catafalcul spre capela unde trebuia să fie depus trupul neînsufleţit al lui King Henry. Într-un acces de cinism monstruos, asasinul îşi recunoaşte senin fapta, justificând-o exclusiv prin pasiunea stârnită de femeie („- Mândreţea ta, ce-n somnuri mi s-arată...”. „Icoana ta...” etc.).

Declarându-se gata să primească din partea ei cuvenita pedeapsă pentru omucidere, extraordinarul psiholog care este Gloster îi pune în mână chiar arma ucigaşă şi în faţă o dilemă supraomenească: „- Lucrare ce făptura depăşeşte: / Să te răzbuni pe cel ce te iubeşte...” (folosesc traducerea versificată a lui Ion Barbu din 1964). Scăpărătorul duel verbal se încheie stupefiant, dar profund verosimil în ordine omenească: Lady Ann îşi învinge oroarea pe care i-o provoacă asasinul soţului ei, îl iartă şi, mai mult decât atât, îl acceptă ca partener amoros.

Argumentul iubirii, invocat de Gloster, sfărâmă biruitor balanţa oricăror alte considerente! Anca are însă în comun cu Lady Ann doar onomastica (interesantă coincidenţă!): nici distanţa, superioară în timp, scursă de la comiterea crimei, nici faptul că împarte patul cu ucigaşul de opt ani, nici, în fine, deplina conştientă că Dragomir a iubit-o mereu cu disperare, făcând pentru ea moarte de om, n-o clinteşte din sinistra-i pornire răzbunătoare.

Când nefericitul se mărturiseşte („- Pentru ce l-ai ucis? - Pentru tine...” şi: „- Eu te-am iubit... şi...”), vorbele şi tulburarea adâncă ale omului n-o înfioară nici o clipă, dimpotrivă; îi aruncă în faţă un râs neomenesc şi replica de o zguduitoare brutalitate şi lipsă de simţire: „- Aşteaptă să vezi tu acuma cum o să-ţi plătesc eu ţie dragostea”, întotdeauna şi pretutindeni, dragostea se plăteşte doar cu dragoste: numai în cazul Ancăi, nu.

Eroina lui Caragiale este mai mult un principiu juridic (nici măcar moral!), decât o fiinţă umană. Aristizza Romanescu (întâia interpretă a rolului, la premiera de pe 3 februarie 1890) avea dreptate, referindu-se la acest „cel mai mare nesucces din carieră”, să se consoleze cu constatarea că „oricine ar juca pe Anca” nu poate evita eşecul. El nu este imputabil interpretului, ci personajului.

Check Also

Caracterizarea personajului Mutul din nuvela „O reparaţie”, de I.L. Caragiale

Mutul din nuvela O reparaţie, de I.L. Caragiale, este unul dintre cei patru locatari ai …

Caracterizarea personajului Miţa Baston din drama „D’ale carnavalului”, de I.L. Caragiale

Spre deosebire de Nae Girimea, Iordache, Didina Mazu, Ipistatul şi Catindatul care, fie sunt rătăciţi …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţele „Căldură mare”, „Five o’clock”, „Iniţiativa…”, „Inspecţiune”, „Justiţie”, „La Moşi”, „Lanţul slăbiciunilor”, „Mitică”, „Proces-verbal”, „Tot Mitică”, „Tren de plăcere” şi „1 Aprilie”, de I.L. Caragiale

Gruparea textelor caragialiene unde apare nominal personajul, rezervă lectorului numeroase surprize şi revelaţii şocante ce …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Ţal!…”, de I.L. Caragiale

Să-l urmărim puţin în acţiune pe Mitică, degajat de povara prejudecăţilor inerţiale şi etichetelor tendenţios-simplificatoare. …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Inspecţiune”, de I.L. Caragiale

Camaradul Mitică din Inspecţiune, de I.L. Caragiale, este o apariţie halucinantă, enigmatică, nebuloasă şi neguroasă, …