Călugării cerşetori din Anglia

Biserica, deşi îşi ia drept misiune terestră îmblânzirea şi stăpânirea patimilor omeneşti, este ea însăşi ameninţată de răbufnirea violentă a acestor patimi. De unde reformele succesive: rânduiala sfântului Benedict, a mănăstirii Cluny, a celei de la Châteaux. În secolul al XIII-lea credinţa popoarelor rămâne naivă şi puternică, dar biserica se arată deseori inferioară speranţelor lor.

Cu toată severitatea lui Grigore al VII-lea, mai sunt încă în Anglia mulţi preoţi de rang inferior căsătoriţi sau care trăiesc în concubinaj. Legământul sărăciei este tot atât de puţin respectat ca cel al castităţii. Anthony Beck, episcop de prin anul 1200, are o suită de 140 de cavaleri. Nimic nu-i prea scump pentru el. „A plătit într-o zi, la Londra, 40 de şilingi pentru patru scrumbii proaspete, pentru că alţi mari seniori îl provocaseră să le cumpere. A achiziţionat, din spirit de bravadă, stofa cea mai scumpă ce se putea găsi şi a făcut din ea pături pentru cai”. Simonia e răspândită pretutindeni. „Biserici, beneficii, episcopii eparhiilor, totul se cumpără, totul se vinde”.

Un abate care se prezintă la Roma şi care nu-i prea sigur de latineasca lui cheltuieşte 20.000 de livre pentru a-i îndulci pe examinatori, examinatores suos emollire. Preoţii parohiilor, care trebuiau să încaseze zeciuiala de la credincioşi, se văd adesea jefuiţi de vreo abaţie care pretinde, odată cu drepturile de rectorat, şi toate zeciuielile mari (grâu şi lână) şi nu lasă nefericitului vicar decât zeciuielile inferioare (legume şi fructe). Cât despre călugări, deşi nu toţi au viciile imputate de satirici, sunt departe de a fi nişte modele de virtute. În zadar sfântul Bernard a interzis călugărilor ordinului cistercit să construiască edificii prea împodobite; magnificele abaţii pe care le-au lăsat în Anglia dovedesc gustul lor excelent, dar şi ineficacitatea rânduielilor lor.

Două ordine, înfiinţate în secolul al XIII-lea, răspund mai bine decât vechile ordine călugăreşti constantei nevoi de credinţă a popoarelor: franciscanii şi dominicanii. Ordinele acestea „de cerşetori” nu mai sunt alcătuite din călugări, ci din „fraţi”, care nu şovăie să părăsească mănăstirea pentru a trăi „în lume”, printre fraţii lor, oamenii, într-o sărăcie absolută şi un dispreţ total faţă de bunurile pământeşti. Statutele ordinului fraţilor minori, înfiinţat în 1209 de către sfântul Francisc, prevăd ca să trăiască din pomeni.

Se înmulţesc cu o asemenea repeziciune încât, în 1264, căpetenia franciscanilor comanda 8.000 de mănăstiri şi 200.000 de fraţi. Ordinul fraţilor predicatori, înfiinţat de sfântul Dominic în 1215, urmăreşte un ţel puţin deosebit. Acest preot spaniol, observând ravagiile făcute de ereziile albigenzilor” din sudul Franţei, precum şi campaniile sângeroase ale lui Simon de Montfort, propuse papei să lupte împotriva ereziilor nu numai cu sabia, ci şi cu cuvântul. Inocenţiu al III-lea autoriză ordinul, a cărui dezvoltare n-a fost mai puţin prodigioasă decât aceea a ordinului franciscanilor şi avu curând călugări în toate ţările.

Dominicanii şi franciscanii veniră în Anglia în 1221 şi 1224 şi începură curând o largă activitate. Aici nu aveau de luptat împotriva ereziilor. Nici albigenzii, nici valdenzii nu ameninţau biserica romană. Dar ignoranţa şi nepăsarea nu erau simptome mai puţin periculoase. Prestigiul papalităţii fusese atins de folosirea nemăsurată a excomunicărilor. Ne amintim că oraşul Londra îndrăznise, cu tot interdictul pontifical, să impună preoţilor săi celebrarea liturghiei.

Biserica, dacă voia să-şi păstreze influenţa sa în Anglia, trebuia să atragă clasele populare cu ajutorul unor noi misionari. Marele rol pe care biserica îl jucase în formarea societăţii engleze se datora faptului că a fost singura legătură dintre nişte ţărani pe jumătate barbari şi cultura din afară. Aceeaşi misiune trebuia să fie îndeplinită în continuare. Unul din aspectele tragice ale Evului Mediu este izolarea, deci ignoranţa oamenilor de la ţară.

Dar cine putea să asigure legătura? Preotul parohiei? Era tot aşa de ignorant ca şi cei din parohia lui şi nu mai puţin izolat decât ei. Călugărul? Dar el ducea în mănăstire o viaţă care, oricât de sfântă ar fi fost, era o viaţă de egoist. Rolul acesta putea să-l joace, şi l-a jucat într-adevăr, călugărul cerşetor, care, făcând mereu drumul de la oraş la ţară, trăia când printre fraţii săi, reînnoindu-şi bagajul de idei, când printre cei săraci.

Un prim grup de franciscani traversă Canalul Mânecii în 1224. Erau în număr de nouă şi călătoria lor în Anglia a fost înlesnită de către mărinimia călugărilor din Fecamp. Se duseră direct la Londra, unde li se dădu o cămăruţă într-o şcoală. Acolo puteau fi văzuţi în jurul unui foc, bând scursoare de bere, „atât de amară încât unii preferau să bea apă chioară”, notează cu groază şi milă o scriere din acea vreme. Afară de asta, nu mâncau nimic altceva decât pâine din cea mai ordinară şi, când nu era pâine, fiertură de ovăz. La Cambridge regele le dădu zece mărci pentru a închiria un teren şi îşi construiră o capelă, „atât de sărăcăcioasă că un singur dulgher, într-o singură zi a terminat-o aproape”.

Vreme îndelungată franciscanii respectară regula absolutei sărăcii. Când fraţii vrură să construiască o adevărată mănăstire, „provincialul” Angliei protestă: „Nu m-am călugărit - spuse el - ca să înalţ ziduri” şi puse să se radă din temelii o mănăstire de piatră pe care orăşenii din Southampton o clădiseră pentru ordinul său. Călugărilor care-i cereau perne de căpătâi, le-a răspuns: „N-aveţi nevoie de aceste muncele ca să vă înalţe capetele spre cer”. E uşor de imaginat ce influenţă au avut asupra poporului nişte ordine care dispreţuiau cu atâta sinceritate bunurile lumeşti.

Printre regulile stabilite de sfântul Francisc, prima care a încetat să fie observată de discipolii săi a fost aceea cu privire la dispreţul faţă de cunoaştere. Unui novice care-i cerea o psaltire, Francisc i-a răspuns: „Eu sunt breviarul vostru”. Îl apucase disperarea când aflase că unii membri ai ordinului său au devenit mari doctori; fără îndoială că el nu l-ar fi autorizat pe Roger Bacon - aşa cum a făcut Clement al IV-lea - să aibă cerneală şi pene de scris. Dar pentru a-şi asigura succesul predicilor lor, franciscanii şi dominicanii se văzură siliţi să studieze cel puţin teologia.

Trebuiau să se pregătească bine ca să poată răspunde la obiecţii. Foarte curând deveniră - în universităţi - fericiţii rivali ai clerului secular. Călugării şi preoţii nu-i vedeau bine pe aceşti fraţi cerşetori, ale căror picioare goale şi hrană proastă constituiau o condamnare cruntă a câştigurilor mari şi a abaţiilor bogate. Dar studenţii săraci îi primeau cu o încredere pe care n-o acordau clerului prea bine căpătuit. La Oxford şcoala franciscană atinse o reputaţie considerabilă. Ea a fost aceea care a dat naştere la trei dintre spiritele cele mai luminate ale timpului: Roger Bacon, Duns Scot şi Ockham, şi care a ridicat Universitatea din Oxford la înălţimea Sorbonei.

Pe lângă primele două ordine de cerşetori se mai adăugară, în decursul secolului, încă două: augustinii şi carmeliţii. Apoi, întocmai precum călugării dinaintea lor, „cele patru ordine” au ajuns să neglijeze disciplinele care le dăduseră măreţie. Ar fi nedrept să le condamnăm; ele adoptau modul de existenţă al fiinţelor printre care trăiau, dar, în secolul al XIV-lea, „fratele care face chetă”, prea gras, prea bine hrănit, este una din ţintele favorite ale satiricilor.

Îndată ce şi ei cedează instinctelor fireşti, ocolesc statutul care le îngăduie să încalece un măgar, dar nu şi să aibă un cal, trăiesc în mănăstiri confortabile clădite pentru ei de bogătaşi păcătoşi, se îmbracă în haine călduroase şi îşi permit uneori luxul unei educaţii rafinate, îşi pierd influenţa asupra săracilor. Zadarnic predică un om ai cărui obraji graşi şi trandafirii dovedesc că de multă vreme se hrăneşte prea bine, că apostolul Pavel a trăit in fame et frigore. În Povestirile din Canterbury, „fratele” lui Chaucer aduce de pe atunci cu călugării rabelaisieni.

De fapt, cea mai mare parte a fraţilor nu erau oameni răi, dar contrastul dintre statutul ordinului lor şi felul lor de viaţă avea să furnizeze elemente pentru indignarea „celor puri”. În afară de asta, într-o ţară care de la sfârşitul imperiului normand şi al celui angevin începuse să capete conştiinţa originalităţii sale naţionale, aceşti fraţi, care reprezentau ultimul val al contribuţiilor continentale şi care pretindeau că depind direct de papa, supărau pe mulţi credincioşi. Între biserica romană şi biserica Angliei conflictul avea să izbucnească mai târziu, dar încă de pe atunci în conştiinţele cele mai exigente sunt semănate cauzele profunde ale unei rupturi. Şi ele vor încolţi.

Check Also

Pacea armată din Anglia

Noul rege avea în momentul urcării sale pe tron aproape 60 de ani. Ca prinţ …

Primii capitalişti englezi

După ce războiul şi ciuma au dus la spargerea cadrului feudal, cadrul ghildei şi al …

Elisabeta şi Maria Stuart

După eşecul lui Eduard I, Scoţia reuşise să rămână independentă faţă de regii englezi. Brutală, …

Primul război civil din Anglia

Venise timpul ca fiecare englez să opteze pentru una din tabere. Or, cea mai mare …

Iacob al II-lea şi Revoluţia de la 1688

Carol al II‑lea îi lăsa moştenire fratelui său o putere despotică şi aproape necontestată. Biserica …