Cântec

Cântecul este o specie a liricii folclorice, însoţită de melodie. Într-o accepţiune mai largă, aceea de poezie cântată, termenul poate denumi şi cântecul epic (bătrânesc) şi cântecul legat de obiceiuri. Cum unele dintre acestea au texte, melodii şi funcţii specifice, se constituie în specii distincte, ca balada sau colinda.

Din punct de vedere funcţional, se poate desprinde şi cântecul ritualic (de nuntă, funebru, de muncă), chiar dacă în unele cazuri conţinutul sau melodia se confundă cu ale cântecului liric propriu-zis, ca la unele cântece de nuntă, între cântecul liric necondiţionat de vreun prilej special şi cel ritualic există unele categorii (de leagăn, de joc, de şezătoare) ce se cântă ocazional, dar care, atât din perspectiva textului literar, cât şi sub aspect muzical, se interferează de cele mai multe ori cu cântecul liric, deoarece acesta din urmă se poate adapta unei atare funcţii.

Dar chiar cântecul liric propriu-zis, care se cântă oricând şi oriunde, se poate disocia în alte categorii funcţionale,căci atât cântecul ostăşesc sau haiducesc, cât şi cântecul de lume se cântă în situaţii adecvate. Se poate vorbi chiar de preferinţa unor grupuri de vârstă pentru anumite cântece (cele de dragoste sunt cultivate mai ales de tineri, cele meditative, de vârstnici).

Clasificările cântecelor având în vedere numai textul literar, deci criteriul tematic, disting numeroase grupe: de dor, de dragoste, de natură, de jale, de necaz, de înstrăinare, bahice etc. De cele mai multe ori, însă, datorită complexităţii sentimentelor, textele se pot încadra cu greu în astfel de compartimente şi foarte adesea acelaşi cântec poate fi inclus în două sau chiar trei grupe tematice.

După criteriul social, având, deci, în vedere grupul social care le creează şi le cultivă, s-a vorbit de cântecele păstoreşti, plugăreşti, ostăşeşti, minereşti etc., fără a putea fi supuse unei astfel de taxonomii toate varietăţile. Când se are în vedere criteriul muzical, se constată că acelaşi conţinut literar poate fi cântat pe melodie de doină, de joc sau de leagăn, în timp ce o aceeaşi melodie poate însoţi un text epic, un bocet, un cântec de leagăn sau un cântec ritualic.

Din analiza muzicală a speciei au rezultat şi grupe noi, cum sunt: cântecul modern, cântecul cu acompaniament etc. Interferenţe se produc şi la nivelul raporturilor cu alte genuri şi specii. Deşi strigătura cu conţinut liric nu are, din punct de vedere poetic, nici o notă distinctivă faţă de cântecul liric, ea se constituie ca specie aparte, din cauza funcţiei sale şi a lipsei de text muzical. Liricizarea unor balade a dat naştere la cântecul lirico-epic, aflat la limita dintre genul epic şi cel liric.

Cântecul satiric, dacă se admite existenţa unui gen satiric, n-ar mai putea fi inclus în genul liric. La toate dificultăţile ivite în încercarea de clasificare a cântecelor se adaugă şi confuzia determinată de neconcordanţa dintre accepţiunea populară şi cea ştiinţifică a unor termeni (horă, în nord-vestul ţării, înseamnă „doină”, în Moldova şi Muntenia „joc” şi melodia respectivă, iar în colecţia de folclor a lui Vasile Alecsandri, text poetic corespunzător melodiei de joc). În aceste condiţii era necesară aplicarea unei metode de clasificare a genului liric folcloric, după structura textului, prin reducerea la motive - unitate de bază -, al căror inventar să constituie şi corpusul liricii populare româneşti.

Cântecul este atestat documentar abia în Evul Mediu, dar apariţia sa este mult mai veche, confundându-se cu primele manifestări artistice. Fiind însă specia cea mai receptivă la actualizări, permanent ecou al trăirilor individuale, cântecul nu păstrează elemente arhaice care să-i probeze vechimea. În existenţa fiecărui cântec se constată o perioadă de intensă circulaţie, după care piesa respectivă intră în fondul folcloric pasiv, pentru ca în mod spontan să fie preluată fragmentar sau integral, în circumstanţe propice. Un factor esenţial care dă naştere acestei situaţii este cel istoric, el condiţionând preferinţa pentru anumite categorii de cântece.

Câtă vreme au existat haiduci, a înflorit o lirică de haiducie, care, după perimarea fenomenului social, a căzut în desuetudine. Când este reluată, ea îndeplineşte numai o funcţie evocatoare. Cântecul de război are, de asemenea, caracter istoric. Asupra cântecului îşi pune amprenta şi mediul antropogeografic, diferenţiindu-se la diversele grupuri etnice, atât din punctul de vedere al creaţiei poetice, cât şi al celei muzicale. Diferenţele se pot constata însă nu numai între zone, ci chiar între repertoriile a două sate vecine. S-a vorbit, pornind de la aceste fapte, despre o lirică a muntelui, a plaiului, una a colinelor şi o alta a şesului. Este unanim recunoscută deosebirea dintre cântecul de dragoste din nordul ţării şi cel din sud.

În timp ce cântecul din Moldova de nord şi Transilvania e mai învăluitor, cel muntean şi oltenesc palpită de senzualitate, frizând uneori chiar trivialul. Stilul cântecului transilvănean este mai lapidar, piesele sunt câteodată scurte notaţii, motive singulare, în schimb în sud se manifestă tendinţa către discurs, către acţiune, de unde şi ideea de a vorbi despre o lirică „măruntă” şi una „dezvoltată”.

În cântecul românesc se poate totuşi remarca o relativă unitate de conţinut, deşi preferinţele pentru motivele din fondul comun sunt diferite de la o zonă la alta. S-a constatat că între text şi muzică nu există o legătură obligatorie şi că melodiile sunt mai stabile decât textele, care se împrospătează neîncetat. Este frecvent transferul de cuvinte de la o melodie la alta, dar posibilităţile de permutare sunt limitate de necesitatea concordanţei între mesajele celor două forme de artă sincretică.

Unul dintre subiectele predilecte ale cântecului este dragostea, care îşi găseşte uneori expresie în piese de mare fineţe. Motive dintre cele mai izbutite artistic sunt inspirate de dor, sentiment inefabil, denumit cu un cuvânt specific românesc, intraductibil perfect. Natura nu este contemplată, ci animată, de cele mai multe ori, ea participă afectiv la viaţa ţăranilor şi numeroase elemente din natură au devenit simboluri consacrate. Cântecul meditativ dezvăluie o înclinare spre reflecţie, o viziune complexă şi echilibrată asupra vieţii, naturii şi societăţii.

Optica uneori facilă asupra existenţei, din unele cântece de petrecere, este rezultatul influenţei exercitate de specia cvasifolclorică ce a circulat în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea în cercurile de boieri şi târgoveţi sub denumirea de cântec de lume. De mediocritatea acestor cântece au fost învinuiţi lăutarii, care erau principalii colportori. Sigur este că aceştia au contribuit la uniformizarea stilurilor, muzicale mai ales, răspândind în zone largi repertorii eclectice.

La estomparea accentuată a specificului local au contribuit, în secolul al XX-lea, radioul şi televiziunea. Cântecul de joc are rolul esenţial de fundal sonor pentru dans, iar textele, atunci când nu reprezintă comenzi pentru sincronizarea coregrafică, se confundă cu ale celorlalte cântece. De multe ori ele iau naştere prin cântarea strigăturilor, proces reversibil, ce poate duce şi la „strigarea” acestora.

Cântecul de leagăn, inclus şi printre speciile folclorului de copii, se află într-o situaţie specială, datorită destinaţiei sale. De aici monotonia ritmului, refrene provenite din onomatopee sau din limbajul infantil, o lume de animale domestice şi sălbatice, cândva cu rosturi magice, invocate să aducă somnul. Îşi fac însă loc şi confesiuni ale mamei sau chiar elemente sociale. Dincolo de caracterul intim, de conţinutul individual, cântecul are un substrat social, istoric, cuprinzând referiri sau chiar comentarii la unele evenimente ce au impresionat conştiinţa colectivităţii. Cântecul istoric consemnează nume şi fapte reale sau idealizate, dar care, cu trecerea timpului, se îndepărtează tot mai mult de adevărul istoric.

După două sau trei generaţii, rămâne doar schema c, care se adaptează altor eroi sau situaţii. Cele mai răspândite cântece au fost cele despre Horea, Tudor Vladimirescu, Avram Iancu, Al. I. Cuza şi despre răscoalele de la 1907. Ca o prelungire a cântecului ţărănesc de revoltă socială a apărut cântecul având ca subiecte proletarizarea, înstrăinarea emigranţilor şi îndemnul la revoltă. Relativ la structura compoziţională a cântecului se constată, ca în toată poezia populară, absenţa strofei. Segmentarea se poate face în funcţie de motive şi elemente motivice aglutinate, contaminate pe baza emoţiei asociative. Unele cântece au refrene şi încep prin versuri evocatoare („frunză verde”), reluate parţial şi subliniind ideea.

Lungimea medie a cântecului este între 4 şi 14 versuri, trohaice de obicei, din câte 5-6 sau 7-8 silabe. Un procedeu artistic ce caracterizează întreaga poezie populară, dar mai frecvent lirica, este paralelismul, cu principalele tipuri: tautologic sau de sinonimie, adversativ, contrastant sau de opoziţie, cumulativ sau de enumeraţie şi progresiv sau de gradaţie. În transfigurarea poetică sunt prezente diferite trepte, de la simpla relatare până la alegorie. Metaforele cele mai frecvent întâlnite sunt de tip onomastic (mândra - iederă, badea - trandafir) şi de relaţie (codrul - frate), care stabilesc legături cu cadrul fizic.

Check Also

Basm

Basmul este o specie a epicii populare în proză, cunoscută în mediile folclorice sub numele …

Baladă

Balada este o specie a epicii folclorice, în versuri. Termenul a fost introdus de Vasile …