Campania eteristă în Principatele Române

Arătând înţelegere şi simpatie pentru aspiraţiile la libertate şi independenţă ale grecilor, Stroganov a criticat însă „casta privilegiată” a fanarioţilor: „Ei sunt aproape străini de restul compatrioţilor lor. Cele două Principate sunt obiectul lăcomiei lor, singura aureolă - la care aspiră şi spre care năzuiesc...” (Stroganov, ambasadorul Rusiei la Constantinopol, către Capodistria, 16/23 februarie 1820).

Prezentarea - pe baze strict documentare - a manifestărilor negative ale Eteriei (conduse de fanarioţi) în ţările române nu înseamnă o diminuare a mişcării de eliberare a grecilor. Excesele eteriste din Principate constituie numai un episod al Eteriei. În Grecia, poporul a luptat eroic pentru independenţă, împotriva jugului otoman. După o remarcabilă rezistenţă, grecii au obţinut recunoaşterea autonomiei ţării lor. Fără evocarea stării de lucruri create de Eterie în Principate, nici revoluţia pandurilor şi nici (în mod special) poziţia politică a lui Tudor Vladimirescu nu pot fi bine înţelese, iar suferinţele poporului român la 1821 ar rămâne necunoscute.

Relaţia dintre eterişti şi fanarioţi

Pentru a se înţelege raportul revoluţiei lui Tudor cu Eteria, se cere precizată relaţia dintre eterişti şi fanarioţi şi e necesară o prezentare - fie şi sumară - a campaniei lui Ipsilanti în Ţara Românească. Trebuie spus că numai realizarea unei anumite conjuncturi politice în Balcani ar fi permis unirea oştirii lui Tudor cu armata lui Ipsilanti, deoarece aceste mişcări erau despărţite prin natura lor. Ca reprezentant al voinţei româneşti de eliberare de sub jugul fanariot, Tudor înţelegea că situaţia politică a ţării sale era alta decât a Greciei. Formele pe care le îmbrăca opresiunea naţională şi socială în cele două ţări, şi instrumentele de exercitare a ei, se deosebeau cu atât mai mult, cu cât asupra românilor oprimarea se efectua în mare măsură prin greci.

Cum spune A.D. Xenopol: „Unde vedea grec [slujbaş fanariot], ţăranul ştia că banul trebuie să-i iasă din pungă, încât ideea de grec [fanariot] se identificase la el cu aceea de dezbrăcare şi jefuire”; ţărănimea ura pe fanarioţi, în care vedea pe exploatatorii ei cei mai neomenoşi. Libertatea pentru români şi libertatea pentru greci nefiind tocmai acelaşi lucru la 1821, ţăranii panduri şi eteriştii nu puteau fraterniza oricând şi oricum. Unirea lor era îngreuiată în special de imposibilitatea, cu totul explicabilă, a celor dintâi de a distinge net cauza Eteriei de interesele fanarioţilor asupritori în ţara noastră, întrucât mulţi dintre luptătorii pentru eliberarea Greciei erau în Ţara Românească şi în Moldova stâlpi ai regimului fanariot.

Alexandru Ipsilanti era fiu de domnitor fanariot. La acţiunea condusă de el s-a asociat şi Mihail Suţu, ultimul domn fanariot din Moldova. Scarlat Callimachi, domnul rânduit de turci în Muntenia, dar pe care evenimentele nu l-au mai lăsat să ia tronul, a fost implicat şi el în mişcarea eteristă, împreună cu caimacamii săi. Dintre boierii greci ce s-au manifestat ca zeloşi eterişti, nu pot fi omişi postelnicul Iacovachi Rizo Nerulos (ce făcea parte din guvernul lui Mihail Suţu şi „care întruchipa toate trăsăturile distincte ale fanariotului”), vornicul Constantin Samurcaş (fost cârmuitor al Olteniei), bancherul Hagi Ianuş (înfierat de Tudor ca jefuitor, în Cererile norodului), Ioan Scuffas (arendaş al vămilor din Valahia în timpul lui Caragea, iar la 1821, sub regimul eterist, arendaş al poştelor din amândouă Principatele şi, totodată, - potrivit caracterizării lui Fleischhackl - „zelos promotor al întreprinderii lui Ipsilanti”).

Ca şi sus-numiţii, negustorul Ioan Nicolopulo (originar din Smirna) era, pe de o parte, militant eterist (casier al eforiei din Bucureşti şi om de încredere al lui Pini), iar pe de altă parte, se număra printre cei mai mari exploatatori ai principatului. E concludent faptul că în anii 1819 şi 1820, unele huzmeturi (venituri principale ale ţării pe care le acaparase domnul şi le vindea la mezat), precum oieritul, vinăriciul şi dijmăritul (dare pentru porcine şi stupi), au fost concesionate lui Nicolopulo, la intervenţia consulului ţarist Pini.

În primul an, Nicolopulo a plătit domnitorului, ca arendă pentru huzmeturile amintite, 350.000 de piaştri. În anul următor, arenda s-a ridicat cu aproape un milion, fără ca Nicolopulo să rămână în pierdere, căci o nouă sporire masivă a impozitelor (triplarea lor) a fost legiferată, cu aprobarea lui Pini. De altfel, „toţi boierii greci din România” intraseră în Eterie (cum notează, printre alţii, Mihai Cioranu)”. Zilot Românul spune că el cunoştea pe unii din zavergiii lui Ipsilanti, „că-i văzusem băgaţi prin slujbele ţării”.

Când ne referim la evenimentele anului 1821 în Principate, este insuficient şi inexact a defini Eteria doar ca o asociaţie de patrioţi greci. Unul dintre membrii ei marcanţi, căminarul Sava, arătând (într-o scrisoare către Xanthos, din 17 octombrie 1820) în ce fel cunoştea guvernul turc activitatea acestei societăţi conspirative, o defineşte astfel: „Câţiva greci, fanarioţi de ai noştri, ... organizează prin mijlocirea ministrului Capodistria şi altora o societate drăcească, încercând să organizeze pe nenorociţii creştini să se răscoale...”.

Într-un pamflet antiboieresc din 1821, moldoveanul Ionică Tăutu comentează fapte recente, printre care „venirea cea fără de veste a prinţipului Ipsilanti [şi] unirea împreună a tuturor grecilor presăraţi printre noi”, unire realizată în cadrul mişcării eteriste şi de care norodul românesc a rămas străin. Divanul boieresc ar fi trebuit să-i interzică lui Ipsilanti acţiunea sa în Moldova - afirmă comisul I. Tăutu, adresându-se boierilor pământeni -, iar în caz de împotrivire din partea acestuia, trebuia „să fi făcut cunoscute obştiei pricinile şi atuncea, cu puterea norodului (care era gata), să fi gonit vinovăţia din patria dumneavoastră!”. „îndată ce pasul grecilor au vopsit pământul nostru cu otomanicescul sânge (e vorba de omorârea turcilor paşnici din Iaşi) să fi arătat norodului adevărul! Prin puterea lui (care era gata) să fi izgonit din pământul nostru tulburările străinilor...”.

Nu e exagerat deci a spune că în ţările române, unde grecii constituiau o pătură suprapusă, Eteria era privită mai ales ca o mişcare a clasei stăpânitoare fanariote împotriva turcilor. Aşa apărea ea în ochii maselor populare şi aşa a fost şi în realitate, dată fiind (cităm pe acad. Andrei Oţetea) „complicitatea tuturor familiilor fanariote cu mişcarea eteristă”. Deosebit de semnificativ e faptul că trupele de arnăuţi ale stăpânirii fanariote - gărzile lui Mihai Vodă Suţu şi acelea din Muntenia, de sub conducerea lui Iordache Olimpiotul şi Sava Fochianos - au devenit armata Eteriei.

E important de precizat că a existat o consonanţă între ideologia regimului fanariot şi ideologia eteristă, fapt ce a dăunat luptei de eliberare naţională a românilor. La începutul anului 1821, unii eterişti argumentau că „nu este greu să se organizeze Eteria în Principate pe o scară mare, deoarece cârmuirea [fanariotă] şi poporul au aceeaşi religie..., iar tinerimea a fost instruită în limba greacă şi este deprinsă să vadă pe scenă faptele strămoşilor noştri”... „Consiliul Eteriei are prilejul să tragă mare folos de pe urma diversiunii din Principate”.

C.D. Aricescu a notat de asemenea o serie de argumente pe care le aduceau eteriştii şi filo-eteriştii (în cursul evenimentelor din 1821 sau după aceea) pentru justificarea faptului că Alexandru Ipsilanti a acţionat în ţările române, în loc să acţioneze în Grecia: întreprinderea acestuia a fost favorizată de împrejurarea că regimul fanariot pregătise terenul pentru desfăşurarea insurecţiei greceşti în Principate. Filo-eteriştii arătau, printre altele, că „românii primiseră o educaţiune grecească, încât România se putea crede fiica iubită a Eladei”...; că „românii erau ortodocşi ca şi grecii, şi războiul [antiotoman], făcându-se în numele ortodoxiei, avea şanse de reuşită”; că „cei mai mulţi biurocraţi [slujbaşi] din Principate erau eterişti”; că „în Principate nu erau turci” etc.

Cercetătorul Vasile Maciu a observat şi el corespondenţa dintre ideologia regimului fanariot şi ideologia eteristă: „În Principate... o mişcare naţională întârzia, împiedicată de cosmopolitismul creştinismului ortodox promovat de regimul fanariot”. Pe de altă parte, eteriştii invocau unitatea de credinţă religioasă a popoarelor balcanice pentru organizarea luptei antiotomane: „Solidarizarea românilor, grecilor, sârbilor şi bulgarilor şi sprijinul Rusiei impuneau o ideologie comună, creştinismul ortodox, care putea servi pentru pornirea unei’ lupte comune contra Porţii, în numele credinţei - za vera - creştine ortodoxe, adevărată cruciadă contra mohamedanismului păgân”. Istoricul menţionat notează că utilizarea creştinismului ortodox ca ideologie a luptei grecilor contra mohomedanilor turci a fost observată încă din 1821 de contele de Salaberry, în lucrarea sa Essais sur la Valachie et la Moldavie, theatre de l’insurrection dite Ypsilanti..., Paris, 1821.

Infirmată de documente este însă opinia istoricului Vasile Maciu că şi capii mişcării pandurilor au îmbrăţişat ideologia eteristă: Tudor Vladimirescu şi căpitanii lui ar fi fost stăpâniţi nu atât,,de ideologia dacoromânismului şi de ideile revoluţionare burgheze’’, cât „erau sub influenţa creştinismului ortodox cosmopolit, convinşi că trebuia continuată lupta contra turcilor, în numele credinţei creştine”. În opoziţie cu acest punct de vedere stau proclamaţiile şi scrisorile lui Vladimirescu, precum şi numeroase alte fapte. Amintim cunoscuta scrisoare din 14 aprilie 1821, pe care divanul Ţării Româneşti, aflat sub autoritatea lui Tudor, a trimis-o lui Alexandru Ipsilanti. Cuprinsul ei este rezumat astfel în cronica lui I. Dârzeanu: „Ce are a face Ellada cu Dachia”? Ipsilanti „să meargă la Ellada a rămânea Dachia în linişte”.

În proclamaţia din 20 martie către locuitorii din Bucureşti, Tudor vorbeşte astfel: „Fraţilor! câţi n-aţi lăsat să se stingă în inimile d-v. sfânta dragoste cea către patrie, aduceţi-vă aminte că sunteţi părţi ale unui neam...”. Conştiinţa unităţii de neam capătă expresie şi în alte texte ale lui Vladimirescu; spre exemplu, într-o scrisoare din 5 aprilie, adresată mitropolitului şi marelui vistier: „...Să aveţi corespondenţe cu dumnealor boierii moldoveni, ca unii ce suntem de un neam...”. Revoluţia pandurilor se separă net de campania eteriştilor în Principate, întrucât ea a însemnat o ridicare a norodului asuprit împotriva orânduirii feudale şi a cârmuirii interne, urmărind cu deosebire emanciparea clasei ţărăneşti şi cerând drepturi pentru români, care implicau prăbuşirea regimului fanariot; prin revendicările ei naţionale, mişcarea lui Tudor a atras şi o parte din boierii pământeni.

Planurile şefilor eterişti (scopuri şi mijloace)

Interesată în constituirea unei armate de panduri, pe care s-o aibă la dispoziţie, Eteria urmărea să-şi subordoneze complet mişcarea românească. S-ar putea spune că fanarioţii, împilători ai ţărănimii române, aveau acum nevoie de ea, într-un război cu sultanul. Eteria, ca mişcare a guvernanţilor din Principate (sau sprijinită de ei), dispunea de mijloace de presiune asupra mişcării ţărăneşti, în vederea afilierii acesteia la cauza grecească. Propaganda eteristă vorbea de înfrăţirea popoarelor creştine în lupta cu turcii şi pretindea că armata rusă stă gata să pornească războiul.

Consulul ţarist la Bucureşti, Pini, grec de origine, se bucura de o mare autoritate politică, şi era, în ascuns, principalul promotor al Eteriei în Ţara Românească, dând greutate acţiunilor ei. Şeful Eteriei, Alexandru Ipsilanti, general în armata rusă şi aghiotant al împăratului Alexandru I, îşi pregătea în Rusia acţiunea sa militară. Erau semne (care s-au dovedit înşelătoare) că se va dezlănţui în curând o ofensivă generală - a Rusiei şi a popoarelor creştine din Peninsula Balcanică - împotriva împărăţiei turceşti, zguduind-o din temelii.

Spre a câştiga adepţi printre români, eteriştii făceau uneori promisiunea că, în urma înfrângerii turcilor, fanarioţii vor pleca şi ei din Principate, lăsându-le să se guverneze singure. Astfel, Ipsilanti, în proclamaţia lansată (probabil) din Focşani, la 13 martie 1821, adresându-se „bărbaţilor daci”, se intitulează „blagovestitoriu al politiceştii voastre dezrobiri şi al fericirii”, iar în proclamaţia dată în Târgovişte, la 19 aprilie, recunoaşte Ţării Româneşti dreptul de a fi cârmuită de un pământean: „Cârmuirea de frunte a eparhiei dacice trebuie să fie încredinţată unui pământean, şi nicidecum unui străin”; puterea legiuitoare să fie atribuită unei adunări, compuse din reprezentanţi „din toate clasele societăţii dacice” (etc.).

Ce valoare aveau principiile constituţionale şi liberale exprimate de Ipsilanti în proclamaţia sa din 19 aprilie? - se întreabă Aricescu, şi răspunde astfel: „La citirea acestei proclamaţii, românii patrioţi trebuie să fi surâs... Venite de la un fanariot, care avea să ucidă fără nici un drept pe reprezentantul adevărat al poporului şi care prin conduita sa provoca invaziunea turcească, cu toate tristele sale urmări” - iar „pentru ospitalitatea ce primise, plătea poporului cu prada, cu focul şi cu omorul” -, aceste sfaturi erau „perfide” şi „nu meritau decât dispreţul”.

Dimpotrivă, după părerea lui I.C. Filitti, actul din 19 aprilie reflecta gândurile adevărate ale lui Ipsilanti, în legătură cu viitoarea formă de guvernământ din Principate: prevederile proclamaţiei nu erau demagogice, ci autentic revoluţionare, şeful Eteriei dorind să vadă ţările române libere şi independente. Printr-o inversare, ca într-un joc, a noţiunilor de „mijloc” (procedeu, stratagemă) şi „scop”, Filitti încearcă să demonstreze unitatea dintre cauza lui Ipsilanti şi a lui Vladimirescu. Proclamaţiile acestuia din urmă „nu exprimau adevăratul lui scop, ci erau menite numai să ascundă turcilor adevărul, până la momentul oportun. Nu trebuie confundate mijloacele de care s-a slujit Tudor, cu scopul ce l-a urmărit”.

În alţi termeni, afirmaţiile din proclamaţiile lui Tudor, prin care se recunoştea suzeranitatea Porţii şi se ataca regimul intern, erau făcute numai de formă - obiectivul primordial al căpeteniei pandurilor fiind răsturnarea dominaţiei otomane -, pe când declaraţiile Iui Ipsilanti de la 19 aprilie n-ar fi fost făcute de formă: Astfel, „programul Eteriei nu era în opoziţie, nici din punctul de vedere naţional, nici din cel social, cu proclamaţiile lui Tudor Vladimirescu”. O mai largă confruntare a documentelor şi raportarea vorbelor la fapte permit să se înlăture confuzia (ca şi delimitarea arbitrară) dintre procedeele tactice şi scopurile realmente urmărite la 1821.

E de notat că proclamaţia lansată de Ipsilanti la 19 aprilie a fost urmarea scrisorii lui Tudor şi a divanului din 14 aprilie, prin care se cerea eteriştilor să părăsească ţara. Distincţia între programul real al lui Ipsilanti şi declaraţiile sale demagogice iese în evidenţă când alăturăm proclamaţiei din 19 aprilie alte acte, printre care o scrisoare din 30 ianuarie 1821 a şefului Eteriei către M. Suţu. Aici, Ipsilanti face afirmaţia că i se pare firesc ca Principatele să fie stăpânite de ţar, căci „cum... va fi răsplătită [puterea protectoare] pentru această apărare acordată nouă?”... „E necesar să păstrăm secretul şi să depunem neapărat o muncă neobosită pentru acţiunile noastre secrete”.

În fond, şefii Eteriei visau la reînvierea Imperiului bizantin. E semnificativ că într-o serie de acte eteriste, prin „Grecia” sau „Elada” se înţelege întreaga Peninsulă Balcanică. Alexandru Ipsilanti afirmă, la 24 octombrie 1820 (într-o scrisoare către Milos Obrenovici): „Am trimis poruncă în tot cuprinsul Greciei, din Moreea până la Dunăre, ca la 15 noiembrie să izbucnească răscoala la Constantinopol şi în întreaga Grecie”.

La 24 februarie 1821, conducătorul Eteriei declară, într-un manifest: „Elada reînalţă cu triumf stindardele ei strămoşeşti! Moreea, Epirul, Tesalia, Serbia, Bulgaria... într-un cuvânt Grecia toată a luat armele...”. Într-un raport din 12/24 aprilie 1819, Teodor Negri argumentase părerea (curioasă, la prima vedere) că, pentru eterişti, „Dacia este locul cel mai puţin sigur dintre provinciile Greciei...”. Într-un memoriu al unui misionar catolic, Luigi Bonauguri, care a trecut prin cadrele Misiunii din părţile bulgaro-valahe între anii 1817 şi 1822, se ironizează proiectul eteriştilor de a reîntemeia Imperiul bizantin şi grandilocvenţa ameninţărilor lor.

În cronica intitulată Istoria jăfuitorilor Ţării Româneşti, se spune despre eteriştii din armata lui Ipsilanti: „încă la Dunăre nu se apropiaseră, încă papara turcilor nu o gustaseră, şi se gâlcevia între dânşii pentru alegerea de împărat Ţarigradului: unii voia pe Alexandru Ipsilant, iar alţii nu-l voia, zicând că era ciung”. Cronica lui Naum Râmniceanu conţine această precizare: „Iar lui Teodor Vladimirescu, ştiindu-l român, [eteriştii] nu-i descoperea ceea ce avea ei în socoteală pentru Moldova şi Ţara Românească”. Hotărârea şefilor eterişti (Gheorgache, Farmache, Duca, Caravia etc.) era de a face din ţările române o „nouă Grechie”. Planul Eteriei, nedezvăluit lui Tudor - spune A. Ubicini - era „formarea unui stat grec, compus din toate provinciile creştine supuse autorităţii sultanului”.

Nicolae Iorga (în memorabila sa Istorie a statelor balcanice) a explicat felul cum s-a format „idealul restabilirii Imperiului bizantin”. Conducătorii Eteriei „au adoptat planul Ecaterinei [a H-a] în răscoala lor din 1821”: Ei „nu aveau scopul de a pregăti crearea unei mici patrii elenice, strânsă în marginile teritoriului locuit de greci, ci Eteria şi mişcarea de la 1821, produsă de dânsa, au avut un alt scop: acela de a întemeia din nou, cu Capitala în Constantinopol, Imperiul Bizantin”, ce avea să se întindă „de la Capul Matapan până la Carpaţi” (sublinierile autorului).

„De aici şi vulturul bizantin în pecetea conducătorilor Eteriei, de aici frazele largi, cu înţelesul nelămurit şi mare”. Asigurările date în proclamaţiile lui Ipsilanti către moldoveni şi munteni „nu trebuie să ne înşele”: erau acte de „oportunitate”. „Dacă Alexandru Ipsilanti a început răscoala în părţile noastre, el avea motivul său: după dânsul Moldova şi Ţara Românească erau, nu numai moştenirea sa de fanariot, nu numai focare de cultură elenică, nu numai sălaşul rudelor sale şi centrul agitaţiilor consulare ruseşti în Orient, ci mai ales erau de drept provincii ale Imperiului bizantin înviat pentru el”.

Şeful Eteriei era un om lipsit de simţul realităţii. „Părea a crede că e de ajuns să zboare, pe steagul lui, Phenixul învierii elenice pentru ca toţi creştinii din împărăţia turcească să se ridice şi să-l sprijine. Se vedea împărat bizantin, făcând să cadă Constantinopolea înaintea lui”... „Numai cât - aşa cum se întâmpla cu toate construcţiile care nu se razimă pe realităţi naţionale -, acest vis mare a căzut şi el, după cele dintâi încercări chiar, şi a căzut cu desăvârşire, pentru totdeauna”... Pe încetul, chiar şi cei mai devotaţi apărători ai lui au consimţit „la restrângerea patriei elenice în marginile teritoriului locuit de greci”. De altfel, nici la 1821, „provinciile locuite de greci nu unelteau astfel de planuri, mari, frumoase şi grele”... de întemeiere a unei Elade cu hotare largi, asemenea Imperiului bizantin.

După Ubicini, Ipsilanti, pornindu-şi campania, nu mergea atât la război, cât în căutarea unui tron.

Potrivit unui raport din 6/18 mai 1821 al generalului Schustekh către guvernatorul Transilvaniei, în timpul şederii lui Ipsilanti la Târgovişte, sigiliul eterist iniţial, cu pasărea Phoenix (cuprinzând şi inscripţia „Alexandru Ipsilanti, eliberatorul împuternicit al Greciei”), a fost înlocuit printr-o stemă compusă din pajurile îmbinate ale Ţării Româneşti şi Moldovei, înconjurate cu o manta de hermină şi având deasupra o coroană princiară. Această schimbare nu ilustrează oare veleităţile şefului Eteriei de a domni în Principate?

Ce preconizau celelalte căpetenii eteriste cu privire la viitorul ţărilor române? Le doreau oare emancipate? Documentele arată că fanarioţii, chiar aderând la Eterie, aveau interesul ca Principatele să constituie şi în viitor câmpul lor de exploatare: Mihai Suţu, domnitorul fanariot din Moldova, intrând în mişcarea eteristă, se declara gata să-şi închine averea şi chiar viaţa cauzei eliberării Greciei, subliniind că nu urmăreşte să tragă foloase pentru sine din această luptă. Însă dreptul poporului român de a se elibera şi el de jugul străin nu-l înţelegea. Acest fanariot a ţinut să conducă personal pregătirile de luptă ale Eteriei în Moldova. Dorinţa exprimată de el era însă, în acelaşi timp, „să rămână domnitor al ambelor principate sub protecţia Rusiei”.

Lasanis îi comunică lui Alexandru Ipsilanti, la 2 ianuarie 1821, că Mihail Suţu se teme ca nu cumva „să rămână descoperit”, după plecarea armatelor greceşti, şi că „aşteaptă ca luminăţia voastră să acţionaţi prin Capodistria sau Strogonov ca să ia domnia Tării Româneşti după moartea lui Aleco vodă”. Într-o scrisoare din 24 ianuarie către Alexandru Ipsilanti, Mihai Suţu se angajează să aducă Eteriei servicii şi mai mari, în cazul când va domni peste amândouă ţările române: „Soarta acestor două principate se va hotărî după terminarea cu ajutorul lui Dumnezeu a întregii acţiuni fericite şi salvatoare. Deci, când conducerea domnitorului ce va fi pus va fi confirmată, ... această conducere, zic, va ajuta după părerea mea foarte mult şi în alimente şi în bani întreg neamul nostru. Atunci voi putea să ajut în mod sistematic, iubite frate. Martor îmi este Dumnezeu că... scriu acestea... din dragostea de a servi patria în acest fel”.

Iată răspunsul dat de Alexandru Ipsilanti lui Mihail Suţu la 30 ianuarie (la o săptămână după ce Tudor lansase proclamaţia de la Padeş, împotriva „căpeteniilor” Ţării Româneşti, care „sug sângele din noi”): „Aştept cu nerăbdare numirea ta în Ţara Românească (să dea Dumnezeu!) şi atunci vom începe conversaţii la un nivel superior. Eu am îndeplinit îndată tot ce mi-a fost posibil. Să dea Dumnezeu să reuşim amândoi în acest plan dorit”. La 24 februarie 1821, Mihail Suţu adresează împăratului Alexandru I rugămintea să se trimită trupe ruseşti în Principate, deoarece Eteria a pornit acţiunea de eliberare a Greciei de sub jugul otoman. El personal nu-l va putea însoţi pe Alexandru Ipsilanti, fiindcă se simte dator să rămână în Moldova ca s-o apere de turci. „Datorez acestei provincii... Îngrijiri ce-mi sunt impuse de conştiinţa mea”.

În Ţara Românească, la moartea lui Alexandru Suţu (în jurul lui 15 ianuarie 1821), eteristul Pini a adoptat o poziţie opusă mişcării naţionale de eliberare de sub jugul fanariot, făcând totul ca să asigure succesiunea la tron a fiului mai mare al domnitorului decedat. În unire cu familia defunctului, el a ţinut ascuns decesul câteva zile, pentru a putea obţine între timp de la Constantinopol confirmarea domnitorului propus de el. Se urmărea, totodată, şi încasarea în continuare a veniturilor răposatului.

Faptul era, după aprecierea lui Fleischhackl, „un mod tipic fanariotic” de a înşela poporul român. Beizadeaua Nicolae Suţu, în vârstă de vreo 20 de ani, era cu totul incapabil de a conduce; nu poseda „nici calităţi naturale, nici cunoştinţe, şi cu atât mai puţin experienţa absolut necesară pentru a guverna un principat”. Numirea lui nu putea avea alt rezultat decât „să facă această ţară încă mai nenorocită decât a fost până acum”. Totuşi, Pini îl voia pe tron, având nevoie de un domn care să fie „sclavul şi păpuşa” lui.

Nici eteristul Iordache Olimpiotul, comandant al gărzii de arnăuţi a domnitorului din Ţara Românească, nu se gândea la eliberarea Principatelor de apăsarea fanariotă, ci numai la foloasele pe care le puteau aduce ele mişcării eteriste. Într-o scrisoare din 9 ianuarie 1821 către Alexandru Ipsilanti, căminarul Sava îl prezintă astfel pe Iordache: „Ţara Românească o are în stăpânirea sa, şi dacă va vrea, poate să ne-o alieze fie cu bani fie cu fapte”. Printre eteriştii care au râvnit la ocuparea unui scaun domnesc în Principate, se numără cneazul Gheorghe Cantacuzino-Deleanu, precum şi Ştefan Vogoridi, ale căror acţiuni le prezentăm mai departe.

Check Also

Statutul juridic al Principatelor Române (1774-1821)

Pacea de la Kuciuk-Kainargi a însemnat un eveniment important în istoria Principatelor române. Mişcarea de …

Principatele Române şi Marile Puteri

Statutul politico-juridic (secolul al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea) În secolul al …

Politica externă a Principatelor Unite (1859-1861)

După alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, importanţa chestiunii Principatelor a fost în scădere pe plan …

Campania din 1601 şi asasinarea lui Mihai Viteazul

Trecând prin Beiuş, Oradea, Debreţin, Bratislava, Mihai ajungea la 12 ianuarie 1601 la Viena. Era …

Campania regelui Matei Corvin din 1467. Criza politică din Moldova

Dacă planul turcesc din 1465 de a ataca Moldova a rămas o simplă ameninţare, o …