Călin (file din poveste), de Mihai Eminescu (comentariu literar, rezumat literar)

Apartenenţa operei la genul epic, specia literară poem

Mihai Eminescu a iubit cu patimă folclorul românesc, dragostea lui pentru literatura populară fiind evidentă în toată creaţia sa artistică. Simţirea românească a poeziei eminesciene a fost relevată şi de exegetul Rosa Del Conte, care afirma: „cuvântul liric în care se transfigurează lumea lui este scos din izvoarele tradiţiei autohtone”. (Eminescu sau despre Absolut - 1962).

De altfel, Eminescu însuşi se autodefineşte ca având rădăcinile adânc înfipte în spiritualitatea românească, mărturisind pe marginea unui manuscris: „Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor, cum soarele soarbe un nour de aur din marea de amar”. El a înnoit poezia românească şi a ridicat-o pe cele mai înalte culmi, prin profunzimea ideilor şi sentimentelor, prin bogăţia limbii, prin frumuseţea stilului şi armonia versurilor.

Călin (file din poveste) a apărut în revista „Convorbiri literare” (1876) şi se înscrie în tema de inspiraţie folclorică şi mitologică a creaţiei eminesciene. Poemul aparţine genului epic, având ca punct de plecare basmul Călin nebunul, pe care Eminescu l-a versificat şi din care a păstrat numai episodul împlinirii iubirii şi al realizării cuplului. Din mitologia autohtonă, Eminescu a preluat mitul puberal al Zburătorului, cunoscut şi sub numele de mitul erotic, deoarece, în concepţia poporului nostru, Zburătorul este o fantasmă care poate lua chipul unui tânăr frumos şi fermecător, sădind pentru prima oară în sufletul tinerelor fete sentimentul iubirii.

Tema

Tema poemului ilustrează manifestarea sentimentului de dragoste împlinită, depăşind obstacolele ivite. În creaţia eminesciană fabulosul Zburător este întruchipat de tânărul îndrăgostit, fiind umanizat atât prin fiorul iubirii, cât şi prin numele Călin. Creaţia este un emoţionant poem al iubirii împlinite, o poveste de dragoste cu un accentuat caracter liric, în care se păstrează vraja mitului popular.

Structura şi compoziţia poemului

Structura este organizată în opt episoade inegale ca întindere, urmând firul epic al poveştii de dragoste dintre „fata de împărat” şi Călin, ce aminteşte de un Făt-Frumos, întâlnirea fiind plasată în timp mitic românesc. Într-o noapte, prin intermediul visului, Zburătorul „cu plete negre” vine în odaia frumoasei fete cu „păr de aur” şi între ei se naşte un profund sentiment de iubire, care continuă să se manifeste mai multe nopţi la rând.

Mihai Eminescu

Sfârşitul poveştii de iubire este dramatic, fata rămâne însărcinată, iar tânărul pleacă în lumea largă. Craiul o pedepseşte pe fată alungând-o de acasă şi ea se ascunde într-o colibă din pădure, ca „să nasc-un pui de prinţ”. După şapte ani, Zburătorul se reîntoarce pe aceleaşi meleaguri, se întâlneşte cu un băiat pe care-l chema Călin şi-şi dă seama „Căci copilul cu bobocii era chiar copilul lui”. Suferinţa despărţirii ia sfârşit odată cu nunta Zburătorului cu fata de împărat.

Ultimul episod (al VIII-lea) din poem ilustrează nunta celor doi îndrăgostiţi, care are loc în mijlocul codrului şi se desfăşoară în paralel cu o altă nuntă fabuloasă, cea a micilor vieţuitoare.

Prima parte

În partea întâi a acestui episod, primele 16 versuri, înfăţişează cadrul natural în care vor avea loc cele două nunţi, realizând o descriere lirică în versuri de o inegalabilă frumuseţe, considerată cel mai frumos pastel din literatura română, prin colorit, muzică, miresme şi mişcare. Eminescu apelează la expresivitatea mijloacelor artistice şi creează un tărâm feeric de basm popular, îmbinând elementele reale cu cele fabuloase: „De treci codrii de aramă”. Peisajul este feeric, realizat prin imagini artistice compuse printr-o largă paletă a figurilor de stil.

Tabloul fantastic al „pădurii de argint” este umanizat prin personificare: copacii au „suflete sub coajă” şi „suspină printre ramuri cu a glasului lor vrajă”, pădurea glăsuieşte mândră, iar izvoarele au „harnici unde” care „suspină-n flori”. Natura terestră este înnobilată prin imagini cromatice, în care culoarea este fie sugerată de un metal, - „codri de aramă” şi „pădurea de argint”-, fie exprimată direct prin epitet: „flori albastre”.

Imaginile olfactive

Imaginile olfactive (mirositoare) sporesc vraja ce învăluie întreaga natură: aroma sfântă a văzduhului „tămâiet” şi parfumul florilor „de miere pline” umplu „aerul văratic de mireasmă şi răcoare”.

Imaginile vizuale

Imaginile vizuale conţin o bogăţie de epitete - „vezi albind”, „flori albastre”, „izvoare zdrumicate”. „tăpşanul prăvălatic”. „fluturi mici, albaştri”, epitetul metaforic „pădurea de argint” şi comparaţia „iarba pare de omăt”. Cu totul surprinzătoare este alăturarea epitetului personificator în inversiune -”mândru” - celor două substantive diferite. Astfel, „mândrul întuneric” creează o solemnitate emoţionantă, iar „mândra glăsuire a pădurii de argint” deschide seria de metafore ce compun imaginile auditive. Mirajul sonor este amplificat de epitetul „ropot dulce”, de personificarea metaforică a izvoarelor care „suspină molatic” şi a copacilor ce „suspină printre ramuri cu a glasului lor vrajă”.

Atmosfera de sărbătoare („sărbători murmuitoare”) este redată de imaginile motorii (de mişcare) prin zborul miilor de „fluturi mici albaştri”, al roiurilor de albine şi al „popoarelor de muşte”. Dinamismul tabloului este creat cu ajutorul repetiţiei, hiperbolei şi epitetului: „Mii de fluturi mici, albaştri, mii de roiuri de albine / Curg în râuri sclipitoare peste flori de miere pline”.

Partea a doua

Partea a doua descrie nunta împărătească, imaginea lacului personificat, „care-n tremur somnoros şi lin se bate”, amplificând atmosfera de poveste a acestui tablou. La masa „mare-ntinsă cu făclii prea luminate” stau personaje fabuloase specifice basmelor populare: împăraţi şi împărătese veniţi „din patru părţi a lumii”, „Feţi-Frumoşi cu păr de aur, zmei cu solzii de oţele”, cititori în stele, „şăgalnicul Pepele”. Ele sunt, aşadar, caracterizate succint prin câte un epitet ce sugerează trăsături fizice, vestimentare sau morale.

În centrul atenţiei se află socrul mare (tatăl mirelui), al cărui portret este introdus prin interjecţia predicativă „iată”. Conturat cu haz şi ironie de către eul poetic, craiul se distinge între ceilalţi nuntaşi prin atitudinea plină de îngâmfare: el stă în jilţ pe „perine de puf, este „ţapăn, drept, cu schiptru-n mână”, iar pajii îl apără de „muscuţe şi zăduf...”. Punctele de suspensie din finalul versului contribuie la vizualizarea imaginii în această secvenţă poetică, accentuând persiflarea prin intermediul căreia eul liric subliniază semeţia şi infatuarea craiului. Prezentarea mirilor este emoţionantă, ei se ivesc din codru ţinându-se de mână, iar prezenţa lor în mijlocul nuntaşilor este anunţată prin aceeaşi interjecţie verbală „iată”: „Acum iată că din codru şi Călin mirele iese / Care ţine-n a lui mână mâna gingaşei mirese”.

Ca în majoritatea creaţiilor eminesciene, fata este conturată printr-un succint portret fizic, ale cărui trăsături sugerează calităţile morale. Descrierea miresei este realizată printr-o paletă impresionantă a figurilor de stil. Epitetele „gingaşei mirese” şi „mlădioasă” exprimă delicateţea, graţia şi sensibilitatea tinerei, iar comparaţia „Faţa-i roşie ca mărul” reliefează emoţia şi nespusa fericire pentru împlinirea iubirii. Sentimentele de satisfacţie şi bucurie sunt accentuate prin epitetul în inversiune „i-s umezi ochii” şi prin metafora norocului sugerată de expresia mitică populară a omului născut cu stea în frunte: „o stea în frunte poartă”. În tradiţia populară se înscrie şi rochia albă şi lungă, a cărei trenă „foşnea uscat pe frunze”.

Portretul fizic

Detaliile portretului fizic conturează frumuseţea unică a fetei de împărat, care poartă peste părul lung şi moale, caracterizat prin epitetul cromatic „păr de aur”, cununiţa de „flori albastre”, întregind astfel chipul fermecător şi ţinuta elegantă a miresei: „La pământ mai că ajunge al ei păr de aur moale, / Care-i cade peste braţe, peste umerele goale. / Astfel vine mlădioasă, trupul ei frumos îl poartă, / Flori albastre are-n păru-i şi o stea în frunte poartă”.

Conform ritualurilor străvechi ale nunţii, socrul îi pofteşte să şadă în capul mesei pe „Nunul mare, mândrul soare şi pe nună, mândra lună”, apoi pe ceilalţi nuntaşi, care se aşază după ierarhie, „cum li-s anii, cum li-i rangul”. Ca la orice nuntă ţărănească, încep să cânte lăutarii: „Lin vioarele răsună, iară cobza ţine hangul”. Ceremonia capătă dimensiuni cosmice, ca în baladele populare, naşi fiind „mândrul soare” şi „mândra lună”, a căror personificare defineşte unitatea şi armonia universului.

Secvenţa lirică

Secvenţa lirică a nunţii împărăteşti este dominată de imaginile vizuale cromatice, în care se disting albul-argintiu al pădurii, galbenul-auriu al părului miresei şi albastrul florilor. Suspinele copacilor şi ale izvoarelor, foşnetul uscat al frunzelor şi suavele vesele ale viorilor şi cobzei creează imaginile auditive ale nunţii. Imaginile motorii sunt construite prin mişcarea unduitoare a izvoarelor, prin zborul miilor de fluturi şi de albine, care roiesc în văzduhul înmiresmat, creând imagini olfactive. Se remarcă prezenţa unor figuri de stil sonore - aliteraţiile „lângă lacul” şi „masă mare”, precum şi asonanta „Iată craiul socru-mare”.

Ultima parte

Ultima parte a fragmentului - şi a poemului, totodată - cuprinde descrierea nuntii gâzelor, care se desfăşoară în acelaşi peisaj de vis ca şi nunta împărătească. Ambianţa petrecerii crăieşti este tulburată brusc de zgomotul gazelor care-şi anunţă sosirea printr-un „bâzâit ca de albine”. „O mulţime de norod” formează alaiul nunţii micilor vietăţi, care îşi fac apariţia dintre tufe şi se pregătesc pentru eveniment. Prin alegorie, eul liric transpune nunta ţărănească într-o sărbătoare a micilor vieţuitoare, fiecare insectă având o îndeletnicire sau un comportament specific oamenilor, ca în fabule.

Furnicile cară sacii de făină ca „să coacă pentru nuntă şi plăcinte, şi colaci”, albinele aduc mierea din care să facă cercei cariul, „care-i meşter faur”. Vornicul nunţii este întruchipat de un greier, bondarul „somnoros pe nas ca popii glăsuieşte-ncet un cântec”, lăcustele sunt caii care trag caleaşca - „o cojiţă de alună” - în care şade un „mire flutur”, ţânţarii sunt lăutari, iar fluturii, gândăceii, cărăbuşii sunt nuntaşii acestei petreceri minuscule. Micile vietăţi sunt personificate, iar nunta gâzelor devine o reflexie microscopică a nunţii populare româneşti, reproducând întocmai organizarea, desfăşurarea, alaiul şi veselia zgomotoasă a acesteia.

Ca în basmele populare, nunta este proiectată într-un timp fabulos, în vremea când se potcoveau puricii cu potcoave de oţel: „Îi sar purici înainte cu potcoave de oţel”. Mirele - un fluture ţanţoş, „cu musteaţa răsucită” - este însoţit de o mulţime de fluturi „de multe neamuri”, toţi sunt veseli, „şăgalnici şi berbanţi”. Mireasa este vioreaua, o floare timidă, care „i-aştepta-ndărătul uşii”, emoţionată, pe nuntaşi.

Asemenea personajelor fabuloase participante la nunta împărătească, nuntaşii de la petrecerea gâzelor sunt caracterizaţi succint, prin câteva trăsături fizice şi vestimentare: bondarul „rotund în pântec” este îmbrăcat în „veşmânt de catifele”, iar crainicul-greier din finalul poemului are „haina plină de şireturi”. Vornicul întruchipat de greier are aceeaşi misiune ca şi cel de la o nuntă ţărănească, aceea de a conduce petrecerea. Condescendent, el cere voie feţelor crăieşti să li se alăture şi să se veselească împreună: „Şi pe masa-mpărătească sare-un greier, crainic sprinten, / Ridicat în două labe, s-a-nchinat bătând din pinteni; / El tuşeşte, îşi încheie haina plină de şireturi: / - Să iertaţi, boieri, ca nunta s-o pornim şi noi alături!”.

Figuri de stil

Principala figură de stil din această secvenţă este personificarea, prin care gâzele, insectele şi florile capătă însuşiri omeneşti în ceea ce priveşte activităţile, comportamentul şi respectarea tradiţiilor. Alaiul mirelui este alcătuit din gâze, care, prin enumeraţie, sunt integrate în tabloul miniatural al nunţii: „Vin ţânţarii lăutarii, gândăceii. cărăbuşii”. Diminutivele - „vornicel”, „grierel”, „cojiţă” - definesc lumea microscopică a insectelor, iar epitetele compun atmosfera generală de bucurie a festivităţii gâzelor: „Toţi cu inime uşoare, toţi şăgalnici şi berbanţi”.

Prozodia

Versurile poemului sunt lungi, cu măsura de 15-16 silabe, rima este împerecheată, iar ritmul este trohaic.

Sinteză de teme şi motive eminesciene

Scris într-o perioadă optimistă a creaţiei (1876), poemul Călin (file din poveste) excelează prin imaginea lirică a unei puternice trăiri erotice. Forţa excepţională de creaţie eminesciană a înnobilat basmul popular cu impresionante reverberaţii romantice ale unei minunate poveşti de iubire, ineditul poemului fiind dat şi de sugerarea epicului prin liric.

Check Also

Visează androizii oi electronice?, de Philip K. Dick (comentariu literar, rezumat literar)

Philip Kindred Dick (16 decembrie 1928, Chicago, Illinois, Statele Unite – 2 martie 1982, Santa …

Visările unui hoinar singuratic, de Jean-Jacques Rousseau (comentariu literar, rezumat literar)

Jean-Jacques Rousseau (28 iunie 1712, Geneva, Elveţia – 2 iulie 1778, Ermenonville, Franţa) – scriitor. …

Virgina în grădină, de A.S. Byatt (comentariu literar, rezumat literar)

A.S. Byatt (pseudonimul literar al Antoniei Susan Drabble) (24 august 1936, Sheffield, Marea Britanie – …

Viii şi morţii, de Patrick White (comentariu literar, rezumat literar)

Patrick Victor Martindale White (28 mai 1912, Knightsbridge, Londra, Marea Britanie – 30 septembrie 1990, …

Vieţi pârjolite, de Ricardo Piglia (comentariu literar, rezumat literar)

Ricardo Piglia (24 noiembrie 1941, Adrogue, Argentina) – scriitor. Titlul original: Plata quemada Prima ediţie: …