Caracterizarea personajului Agamemnon Dandanache din drama „O scrisoare pierdută”, de I.L. Caragiale

I.L. Caragiale a rămas definitiv în literatura română printr-o operă monumentală, alcătuită din comedii, nuvele, momente şi schiţe, prin intermediul cărora scriitorul face o adevărată radiografie a societăţii româneşti, inaugurând o epocă literară de înaltă valoare artistică, atât din punct de vedere tematic, cât şi al limbajului surprins cu măiestrie neegalată până astăzi.

Caragiale se remarcă prin arta compoziţiei, fiind cel mai priceput creator de caractere din literatura română. Sarcastic şi necruţător, Caragiale satirizează sclipitor incultura, imoralitatea, corupţia, prostia omenească în cea mai largă accepţie a cuvântului, atitudini ce se manifestă nu numai la indivizi izolaţi, ci la întregi categorii sociale.

În comediile sale, I.L. Caragiale rămâne fidel propriei concepţii, conform căreia cuvântul este cea mai sinceră exprimare a gândirii, riscul cel mai mare prin care se poate demasca prostia, incultura, demagogia şi fariseismul: „Niciodată gândirea n-are alt vrăjmaş mai cumplit decât vorba, când aceasta nu-i vorbă supusă şi credincioasă, nimic nu arde pe ticăloşi mai mult ca râsul”.

Comedia O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale s-a jucat cu un succes răsunător pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, la data de 13 noiembrie 1884. O scrisoare pierdută este o comedie realistă de moravuri sociale şi politice, Caragiale ilustrând dorinţa de parvenire a burgheziei în timpul campaniei electorale pentru alegerea de deputaţi.

Pe fondul agitaţiei oamenilor politici aflaţi în campanie electorală, se nasc conflicte între reprezentanţii opoziţiei - Caţavencu şi grupul de „intelectuali independenţi” - şi membrii partidului de guvernământ - Ştefan Tipătescu, Zoe, Zaharia Trahanache, Farfuridi şi Brânzovenescu, personaje ridicole puse în situaţii comice, cu scopul de a satiriza moravurile sociale şi politice ale vremii.

Agamemnon Dandanache, „mai prost decât Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu”, este candidatul trimis de la centru pentru a fi ales deputat în judeţul X şi întruchipează tipul demagogului. Structura morală reiese, în mod indirect, prin comicul de caracter realizat din atitudinea, faptele şi vorbele lui Dandanache, iar în mod direct din didascalii sau din opiniile celorlalte personaje, conflictul dramatic fiind conturat prin întreaga varietate a comicului.

Dandanache apare în piesă abia în ultimul act şi se conturează prin acumularea tuturor defectelor personajelor de până atunci. Trăsăturile dominante sunt caricaturale, dar comice, ramolismentul şi degradarea fiind evidente încă de la sosirea „cu birza ţinti postii hodoronc-tronc, zdronca-zdronca [...] si clopoţei... îmi ţiuie urechile”.

Personajul este ridicol, principalele trăsături decurgând din manifestarea diversificată a comicului de caracter, care defineşte contradicţia dintre esenţă şi aparenţă. Agamiţă vrea să dea impresia unui politician abil, convins că soluţia şantajului este inteligentă şi se mândreşte cu faptul că i-a venit în gând această idee („Aminteri dacă nu-mi dedea în gând asta, nu m-aledzeam”) însă, în esenţă, personajul este o canalie senilă, decrepit şi peltic, de o josnicie fără seamăn.

Printr-un comic de situaţie magistral construit, Caragiale creează un personaj grotesc: şantajul exercitat de Caţavencu pare nevinovat în comparaţie cu gestul abject al lui Dandanache, de a nu înapoia scrisoarea de amor. El fusese respins de comitetul central pentru orice fel de candidatură, deoarece, spune el indignat, se considera că nu este „marcant”.

Într-o seară, cineva, „persoană însemnată... da’ becher” (becher - celibatar, necăsătorit), jucase cărţi acasă la Dandanache şi îşi uitase paltonul. Căutându-l în buzunare, el găsise o scrisorică de amor adresată becherului din partea soţiei unui politician influent („către becherul meu, de la nevasta unui prietin, - nu spui ţine... persoană însemnată”).

Dandanache îl şantajase pe „becher” cu scrisoarea găsită, ameninţându-l că dacă nu-i asigură alegerea în Camera Deputaţilor, o s-o publice în ziarul de scandal „Războiul”. Cu toate că „becherul” îi asigurase postul de deputat, Dandanache nu-i înapoiază scrisoarea, ci o păstrează, pentru că „mai trebuie s-aldată... La un caz iar... pac! la „Răsboiul”. Caracterizarea directă făcută de Tipătescu evidenţiază ticăloşia lui Dandanache, prefectul gândindu-se că ar trebui să-i ceară iertare lui Caţavencu, deoarece Agamiţă este un şantajist mult mai perfid, păstrând scrisoarea de amor, şi un politician mult mai abject, fiind foarte mândru pentru ideea care o avusese pentru a fi ales.

Dandanache, inconştient de josnicia gestului său, repetă mereu întâmplarea: „Când i-am pus piţorul în prag - ori coledzi, ori «Războiul», mă-nţeledzi - tranc! depeşa aiţi...”. Dacă Nae Caţavencu exercitase şantajul cu discreţie, Dandanache este mândru de ideea care-i venise: „Asa e, puicusorule, c-am întors-o cu politica? Aud? ţe era de făcut? Aminteri dacă nu-mi dedea în gând asta, nu m-aledzeam... si nu merdzea deloc, neicusorule”.

Singurul argument pe care-l aduce în sprijinul meritelor sale politice este ridicol: „familia mea de la patuzsopt ...şi eu în toate Camerele, cu toate partidele, ca rumânul imparţial... şi să rămân fără coledzi!”. Prost, demagog, peltic, amnezic şi senil, încurcă mereu pe prefect cu Trahanache, spunându-i lui Tipătescu: „Eu la masă o să stau ori lângă d-ta, ori lângă consoarta d-tale...”, spre disperarea Zoei, care-l caracterizează direct: „A! Idiot!”.

Povesteşte mereu „istoria cu scrisoarea”, deşi Zoe îl rugase să nu o facă publică, pentru că ar face impresie proastă alegătorilor. Spiritul său machiavelic, mişelia sunt relevate printr-o replică ce conturează magistral personajul, dramaturgul scriind în paranteză „(aparte)”, sugerând astfel imbecilitatea lui: „E slab de tot prefectul, îi spui de două ori o istorie şi tot nu priţepe”, referindu-se, bineînţeles, la Trahanache.

Personajul este grotesc, îngroşat, trăsăturile fiind amplificate cu ostentaţie. După „închiderea urnelor”, la festivitatea închinată candidatului şi condusă de Caţavencu, Dandanache, îndemnat de Zoe şi Tipătescu să rostească discursul politic prin care să se adreseze alegătorilor, este incapabil să rostească ceva inteligibil, fluent sau logic, uitând chiar motivul pentru care se afla aici şi pentru care luptase - „si dă-i si luptă, si luptă si dă-i”- cu atâta sârg.

Comicul de limbaj este ilustrat prin anacolut: „În sănătatea alegătorilor... care au probat patriotism şi mi-au acordat (nu nemereşte)... asta...cum să zic, de!...zi-i pe nume, de!...a! sufradzele lor; eu care, familia mea, de la patuzsopt în Cameră, şi eu ca rumânul imparţial, care va să zică...cum am ziţc, în sfârşit să trăiască!”.

Magistral construit, discursul lui Dandanache este, poate, cea mai convingătoare şi sugestivă ilustrare a incompetenţei şi demagogiei oamenilor politici, din toate comediile lui Caragiale. „Agamiţă Dandanache e mai mult un bâlbâit şi un mărginit mintal, simbol trist al necesităţilor electorale şi lamentabil exponent de clasă.” (George Călinescu). Comicul de nume este un mijloc de caracterizare indirectă şi constă în alăturarea absurdă a numelui viteazului războinic grec, conducător de oşti şi strateg abil - Agamemnon - cu Dandanache, care sugerează încurcătură, dandana, belea.

Caracterizarea lui Dandanache se face atât în mod indirect, prin vorbele, faptele şi gândurile lui, precum şi direct de către celelalte personaje. Pe lângă dialog şi monolog, o modalitate aparte o constituie referirile lui Caragiale, cuprinse în didascalii (parantezele autorului), ca indicaţii scenice, prin care autorul îşi „mişcă” personajele, le dă viaţă. Didascaliile sunt, la Caragiale, adevărate fişe de caracterizare directă. Dandanache este foarte precis caracterizat prin didascalii: „(vorbeşte peltic şi sâsâit)”, „(aducându-şi în sfârşit aminte)”, „(Dandanache face gestul cu clopoţeii)”.

În comediile sale, I.L. Caragiale rămâne fidel propriei concepţii, conform căreia cuvântul este cea mai sinceră exprimare a gândirii, riscul cel mai mare prin care se poate demasca prostia, incultura, demagogia şi fariseismul; „Niciodată gândirea n-are alt vrăjmaş mai cumplit decât vorba, când aceasta nu-i vorbă supusă şi credincioasă, nimic nu arde pe ticăloşi mai mult ca râsul”.

Check Also

Caracterizarea personajului Mutul din nuvela „O reparaţie”, de I.L. Caragiale

Mutul din nuvela O reparaţie, de I.L. Caragiale, este unul dintre cei patru locatari ai …

Caracterizarea personajului Miţa Baston din drama „D’ale carnavalului”, de I.L. Caragiale

Spre deosebire de Nae Girimea, Iordache, Didina Mazu, Ipistatul şi Catindatul care, fie sunt rătăciţi …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţele „Căldură mare”, „Five o’clock”, „Iniţiativa…”, „Inspecţiune”, „Justiţie”, „La Moşi”, „Lanţul slăbiciunilor”, „Mitică”, „Proces-verbal”, „Tot Mitică”, „Tren de plăcere” şi „1 Aprilie”, de I.L. Caragiale

Gruparea textelor caragialiene unde apare nominal personajul, rezervă lectorului numeroase surprize şi revelaţii şocante ce …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Ţal!…”, de I.L. Caragiale

Să-l urmărim puţin în acţiune pe Mitică, degajat de povara prejudecăţilor inerţiale şi etichetelor tendenţios-simplificatoare. …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Inspecţiune”, de I.L. Caragiale

Camaradul Mitică din Inspecţiune, de I.L. Caragiale, este o apariţie halucinantă, enigmatică, nebuloasă şi neguroasă, …