Caracterizarea personajelor familiei Tulea din romanul „Enigma Otiliei”, de George Călinescu

Aglae, Simion, Aurica, Titi şi Olimpia Tulea - personaje de roman modern, obiectiv şi realist-balzacian

În 1932, George Călinescu susţinea necesitatea apariţiei - în literatura română - a unui roman de atmosferă modernă, deşi respingea teoria sincronizării obligatorii a literaturii cu filozofia şi psihologia epocii, argumentând că literatura trebuie să fie în legătură directă cu „sufletul uman”.

Prin romanele lui, Călinescu depăşeşte realismul clasic, creează caractere dominate de o trăsătură definitorie, realizând tipologii - avarul, arivistul, tipul feminităţii, tipul retardatului, tipul fetei bătrâne -, modernizează tehnica narativă, foloseşte detaliul în descrieri arhitecturale şi în analiza personajelor, înscriindu-se astfel în realismul secolului al XX-lea, cu trimitere certă către creaţia lui Balzac prin tema moştenirii, în jurul căreia romancierul construieşte imaginea societăţii burgheze din Bucureşti.

Personajele tipice, proprii realismului, sunt reprezentative pentru categorii sociale şi psihologice, depăşind astfel posibila trimitere către clasicism datorată trăsăturii dominante a personajelor. Eroii lui George Călinescu se înscriu în tehnica modernă a realismului, definită prin utilizarea detaliului în trăsături fizice, gesturi, atitudini, comportament, mentalitate, limbaj şi, nu în ultimul rând, prin evidenţierea elementului genetic, toate aceste procedee artistice fiind definitorii în construirea caracterului personajelor.

Aglae Tulea este „baba absolută, fără cusur în rău”, aşa cum o caracterizează Weissmann, este sora lui  Costache Giurgiuveanu, mama a trei copii, Olimpia, Aurica, Titi şi soţia lui Simion Tulea. Portretul fizic este detaliat şi are semnificaţii indirecte pentru portretul moral, fiind conturat în mod direct, tot prin ochii lui Felix, în ipostaza de personaj-martor: „cu părul negru pieptănat bine într-o coafură japoneză”, cu faţa „gălbicioasă”, cu „buzele subţiri”, cu nasul încovoiat, obrajii brăzdaţi de cute adânci sugerează, indirect, ură şi venin, invidie şi arţag.

Ochii bulbucaţi ca ai lui moş Costache, ilustrează faptul că George Călinescu utilizează ca procedeu artistic de caracterizare şi elementul genetic. Gesturile, mimica, limbajul şi întreg comportamentul, evidenţiază, indirect, o femeie proastă, acră şi vulgară, limitată în gândire şi, ca toţi membrii familiei Tulea, lipsită total de fantezie şi de capacitate creativă.

Lacomă şi obsedată de averea lui Costache, are un singur scop, pe care nu şi-l împlineşte: realizarea copiilor ei. Mărginită, odioasă, meschină, înveninată împotriva Otiliei, Aglae se opune cu tărie încercării fratelui ei de a înfia fata, ameninţând licenţios: „Cât trăiesc eu, niciodată. Doar mai sunt legi în ţara asta, mai sunt tribunale. Îl dau pe mâna parchetului pe Costache, asta-i fac. L-a ameţit stricata asta. Cine ştie ce-o fi între ei”.

Relaţiile cu celelalte personaje diferă în funcţie de interesele Aglaei, pe care însă nu este în stare să şi le ducă la îndeplinire, dar scot în relief, în mod indirect, trăsăturile definitorii ale eroinei. Dragostea pentru copiii ei n-o umanizează, deoarece este incapabilă să perceapă corect problemele lor, amplificându-le defectele şi neputinţele. Este autoritară cu Titi şi Aurica, indiferentă faţă de Olimpia, iar pe Simion îl ignoră cu desăvârşire, el reprezentând numai pensia şi banii pe care îi foloseşte cu sentimentul că i se cuvin, că sunt ai ei.

Dispreţuieşte orice preocupare intelectuală, considerând că prea multă carte strică minţile oamenilor, de aceea îl înţelege pe Titi, căruia-i curge sânge din nas de prea multă învăţătură, deşi acesta împlinise 22 de ani şi rămăsese repetent mereu, nereuşind să termine liceul. Proastă şi răutăcioasă, greşeşte profund în metodele de educaţie, pe Titi îl trimite să se legene, ca să se liniştească, amplificându-i astfel boala psihică, iar pe Aurica o îndeamnă să-şi găsească un bărbat şi să se mărite, iubirea neintrând în calculele sale.

Pe soţul ei, deşi bolnav, îl dispreţuieşte, îl ignoră şi îl abandonează într-un ospiciu, fiind total lipsită de sentimente umane. Autoritară şi plină de venin faţă de toată lumea, anihilează personalitatea copiilor ei, pe care nu-i înţelege şi care eşuează lamentabil: Olimpia e părăsită de Stănică, Titi cade tot mai mult în mania „legănatului”, iar Aurica rămâne fată bătrână.

Invidioasă şi rea, o urăşte profund pe Otilia, pe care o dispreţuieşte pentru că e „orfană”, o jigneşte fără jenă, spunându-i „stricată” şi „dezmăţată”, dând-o drept exemplu negativ Auricăi. Fratele ei, Costache Giurgiuveanu, înseamnă pentru Aglae numai averea pe care spera s-o moştenească, fără s-o intereseze deloc persoana lui. Atunci când face atacul cerebral, Aglae se opune să cheme un medic, deoarece tot moare, ce să mai cheltuiască bani.

Mediul ambiant este un alt procedeu artistic de caracterizare indirectă a Aglaei, care evidenţiază trăsături tipice ale personajului realist. Zgârcită şi rapace, avidă de bani şi de avere, ea sfârşeşte prin a moşteni o casă veche şi dărăpănată, fiind înşelată de Stănică şi de Costache, deşi instalase în casa fratelui ei un adevărat cartier general, organizase un asediu militar, astfel ca nimeni să nu poată scoate nimic din casă, suspectând pe oricine, devenind ridicolă şi căzând ea însăşi în ţesătura propriilor intrigi: „Olimpia, şi tu Aurica, să fiţi cu ochii în patru, să nu ia cineva vreo hârtie, vreun lucru, niciun cap de aţă, aici eu răspund, ca unica rudă mai de aproape”.

Aglae se conturează direct din opiniile altor personaje, răutatea structurală şi invidia înveninată fiind principalele trăsături reflectate în conştiinţa celorlalţi. Otilia spune că este o „viperă”, iar Weissmann o numeşte „baba absolută, fără cusur în rău”.

Stănică este uimit de răutatea soacră-si, „scârboasă femeie” şi „veninoasă”, iar atunci când cheamă doctorul pentru Simion şi Aglae se tocmeşte cu el, acesta constată cu dispreţ: „Aglae, soacră-mea, e o vrăjitoare, n-are inimă nici de un gram. Îi moare bărbatul şi se tocmeşte cu doctorul. Şi e plină de bani”. Aglae Tulea este un personaj grotesc, prin faptul că nu are nicio trăsătură pozitivă, chiar calitatea de mamă iubitoare este dăunătoare şi distructivă pentru copii.

Simion Tulea este soţul Aglaei şi tatăl celor trei copii, Olimpia, Aurica şi Titi. Fost mecanic, acum pensionar, devine senil şi apatic, evoluând treptat spre nebunie, proces care ilustrează naturalismul, ca formulă estetică a modernismului. Starea lui se manifestă prin crize de melancolie sau, dimpotrivă, de agitaţie, devine obsedat de mâncare, se crede Iisus Hristos, lucrează la gherghef feţe pentru perne decorative, pictează tablouri, copiind cărţi poştale ilustrate. Toate acestea o lasă total indiferentă pe soţia lui, pe care o interesau numai banii, aşa cum notează naratorul omniscient: „Aglae avea destulă avere, strânsă din chiar banii lui Simion, privat sistematic de orice plăceri”.

Portretul fizic este conturat în mod direct prin ochii lui Felix, încă de la începutul romanului. Simion Tulea este „un bărbat în vârstă, cu papuci verzi în picioare şi cu o broboadă pe umeri”, cu mustăţi „pleoştite şi un mic smoc de barbă”. Marginalizat de toată familia sa, Simion stătea retras pe o canapea şi „broda cu lână de felurite culori o bucată de etamină, întinsă pe un mic gherghef.

Întâmplările, faptele şi comportamentul personajului creionează, indirect, o personalitate labilă şi ignorată de întreaga familie. Simion se îmbolnăveşte, „slăbea văzând cu ochii”, deşi mănâncă încontinuu ca să facă muşchi, pe care-i arăta cu mândrie la toată lumea, devenind ridicol, deoarece era numai piele şi os.

Opinia celorlalte personaje constituie un alt procedeu indirect de caracterizare a lui Simion Tulea. Stănică aduce un prieten doctor, nu prea îndemânatic, care-i prescrie un regim alimentar, declarând că nu e nimic grav, iar Aglae îi reproşează că e ipohondru şi că se preface. Felix îşi dă seama că bătrânul nu mai e în toate minţile, pentru că îşi scotea afară rufăria şi se plângea că duşmanii vor să-i omoare hainele.

Simion este din ce în ce mai bolnav, „cu faţa suptă şi cu părul foarte albit, avea o privire fanatică, de-o fixitate supărătoare”. Se credea Iisus, „purtătorul cuvântului dumnezeiesc” şi spunea că tocmai a înviat: „Ieri am înviat”. Nu are responsabilitate, nu conştientizează statutul de tată şi nici nu-şi iubeşte copiii, iar pe Olimpia nu o recunoaşte drept fiica lui. Destinul său este tragic, el înnebuneşte, este internat cu ajutorul lui Weissmann într-un ospiciu, unde este abandonat şi uitat de întreaga familie.

Aurica Tulea este fiica cea mică a Aglaei, conturată în antiteză cu feminitatea şi delicateţea Otiliei, supusă de la început şi până la sfârşit unui automatism psihologic şi întruchipează tipul fetei bătrâne. La sosirea sa în casa Giurgiuveanu, Felix, în ipostaza de personaj-martor, vede „o fată cam de treizeci de ani, cu ochii proeminenţi ca şi ai Aglaei, faţa prelungă, sfârşind într-o bărbie ca un ac, cu tâmple mari încercuite de două şiruri de cozi împletite”, arătând mult mai în vârstă, deoarece este fardată strident, are trupul slab şi uscat, părul rărit.

De remarcat este elementul genetic, prin care se sugerează, indirect, faptul că trăsăturile fizice accentuează asemănarea Auricăi cu Aglae şi din punct de vedere moral, reliefând” răutatea şi firea veninoasă care definesc ambele personaje. Acest procedeu este propriu naturalismului, component al formulei estetice moderne, prin devierea psihologică a unor personaje, proces motivat prin factorul ereditar, care se manifestă şi la Titi Tulea.

Mediul ambiant este un alt procedeu artistic de caracterizare indirectă a Auricăi, care evidenţiază trăsături tipice ale personajului realist. Avidă după bărbaţi, este obsedată de măritiş şi vede în oricine un posibil pretendent, fără să ia în considerare dragostea, sentiment indestructibil într-o căsnicie. Insistenţele ei insinuoase, comportamentul agasant de „fată cuminte” pun pe fugă toţi bărbaţii.

Este „îndrăgostită” din principiu, luând în calcul orice bărbat aflat în preajmă: pe Felix îl pândeşte şi-l hărţuieşte, de aceea tânărul „ fugi pe poartă repede, în oraş, când simţi că se iveşte Aurica prin fund”; pe Pascalopol, pe care nu-l înţelege în dragostea lui pentru Otilia („ce-o fi văzând Pascalopol la Otilia?”); pe evreul Weissmann, pe care l-ar vrea de bărbat chiar dacă el este de altă religie. Când Titi se însoară dintr-o pură întâmplare, ea o invidiază pe Ana şi exclamă impresionată: „Ce fericiţi trebuie să fiţi!”.

Răutatea şi ura ei se îndreaptă tot asupra Otiliei, despre care crede, ca şi mama sa, că ştie să se agate de gâtul bărbaţilor. Invidia îi întunecă judecata în asemenea grad, încât se lansează în aprecieri defăimătoare, debitează invective, devenind nesuferită şi arţăgoasă. Când Otilia era mai mică, Aurica se duce la ea la şcoală şi, întrebată fiind dacă o caută pe verişoara ei, ea răspunde mieros: „Mda, [...] dar nu mi-e verişoara. E o fată pe care o creştem din milă. Numai de-ar învăţa.”

Lipsită de farmec, generozitate, nobleţe, delicateţe şi sensibilitate, ea seamănă cu Aglae, fiind acră, rea, urâcioasă şi antipatică. Cochetează disperată cu Weissmann, dar atunci când face” aluzii la o eventuală căsătorie, tânărul se sperie şi pleacă repede. Dându-şi seama de diagnostic, Felix constată profesional: „Trece printr-o criză sexuală. Trebuie neapărat să profeseze amorul liber”. După un nou eşec în cucerirea unui bărbat, Aurica „fu pradă unei nebunii mute, calme. Apoi căpătă o fizionomie desperată, patetică, [...] se vopsi şi mai violent pe faţă şi-şi începu turneele pe Calea Victoriei”.

Plimbările Auricăi pe Calea Victoriei, în goana după bărbaţi, devin din ce în ce mai dese şi mai rapide, adevărate raiduri, ceea ce denotă, indirect, disperarea nestăpânită, obsesia, stări ce-i modifică vizibil fizionomia. Felix observă că Aurica se schimba „în chip sinistru”, îmbătrânea de timpuriu, iar toate fardurile ei nu puteau ascunde asemănarea cu maică-sa: „Părul i se făcea moale, mort, ca de perucă, grăsimea îi reconstituia prematur masca senilă a Aglaei”.

Ca procedeu artistic de caracterizare indirectă, elementul genetic este sugestiv pentru descendenţa nocivă a eroinei. Pascalopol este singurul care are îndrăzneala să-i spună adevărul despre insuccesul ei la bărbaţi, dar Aurica nu înţelege nimic din sfatul moşierului: „în genere, omul preocupat prea mult de problema succesului nu izbuteşte. Bărbaţilor le plac femeile care nu umblă după ei, nepăsătoare. Când o mamă face prea multă vâlvă cu intenţia de a mărita o fată, ratează chestia, fiindcă pretendenţii se sperie.”

Ea rămâne nemăritată şi realizează, instinctiv, drama pe care o trăieşte din cauza unei mame posesive şi autoritare, care-i îngrădise libertatea de gândire şi de acţiune. Când Otilia, generoasă, îi dăruieşte pianul, ea izbucneşte într-o efuziune sentimentală sinceră: „Totdeauna te-am iubit pe tine, că ai fost sinceră şi n-am aprobat-o pe mama. [...] Te fericesc în fond, că eşti liberă şi poţi să faci ce vrei. Dacă n-aveam eu familia pe cap, azi eram fericită”.

Titi Tulea - tipul retardatului, este mezinul familiei Tulea, un tânăr neputincios, incapabil de a gândi ceva creativ. Descrierea detaliată a înfăţişării lui Titi este făcută de Felix, ca personaj-martor, cu prilejul primei sale vizite la familia Tulea. Tânărul era „mai în vârstă decât Felix cu câţiva ani”, avea „o uşoară mustaţă şi bărbia despicată în două”, semănând cu Simion la barbişonul abia schiţat de câteva tuleie, reieşind de aici elementul genetic ca procedeu artistic de caracterizare indirectă, prin care se sugerează labilitatea psihică a personajului.

Mediul ambiant, ca procedeu artistic de caracterizare indirectă, evidenţiază trăsături tipice ale personajului realist. Titi este dominat de automatisme, ca şi tatăl său, copiază note muzicale şi cărţi poştale, nu este în stare să înveţe şi rămâne repetent de mai multe ori, fiind nevoit să abandoneze şcoala. Este încurajat de mama sa, Aglae, în manifestările psihice, când, aflat în criză, se leagănă ore în şir.

Îl moşteneşte ereditar pe tatăl său, Simion Tulea, devenind treptat la fel de apatic şi dezinteresat de tot ce se petrece în jurul lui, fiind previzibilă evoluţia sa spre demenţă senilă. Acest procedeu este propriu naturalismului, argument ce vine în sprijinul formulei estetice moderne, având ca nucleu devierea psihologică a unor personaje. Titi se tulbură erotic, devenind irascibil în preajma femeilor şi, lipsit total de personalitate, îi cere sfatul şi o ascultă pe Aglae chiar în relaţiile amoroase, aceasta dirijându-i întreaga viaţă, ca autoritatea supremă cu care tânărul îi ameninţă pe toţi cei care-l supără: „Vă spun la mama!”

Olimpia Tulea (Raţiu) este fata cea mare a familiei Tulea şi soţia lui Stănică Raţiu. Portretul fizic evidenţiază elementul genetic în descendenţă masculină şi sugerează, ca procedeu artistic de caracterizare indirectă, firea placidă a femeii: „Olimpia semăna în chip izbitor cu Simion şi cu Titi, având bărbia despicată la fel, în două, în chip supărător pentru o femeie. Era măslinie la faţă şi cam planturoasă, şi câţiva peri îi conturau o uşoară mustaţă. Sprâncenele, ca şi la Titi, erau îmbinate viguros deasupra nasului”.

Tehnica detaliului relevă caracterul eroinei, care vorbea „moale sentenţios şi cu o mare convicţiune (convingere)”. Placidă şi leneşă, Olimpia nu are energia de a se lupta pentru zestrea pe care i-o promisese Simion şi de aceea Stănică nu voia să se căsătorească legal cu ea, deşi aveau un copil. Bărbatul se enervează din cauza nepăsării Olimpiei şi o caracterizează direct că „stă ca o dobitoacă, nu cere nimic, nu descoperă nimic, o să moară toţi şi n-o să-i rămână niciun ac”.

După ce se căsătoresc, Olimpia şi Stănică vin mereu la masă la Aglae, uitând cu desăvârşire de copilul care avea numai două luni. Relu moare din cauza neglijenţei şi inconştienţei Olimpiei, care „primi lovitura cu mare calm, aproape ca o uşurare”. Iresponsabilă şi total lipsită de sentimente materne, Olimpia este „nepăsătoare, plictisită” la înmormântarea copilului şi nici nu se gândeşte că ar putea suporta ei cheltuielile.

Incapabilă să recepteze realitatea din cauza lenei structurale, nu-şi dă seama ce se-ntâmplă nici atunci când soţul ei o părăseşte. După ce Stănică fură banii lui Giugiuveanu şi devine bogat, constată că Olimpia „îl plictisea” şi-i spune că vrea să se despartă de ea şi „de jure”. Ea îşi închipuie „că bate câmpii ca de obicei”, aşa că, somnoroasă fiind, „căscă leneşă şi adormi adânc”, fără să înţeleagă ceva din discursul lui Stănică. În cele din urmă, ea acceptă să divorţeze şi astfel destinul ei se aliniază aceluia al lui Titi şi al Auricăi.

Relaţiile dintre membrii familiei Tulea sunt degradate, lipsite de sinceritate şi de legături afectuoase, aşa cum remarcă Felix: „Curioasă familie [...]. Niciunul nu are cea mai mică iubire pentru celălalt, toţi se bârfesc şi se urăsc”.

În 1932, vorbind despre direcţia pe care trebuie să o urmeze romanul românesc, dacă să fie balzacian, stendhalian, tolstoian sau proustian, George Călinescu argumenta că „trebuie să fim cât mai originali, şi ceea ce conferă originalitate unui roman nu este metoda, ci realismul fundamental, [...] literatura nu e în legătură cu psihologia, ci cu sufletul uman”.

Check Also

Caracterizarea personajului Mutul din nuvela „O reparaţie”, de I.L. Caragiale

Mutul din nuvela O reparaţie, de I.L. Caragiale, este unul dintre cei patru locatari ai …

Caracterizarea personajului Miţa Baston din drama „D’ale carnavalului”, de I.L. Caragiale

Spre deosebire de Nae Girimea, Iordache, Didina Mazu, Ipistatul şi Catindatul care, fie sunt rătăciţi …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţele „Căldură mare”, „Five o’clock”, „Iniţiativa…”, „Inspecţiune”, „Justiţie”, „La Moşi”, „Lanţul slăbiciunilor”, „Mitică”, „Proces-verbal”, „Tot Mitică”, „Tren de plăcere” şi „1 Aprilie”, de I.L. Caragiale

Gruparea textelor caragialiene unde apare nominal personajul, rezervă lectorului numeroase surprize şi revelaţii şocante ce …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Ţal!…”, de I.L. Caragiale

Să-l urmărim puţin în acţiune pe Mitică, degajat de povara prejudecăţilor inerţiale şi etichetelor tendenţios-simplificatoare. …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Inspecţiune”, de I.L. Caragiale

Camaradul Mitică din Inspecţiune, de I.L. Caragiale, este o apariţie halucinantă, enigmatică, nebuloasă şi neguroasă, …