Caracterizarea personajului Ada Razu din romanul „Concert din muzică de Bach”, de Hortensia Papadat-Bengescu

Romanul Concert din muzică de Bach este al doilea din ciclul Hallipilor şi a apărut în anul 1927, fiind una dintre cele mai realizate creaţii din întreaga proză a Hortensiei Papadat-Bengescu. Toate romanele acestui ciclu urmăresc destinul Hallipilor, al rudelor şi prietenilor lor, care fac parte din societatea mondenă a Capitalei, aşa-zisa „lume bună”, o faună compusă mai ales din snobi şi mai puţin din aristocraţi adevăraţi, exagerat stilizaţi.

Perspectiva auctorială asupra lumii este adesea grotescă, romanele Hortensiei Papadat-Bengescu fiind create prin modalităţi narative moderne, în care investigaţia psihologică şi fiziologică introspectează cele mai obscure zone ale conştiinţei personajelor, care sunt, în general, îmbogăţiţii de dată recentă şi îşi pun întreaga energie în slujba parvenirii pe scara socială, pentru a li se uita originea umilă şi a pătrunde în înalta societate.

Viziunea narativă se defineşte prin naraţiunea la persoana a III-a, naratorul este observatorul prezent în desfăşurarea tuturor evenimentelor, aşadar „se manifestă atât naratorul omniscient, cât şi personaje-reflector prin care se multiplică perspectivele” (Nicolae Manolescu). Prezentarea evenimentelor şi a personajelor făcută direct de narator alternează cu introspecţia, analiza psihologică întreprinsă de către personajul însuşi, precum şi cu diferite puncte de vedere ale celorlalte personaje asupra aceleiaşi situaţii (relativismul), toate aceste procedee indirecte de caracterizare sunt definitorii pentru conturarea eroului de roman modern.

George Călinescu a interpretat magistral esenţa psihologică a personajelor Hortensiei Papadat-Bengescu: „Un aspect caracteristic al acestei lumi este că indivizii nu sunt preocupaţi de bani decât la început, în momentul intrării în clasă. Toţi sunt mai mult sau mai puţin bogaţi, dar aflaţi în afara oricărei griji materiale. Averea este unicul mediu în care pot pluti aceste fiinţe diafane. [...] Aici n-avem de-a face cu ambiţioşi politici, cu avari, cu speculanţi, ci cu persoane preocupate de «ce zice lumea», ambiţionând să dea serate, să fie primite la anumite recepţii dificile, să reacţioneze în toate momentele vieţii, chiar cele mai grave, în modul cel mai distins”.

Contrastele între esenţă şi aparenţă nu apelează la ridicol, de aceea imaginea personajelor nu este comică, aşa ca la I.L. Caragiale, deoarece eroii sunt deprinşi cât de cât cu stilul de viaţă adoptat. Însă egoismul, imoralitatea, lipsa sentimentelor, fac această lume detestabilă, până la accente groteşti prin reacţii pasionale vulgare. Romanul este construit - în principal - pe destinul a trei cupluri: Lina şi profesorul Rim; Elena şi inginerul Drăgănescu; Ada Razu şi prinţul Maxenţiu. În cadrul fiecărui cuplu intervine un intrus, care destabilizează relaţiile familiale ale partenerilor, prin triunghi conjugal.

Personaj realist modern, Ada Razu întruchipează tipul snobilor şi al parveniţilor ce compun, în general, înalta societate a Bucureştiului, purtători de măşti, pentru salvarea aparenţelor şi convenienţelor sociale mondene. Trăsăturile morale reies, indirect, din faptele, gesturile şi atitudinea eroinei. Ada Razu este fiica unui fost morar care se îmbogăţise „din făină”, ajunsese cel mai mare fabricant şi-i lăsase fiicei sale o avere impresionantă. Inteligentă şi vioaie, Ada îşi administrează averea cu energie, beneficiind şi de o oarecare instrucţie, dar lipsită de o cultură solidă.

Fire ambiţioasă, doreşte cu toată fiinţa să parvină pe scara socială, să pătrundă în înalta societate, condiţia sa modestă fiind însă o piedică însemnată. Soluţia o constituie căsătoria cu prinţul Maxenţiu, un aristocrat decăzut şi sărăcit, care fusese nevoit să-şi ipotecheze moşia Plăesele. Ada Razu, poreclită „făinăreasa”, îl cumpără pe prinţ pentru titlul aristocratic, pentru statutul său social şi-i salvează, în schimb, moşia. Când erau numai ei doi, Ada nu se sfia să-i amintească: „ştiai doar bine că răscumperi hodoroaia de palat şi moşia lucie cu făinăreasa”.

„Senzuală şi capricioasă”, frivolă, Ada îl place pe Lică Trubadurul, fiind impresionată de „acel tânăr zvelt” care îi stârnise admiraţia pentru priceperea lui la cai: „cu ce meşteşug dezmierdase calul! [...] Cu ce pumn domolise tânărul acela pe murg!”. Adei i-ar fi făcut mare plăcere o relaţie amoroasă cu acest tânăr vioi şi viguros, cu un farmec aparte - „Ar fi vrut să aibă un amant”, dar convenienţele sociale îi impuneau prudenţă, deoarece „reputaţia ei era prea proaspătă”.

Mediul ambiant, ca procedeu artistic de caracterizare indirectă a personajului realist, determină firea şi deciziile Adei Razu, care dorea mai mult decât orice să se asemene celor care făceau parte din cercul restrâns şi exclusivist al lumii mondene bucureştene. Supunându-se total aparenţelor impuse de societatea aleasă, Ada este decisă să apară în public cu soţul său în cei mai cordiali termeni conjugali, mai ales în ziua participării cailor la cursele sportive, când îl va prezenta lumii pe Lică.

Sub calmul convenienţelor mondene se ascund mizerii morale lustruite, Ada având ambiţia de a-l duce pe Maxenţiu la concertul din muzică de Bach, organizat în saloanele Elenei Drăgănescu. Dar bărbatul era acum ca „o umbră”, însă ea voia să-l arate lumii, pentru a se vedea că „un astfel de bărbat era o scuză, pleda în favoarea legăturii ei cu Lică”. Se foloseşte de boala lui Maxenţiu pentru a primi cât mai multe vizite, organizează recepţii, trecând astfel drept foarte devotată soţului ei bolnav.

Cu o intuiţie feminină extraordinară, ştie să fie cordială şi naturală cu Marcian - „bunul simţ îi dicta să nu fie nici cochetă, nici linguşitoare, artistul având spaimă de amândouă” -, pentru ca, prin el, să poată obţine invitaţii la concertul organizat de Elena Drăgănescu şi să pătrundă astfel definitiv în societatea mondenă, fiind totodată foarte preocupată de cariera socială a lui Lică.

Naratoarea omniscientă îi face, în mod direct, un portret fizic, cu trimiteri precise şi semnificative către structura psihică a personajului: „Ea, aşa costelivă, era foarte tiranică. Campioană la tenis, braţul slab azvârlea mingea neobosit, campioană la dans, piciorul celebru de subţire, un os cu piele oacheşă şi păroasă. [...] Faţa negricioasă şi ochii aprinşi nu arătau, după nopţi nedormite, nicio oboseală. Acum, mâinile slabe, negre, cu inele mari, printre care acel safir uriaş, pe care Lică îşi aprinsese ochii, ţineau hăţurile ferm. Prinţesa Maxenţiu conducea admirabil”.

Ca şi celelalte personaje, Ada Razu este conturată prin modurile diferite şi subiectivismul cu care este percepută în conştiinţa celorlalţi. Lică observă în trăsură „o ţigăncuşă uscată, ca un drac, cu buze roşii ca sângele închegat şi cu o pereche de ochi aprinşi sub boneta de piele ce o împodobea, ascuţindu-i mai tare bărbia ascuţită. Pe mâinile negre, cu degete fuionate, avea inele cu pietre cât un nasture de tunică”.

Atunci când o cunoaşte personal şi o vede în plină desfăşurare, o califică: „Ce gaşperiţă!” (ţigancă). Maxenţiu o vede ca pe o „vrăjitoare” vinovată de evoluţia bolii lui, pentru că îl târăşte după ea peste tot, „în loc să-l lase la unul din acele sanatorii minunate din străinătate unde şi-ar găsi liniştea”. Marcian o consideră „o femeie de treabă” şi crede că, pentru vărul său, Maxenţiu, este soţia potrivită şi grijulie de care are nevoie.

Ada Razu este un personaj realist modern şi prin introspecţia psihologică pe care naratoarea omniscientă o face, utilizând ca procedee artistice de caracterizare analiza conştiinţei şi a sufletului, monologul interior, dialogul şi stilul indirect liber. Ada Razu este, prin sănătatea, ambiţia şi energia ei, personajul apt să parvină, ascunzându-şi din ce în ce mai bine vulgaritatea şi condiţia umilă, reuşind să pătrundă între membrii înaltei societăţi bucureştene.

După moartea lui Maxenţiu, pe care îl internează prea târziu în sanatoriu, pentru ca acesta să se mai poată vindeca, Ada oficializează relaţia cu Lică, pe care-l impune definitiv în lumea mondenă, ajutându-l să facă o strălucită carieră politică.

Hortensia Papadat-Bengescu instalează definitiv în literatură romanul românesc citadin şi de analiză psihologică, înscriind astfel încă un succes al modernismului interbelic. Deşi prozatoarea face adevărate studii ale personalităţii naturii umane, ea nu realizează un roman social, ci conturează coloristic o lume cosmopolită, o „burghezie de formaţie recentă, fără tradiţii, fără moral, fără gust” (George Călinescu), o societate a parveniţilor, a îmbogăţiţilor de după război. „Sufletul acestor oameni e încă primitiv şi grosier sub reflexe de aur şi de purpur. Din civilizaţie, ei n-au decât confortul” apreciază criticul Mihai Ralea.

Check Also

Caracterizarea personajului Mutul din nuvela „O reparaţie”, de I.L. Caragiale

Mutul din nuvela O reparaţie, de I.L. Caragiale, este unul dintre cei patru locatari ai …

Caracterizarea personajului Miţa Baston din drama „D’ale carnavalului”, de I.L. Caragiale

Spre deosebire de Nae Girimea, Iordache, Didina Mazu, Ipistatul şi Catindatul care, fie sunt rătăciţi …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţele „Căldură mare”, „Five o’clock”, „Iniţiativa…”, „Inspecţiune”, „Justiţie”, „La Moşi”, „Lanţul slăbiciunilor”, „Mitică”, „Proces-verbal”, „Tot Mitică”, „Tren de plăcere” şi „1 Aprilie”, de I.L. Caragiale

Gruparea textelor caragialiene unde apare nominal personajul, rezervă lectorului numeroase surprize şi revelaţii şocante ce …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Ţal!…”, de I.L. Caragiale

Să-l urmărim puţin în acţiune pe Mitică, degajat de povara prejudecăţilor inerţiale şi etichetelor tendenţios-simplificatoare. …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Inspecţiune”, de I.L. Caragiale

Camaradul Mitică din Inspecţiune, de I.L. Caragiale, este o apariţie halucinantă, enigmatică, nebuloasă şi neguroasă, …