Caracterizarea personajului Alexandru I. Odobescu din articolul jurnalistic „A. Odobescu”, de I.L. Caragiale

Publicat după numai o săptămână de la „sfârşitul tragic” al autorului nuvelei istorice Doamna Chiajna, în numerele 233 şi 234 din 16-17 noiembrie 1895 ale „Gazetei poporului”, articolul jurnalistic A. Odobescu, de I.L. Caragiale, reprezintă, la prima vedere, un reportaj-evocare a ultimilor patru ani şi jumătate din viaţa scriitorului Alexandru Odobescu - perioadă marcată de convulsionata poveste de dragoste care îl va împinge la sinucidere. Eroul cunoaşte în împrejurări mondene o tânără femeie pentru care face o pasiune subită. O copleşeşte cu scrisori înflăcărate la care nu primeşte răspuns, ceea ce îl intrigă până peste poate.

Urmând sfatul unui prieten care o ştia, caută „a-i face cunoştinţă” directă, reuşeşte, după care intră „în de aproape relaţiuni cu dânsa”. Galanta aventură s-ar fi putut derula în condiţiuni optime „dacă o absurdă bănuială asupra unor relaţii de mai nainte dintre amicul său şi acea femeie nu i-ar fi înveninat, moment cu moment, viaţa”.

Torturat de sentimentul geloziei retroactive, Alexandru Odobescu „rupe brusc relaţiile cu prietenul” şi, timp de patru ani, cei doi se ignoră reciproc la modul total, în pofida faptului că, anterior, întreţinuseră excelente legături, inclusiv de afaceri. Cu trei săptămâni înainte de clipa fatală, vechii amici se reconciliază şi cad de acord să se întâlnească la un breackfast.

Scriitorul „era într-o vădită stare anormală: desfigurat, cu trăsurile lui frumoase strâmbate şi asimetrice, galben ca un cadavru, cu ochii rătăciţi; chipul lui trăda clar o supremă durere, o zdruncinare din adânc a sufletului”.

Nefericitul se descarcă povestind „cu de-amănuntul toate mizeriile de patru ani ale contrariatei sale pasiuni: certuri, pretenţii de cheltuieli absurde, trădări peste trădări, toate făţişe, minciuni şi tertipuri înjositoare, urmate toate de iertare şi de reconciliare din partea lui şi de simulacre de înduioşare şi de dragoste din partea femeii, (...), în sfârşit toată gama chinurilor la care se expune singur un amant ridicul şi batjocorit faţă cu o femeie rece şi rea, care nu vede în el decât o pradă de neiertat”.

Nimic nu-l clinteşte însă pe îndrăgostit din nebunia lui sentimentală: „- Şi cu toate astea, pe care le ştiu şi le văz bine, dacă femeia asta nu-mi mai permite să mă apropiu de ea, căci m-a gonit prin slugile ei, am să mor”.

Până la urmă, Odobescu obţine iertarea crudelei care se consideră compromisă cu condiţia (autoasumată) de a o lua de nevastă. Lucru mai uşor de zis decât de făcut, dat fiind faptul că e deja căsătorit legitim. Bărbatul îi avansează totuşi tinerei propunerea de mariaj, „fiind sigur că legitima are să accedeze la propunerea unei despărţiri de bunăvoie”.

Intuiţie corectă: doamna Odobescu („o figură sublimă, o figură de sfântă martiră”) acceptă situaţia „hotărâtă a intra îndată în călugărie”. Mai mult decât atât, se duce „de bunăvoie la o întâlnire cu mama tinerei (...) rivale” (chemată telegrafic din provincie pentru a-şi binecuvânta odrasla) şi, fiindcă îşi adoră soţul, o roagă insistent să nu pună „vreo piedică la fericirea acestui om şi a fiicei” sale. (Paranteză: „Să nu uităm a spune că Odobescu era ascuns în odaia de alături fără să ştie nimeni şi asculta tot, aşteptând cu inima încordată rezultatul acestei întrevederi”).

Din păcate, „la sublima tiradă a doamnei Odobescu”, mama „infamei” răspunde „pe un ton cu totul contrariu”, proferând „cele mai brutale imputări” la adresa pretendentului pe care îl califică drept „un om stricat, o căzătură”. Şocat, „în culmea nebuniei”, Alexandru Odobescu proclamă sumbru „Ştiu ce-mi rămâne de făcut!” şi trece la fapte: scrie câteva scrisori, apoi îşi administrează „o doză forte de laudanum”.

Datorită intervenţiei grijulii a „îngerului păzitor” care rămâne iubitoarea soţie, prima tentativă de suicid eşuează. După câteva zile de linişte, Odobescu îşi convinge tovarăşa de viaţă că „este cu desăvârşire vindecat de pasiunea lui” şi o îndepărtează, trimiţând-o în provincie, la fiica lor, „doamna Damian”. Nu ajunge bine „şi o telegramă îi anunţă moartea adoratului ei soţ...”.

Toate persoanele implicate în acest veritabil roman sentimental sunt reale. „Tânăra femeie” se numea Hortensia Racoviţă (născută Keminger) şi era urmaşa unei familii de nobili teutoni. Fusese căsătorită pe rând cu Alexandru Davila, autorul dramei Vlaicu Vodă, şi cu şeful de cabinet al lui Titu Maiorescu, Dimitrie Racoviţă. Avea 30 de ani mai puţin decât Odobescu şi va fi longevivă: a murit în februarie 1953, înainte de a împlini frumoasa vârstă de 89 de ani. Devotata soţie este Saşa Prejbeanu, descendentă, pe ramura maternă, din familia princiară rusă Bogration, prezumtivul său tată nefiind altcineva decât Pavel Kiseleff, cel care a dat Ţării Româneşti, Organicescu Regulământ (Regulamentul Organic).

În persoana prietenului său este de identificat poetul şi criticul literar de oarecare notorietate în epocă Anghel Demetriescu, director al Liceului „Sf. Gheorghe” unde Odobescu funcţionase timp de trei ani ca profesor. În orice caz, una dintre scrisorile de adio îi era adresată şi în ea Hortensia Racoviţă este incriminată ca fiind „adevăratul mormânt al inteligenţei, ai iluziilor, ba chiar al vieţii” autorului Falsului tratat de vânătoare. În fine, „doamna Damian” este fiica scriitorului, Ioana, căsătorită cu medicul veterinar Theodor Damian, deţinător al unor proprietăţi la Curtea de Argeş: aici îşi trimite Alexandru Odobescu soţia în zilele fatale.

Dar nu numai personajele, ci şi dramaticele întâmplări prin care ele trec într-un moment de învolburare existenţială poartă pecetea veridicităţii, Caragiale făcând figură de redutabil ziarist de investigaţii. George Călinescu, de exemplu, acordă credit deplin şi preia detaliat în Istoria literaturii române de la origini până în prezent episodul întâlnirii dintre doamna Odobescu şi mama Hortensiei Racoviţă, tratându-i ca pe un fapt istoric cert.

Dar nu valoarea documentară şi circumstanţială a evocării din „Gazeta poporului” ne interesează aici în primul rând, ci valenţele literare - evidente - ale textului. Caragiale însuşi este perfect conştient că „amănuntele (...) asupra sfârşitului tragic al lui Alexandru Odobescu” pe care le consemnează reprezintă nu relatarea unei istorii sentimentale comune, ci un veritabil roman şi o repetă de mai multe ori.

Al doilea intertitlu al foiletonului este Începutul romanului; al şaselea episod se termină cu cuvintele: „Aceasta este partea întâi a romanului”; urmează: „Spaţiul ne obligă a lăsa pe mâine descrierea ultimelor peripeţii ale acestui dureros roman” şi „...Vom vedea încheierea acestui roman”; apoi: „Aci apare, în acest roman atât de necurat...”; în fine: „...Cu atâta se completează romanul acesta, din nenorocire real”. Astfel de formulări conţin, desigur, şi o oarecare doză de retorică publicistică, dar asta abia în al doilea rând.

Caragiale reconstituie povestea „nenorocitului erou” din unghiul scriitorului, nu al gazetarului; perspectiva şi maniera de tratare sunt nu neutră şi sec-enunţiativă, ci subiectivizată şi adaptată canonului narativ; avem de-a face cu personaje, nu cu persoane (de altfel, prietenul, tânăra femeie şi mama sa nici nu au nume, identitatea lor contingenţă fiind eludată în favoarea categorialului abstract).

Biograficul se sublimează, aşadar, în literar; chiar şi existenţa fenomenală a lui Alexandru Odobescu îşi estompează conturul real, lăsând loc preponderent gesticulaţiei specifice eroului de roman sentimental. Bărbatul matur (avea la ora consumării dramei 61 de ani) care trăieşte o pasiune devoratoare pentru o femeie mult mai tânără, capricioasă şi insensibilă este desenat în linii puţine, dar pregnante. Faptul ţine de propensiunea lui Caragiale către lapidar, către minimalism factologic. (Şi în Cănuţă, om sucit - un alt roman contras la dimensiunile unei nuvele - epica este destul de sumară, deşi acoperă un interval de acţiune mult mai amplu).

Există totuşi un portret al lui Odobescu aproape hagiografic ca factură, autorul preţuindu-şi explicit eroul şi găsindu-i justificări elegante şi elevate pentru fiecare gest. Personajul are „trăs(ăt)uri frumoase”, se comportă în orice împrejurare „cu delicateţea lui obicinuită”, este „rafinat” şi „pasionat”; tânăra curtezană îi cedează „dintr-o slăbiciune femeiască uşor de explicat şi foarte naturală”: prestigiul său literar „aşa de puţin contestat odinioară” este „aşa de greu de contestat chiar şi astăzi” etc. Omul se îndrăgosteşte până la pierderea uzului raţiunii, acceptă umilinţe inimaginabile, rupe prietenii verificate, îşi trimite soţia legitimă s-o peţească, practic, pe rivală.

În sfârşit, se sinucide pentru că este refuzat. Dacă n-am şti că toate acestea s-au petrecut, într-adevăr, l-am putea suspecta pe Caragiale că exagerează cu romantismul personajului, împingându-l în senzaţional ieftin, în melodramă. Vorbind despre suicid, Albert Camus scrie în Mitul lui Sisif. „A te omorî înseamnă, într-un sens, şi ca în melodramă, a mărturisi (...) că eşti depăşit de viaţă sau că nu o înţelegi”.

Odobescu este şi un neînţelegător şi un neînţeles, dezechilibrat şi bolnav, adică cu sensibilitatea şi intelectul exacerbate la maximum, feminin, impulsiv, sentimental, plângăreţ: moare pentru că viaţa i se pare fără sens ori fără rost (e totuna) un tipic erou romantic, dacă e să-i dăm crezare lui Călinescu din scintilantul Clasicism, romantism, baroc...

Check Also

Caracterizarea personajului Mutul din nuvela „O reparaţie”, de I.L. Caragiale

Mutul din nuvela O reparaţie, de I.L. Caragiale, este unul dintre cei patru locatari ai …

Caracterizarea personajului Miţa Baston din drama „D’ale carnavalului”, de I.L. Caragiale

Spre deosebire de Nae Girimea, Iordache, Didina Mazu, Ipistatul şi Catindatul care, fie sunt rătăciţi …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţele „Căldură mare”, „Five o’clock”, „Iniţiativa…”, „Inspecţiune”, „Justiţie”, „La Moşi”, „Lanţul slăbiciunilor”, „Mitică”, „Proces-verbal”, „Tot Mitică”, „Tren de plăcere” şi „1 Aprilie”, de I.L. Caragiale

Gruparea textelor caragialiene unde apare nominal personajul, rezervă lectorului numeroase surprize şi revelaţii şocante ce …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Ţal!…”, de I.L. Caragiale

Să-l urmărim puţin în acţiune pe Mitică, degajat de povara prejudecăţilor inerţiale şi etichetelor tendenţios-simplificatoare. …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Inspecţiune”, de I.L. Caragiale

Camaradul Mitică din Inspecţiune, de I.L. Caragiale, este o apariţie halucinantă, enigmatică, nebuloasă şi neguroasă, …