Caimacamul Ştefan Vogoride

Grăitoare pentru împrejurările de la 1821 este şi conduita eteristului Ştefan Vogoride (ilustrând faptul că eteriştii şi fanarioţii nu constituiau categorii opuse, în Principate). El ocupase funcţii înalte în Moldova, sub domnia lui Scarlat Callimachi (1812-1819). În februarie 1821, vine la Bucureşti (împreună cu Constantin Negri şi Iancu Samurcaş), ca locţiitor al aceluiaşi Scarlat Callimachi, succesorul la tron al lui Alexandru Suţu.

Apoi, când turcii au trecut la reprimarea insurecţiei eteriste, Vogoride, reuşind să-şi ascundă calitatea de eterist, a fost numit de Poartă guvernator provizoriu (caimacam) în Moldova. Administraţia sa (din iulie 1821 până în iulie 1822) s-a caracterizat prin jefuirea sălbatică a ţării şi prin uneltiri menite să prelungească regimul fanariot. Ceea ce urmărea Vogoride era să se instaleze pe tron.

Rapoartele consulare austriece şi alte documente precizează că nu numai trupele turceşti de ocupaţie prădau ţara, dar şi (îndeosebi) agenţii lui Vogoride. Raab îi raportează lui Metternich, în ianuarie 1822, că „ordinele date de Salih Paşa [comandantul oştilor turceşti de ocupaţie din Moldova] continuă să rămână fără urmări favorabile. Nu numai ienicerii şi celelalte trupe continuă să jefuiască, să incendieze şi să ucidă, în capitală şi la ţară, dar şi funcţionarii civili, formaţi din greci şi moldoveni, îşi dublează râvna în asuprirea ţării, prin stoarcere (de bani) şi printr-un tratament nemaipomenit de barbar, aplicat tuturor locuitorilor.

Alimentele rechiziţionate până acum de la ţărani şi de la moşiile boiereşti ar fi fost suficiente pentru întreţinerea unei armate de 100.000 de oameni pe un an întreg. Cu toate acestea, trupele din Iaşi - acest oraş transformat în ruină şi în grămezi de gunoi - suferă în toate privinţele de lipsa mijloacelor de trai, fiindcă domnii comisari cu aprovizionarea, fie din proprie ticăloşie, fie din ordinul caimacamului Ştefan Vogoride, care îi numeşte în funcţie şi a cărui amintire va rămâne scump plătită de Moldova, expediază la Iaşi, pentru trebuinţa trupelor, abia a opta parte din lucrurile rechiziţionate.

Pe celelalte ei le vând imediat, în districte, persoanelor care oferi mai mult, sau le duc în Basarabia, pe cont propriu, în special vitele cornute şi oile, în cârduri de la 100 până la 400 şi 600 de bucăţi”. Caimacamul Vogoride, principalul autor al acestor jefuiri, nu va putea fi îndepărtat uşor de opoziţia boierească, întrucât el, „urmărind să ocupe domnia, s-a declarat deodată că n-ar fi grec, ci bulgar, şi şi-a asigurat simpatiile domnului seraschier, graţie unei rente lunare de 150.000 de piaştri” (oferiţi seraschierului).

Într-o scrisoare din 29 ianuarie 1822 adresată consulului rus din Principate, boierii moldoveni refugiaţi la Cernăuţi protestează împotriva jugului fanariot şi împotriva caimacamului Vogoride, care vrea să menţină vechiul regim. Ei repetă cererea (adresată şi Porţii): „să scăpăm de jugul fanariot şi cârmuirea ţării să se dea pământenilor ca în vechime”, deoarece caimacamul de acum şi complicii lui „distrug Moldova ca nişte lupi turbaţi”. „Vedem că în patria noastră zilnic au loc omoruri, incendii, jafuri, asupriri, spăimântări şi ruină desăvârşită”.

„Caimacamul nostru a făgăduit seraschierului Silistrei 150.000 groşi lunar ca să-l servească şi în schimbul acestor bani să-i deschidă calea spre domnie. [Acum] mumbaşirii seraschierului cer aceşti bani cu săbiile trase. A făgăduit lui Salih Paşa din Iaşi 60.000 groşi lunar, şi ienicerilor 30.000 groşi lunar şi aceştia îi cer. Bani nu au mai rămas, fin nu a rămas, orz deloc... În sfârşit, se gândesc la mii de mijloace prin care să nimicească Moldova. Hotărăsc să ia păpuşoiul locuitorilor şi să-l vândă peste hotar ca să plutească acele. [sume] făgăduite”.

Într-o altă scrisoare, ce reflectă poziţia boierilor moldoveni aflaţi în pribegie (datată din 6 februarie 1822) se protestează împotriva exceselor comise,de ieniceri în Moldova - menţionându-se că trupele de ocupaţie încalcă ordinele Porţii, care stabilesc ferm că populaţia trebuie tratată cu blândeţe -, şi este înfierat „jugul unui grec fanariot, hatmanul Ştefan Vogoride”. Moldova - spune documentul - „pare condamnată să geamă în veci sub jugul de fier al grecilor din Fanar”. Memoriul descrie în amănunt felul cum caimacamul îşi pregăteşte domnia, şi modul de îmbogăţire a lui şi a complicilor săi, prin secătuirea ţării.

Funcţiile publice sunt date pe bani, iar agenţii caimacamului adună cu forţa din ţară - deşi resursele acesteia sunt deja sleite - de zece ori mai mult decât ar fi necesar pentru întreţinerea armatelor. „Le foin manquant deja on enleve de vive force au laboureur le peu qui lui reste encore, et le ble devenant de jour en jour plus rare, on s’empare du ma’is, unique nourriture des dernieres classes, le Caimacam sans aucun egard pour l’etat du pays se l’approprie, encore de concert avec ses complices, et le vend aux fabriques d’eau de vie et a l’etranger... Les bestiaux perissent faute de nourriture, la famine se fait deja sentir, et le Caimacam se sert des sommes immenses qu’il s’est appropriees par ses concussions, pour se faire nommer Prince de Moldavie”... (etc.).

Şi scrisorile lui Theodor Balş înfăţişează situaţia jalnică a Moldovei în 1821-1822, jafurile şi intrigile caimacamului Vogoride: Asupra satelor s-au pornit „mari zapcilâcuri (execuţii poliţieneşti) pentru fân, orz, făină şi bani. Ţara în lacrămi înoată. Oamenii toţi, mâhniţi” (3 octombrie 1821). „Pieirea ţării şi a Iaşului au ajuns în vârf”... Caimacamul „a adunat o mulţime de greci pe lângă dânsul şi pradă ţara fără milostivire” (27 februarie 1822). „Vogoride - observă unul din primii cercetători ai anului 1821 - era geniul prăzii şi al ipocriziei personificate”... În timpul când a fost caimacam, „grâul, orzul, secara, păpuşoiul curgeau din ţară ca un râu, şi peste câteva zile intrau în pământ”... (etc.).

După ce, în iulie 1822, Constantin Negri (ce rămăsese caimacam în Ţara Românească) şi Ştefan Vogoride au fost destituiţi din posturile lor, ei au fost exilaţi în Asia, desigur, pentru legăturile lor cu mişcarea eteristă. Totuşi, numai C. Negri a căzut victimă răzbunării turceşti. Deşi, în postul de caimacam, se comportase mai corect decât colegul său, el a fost decapitat, în timp ce Vogoride a reuşit să recâştige bunăvoinţa Porţii, pentru că ştiuse, cu averea-i fabuloasă procurată în Moldova, să cumpere prietenia unora dintre potentaţii turci.

Reţinem că şi în urma evenimentelor revoluţionare de la 1821, unii fanarioţi s-au străduit din răsputeri - prin intrigi şi bani - să ocupe un scaun domnesc în ţările române, neîmpăcându-se cu gândul că trebuie să piardă dreptul de a avea în stăpânire şi a exploata cele două principate. În primăvara anului 1822, văduva fostului hospodar Alexandru Suţu împrăştia aur din belşug la Poartă şi în sărai, pentru a obţine numirea fiului ei Nicolae ca domnitor în Ţara Românească. Tot atunci, marele dragoman al Porţii, Stavrachi Aristarchi, neştiind că îl aşteaptă exilul şi moartea, încerca să câştige bunăvoinţa unor miniştri turci, oferindu-le sume mari de bani în contul viitoarelor venituri ale principatului, unde se vedea deja domnind.