Căderea Chiliei şi Cetăţii Albe

În toamna anului 1483, banul unguresc al Croaţiei pătrunse în Bosnia, unde prădă cumplit, aducând mari pagube turcilor. Îndată după aceasta, însă, o pace pe cinci ani fu iscălită cu sultanul, care o ceruse el. Iarăşi gândul lui Matiaş zbura spre cuceriri în Apus. Ştefan cel Mare putea să se creadă asigurat: împotriva domnului muntean n-avea nimic, şi Cetatea Crăciuna se găsea în mâinile sale. Cu ungurii din Ardeal trăia frăţeşte. Cu polonii înnoise nu demult legăturile sale.

Tătarii nu se mai apropiaseră încă din 1476 de pământul Moldovei. Turcilor nu le plătea poate birul, ce e dreptul, dar el se ştia cuprins în pacea lor cu craiul Matiaş şi mai ştia şi aceea că Baiazid al II-lea n-a dovedit încă prin nimic că va călca pe urmele marelui său părinte; deocamdată ochii sultanului celui nou pândeau în Apus mişcările fratelui său Gem, care mersese la creştini pentru ca să le ceară a-l face împărat păgân în Constantinopol.

 În sfârşit, Ştefan îşi întărise cetăţile, şi în 1483 făcu el să se lucreze ziduri de piatră la Roman. Despre tătari putea crede că s-a asigurat şi prin căsătoria care se serba la Moscova, în ziua de 6 ianuarie 1483 între domniţa Elena (fiică a domnului moldovean şi a unei principese de Chiev) şi între Ioan (fiul ţarului muscălesc Ioan şi al unei principese de Tver). Încă de la 1480 domnul Moldovei schimbase solii cu muscalu, care voise întâi să-şi însoare moştenitorul cu fata lui Isac de Mangup cumnatul lui Ştefan. În 1484 Elena născu un fiu, Dimitrie, căruia îi părea sortită stăpânirea asupra întregii Rusii muscăleşti.

În asemenea împrejurări prielnice căzu nenorocirea asupra Moldovei. Încă de la începutul anului 1484 umbla prin toate părţile zvonul că sultanul Baiazid strânge mari puteri pentru o lovitură neprevestită, de care se temeau toţi vecinii, de la Veneţia până la Chios, până la Rodos, lângă coasta Asiei. Se putea aştepta Ştefan ca lovitura să-l atingă tocmai pe dânsul?

Pe la jumătatea lui mai chiar, el stătea liniştit în Suceava, îngrijind de treburile ţării în toată siguranţa. Ţăranii îşi căutau de munca verii, boierii erau risipiţi prin pârcălăbiile lor sau se găseau, cei mai mărunţi dintre dânşii, la satele ce stăpâneau. Nici un ajutor nu se ceruse de nicăieri. Se întâmplă însă ca ienicerii, care de la moartea lui Mohammed al II-lea nu fuseseră scoşi nicăieri la căutarea de pradă, la prinderea de robi, la cucerirea faimei, începură a se nelinişti, strigând împotriva sultanului trândav, care nu vânează fapte vitejeşti, ci-şi pierde tinereţile între femei.

Unii dintre dânşii spuneau că Baiazid ar vrea să-i măcelărească, pentru ca în sângele lor să înece războaiele viitorului. Sultanul era stăpânul acestor ostaşi de oţel, dar şi robul lor; ei îi dădeau biruinţa, dar puteau tot ei să-i ia domnia şi viaţa. Baiazid făgădui răsculaţilor că va merge însuşi în fruntea lor pentru a le dezmorţi braţele şi a le umplea gurile. Ei nu vrură să-l creadă deocamdată şi cerură ca paşii a căror bărbăţie le era cunoscută să fie chezăşii împăratului.

Baiazid nu-i puse în primejdie: pe la începutul lui iunie, el pornea spre Dunăre, cu o uimitoare repeziciune, ca un râu mânios ce şi-a frânt zăgazurile. Ştefan auzi abia despre pornirea turcilor, când ei treceau acum pe luntre prin vadul de la Isaccea. Trebuie să spunem că sultanul cel tânăr nu mai avea, ca odinioară Mohammed, o oaste fără de număr, prelungită prin jefuitori şi prin ţărani bulgari de la Dunăre, care cer multă hrană, aduc multă zăbavă şi aprind, prin îngrămădirea lor, prin foametea, ce-i bântuie neapărat, biciul dumnezeiesc al ciumei, care topeşte oştirile vestite. Ienicerii şi câteva mii de spahii dunăreni poate ajungeau; corăbii, puţine la număr şi ele, aduceau tunuri grele pentru împresurarea cetăţilor moldoveneşti, care, în hărnicia meşteşugului, negoţului, pescăriei lor, nu se gândeau la soarta ce le aştepta.

Acel care călăuzea prin aceste meleaguri pe tânărul sultan era, desigur, un om cuminte. Toate se petrecură în cea mai fulgerătoare grabă şi cu cea mai desăvârşită rânduială. La Isaccea se înfăţişară în clipă, urmând porunci, de la care nu se puteau îndepărta decât cel puternic sau cel ce ar fi ascultat de o chemare neînvinsă, şi Vlad Călugărul, cu o mână dintre ai săi, câţi putuse strânge aşa de iute şi hanul, cu horda care stătea totdeauna gata de pradă şi care fusese şi mai deunăzi prin părţile Chievului.

La 6 iulie ghiulele izbeau neprecurmat în porţile Chiliei, care nu era pregătită de o lungă apărare şi în care se adăpostise, crescând lipsa, zăpăceala şi spaima, sătenii de primprejur. Pârcălabii Ivaşco şi Maxim, care fusese pus în locul lui Neagu la 1480, se împotriviră opt zile întregi, dar tunurile împărăteşti îi biruiră, sfărâmându-le zidurile. Numele lor nu se mai aud niciodată; ei vor fi murit luptând pe acest prag al Moldovei, unde era datoria lor să moară.

Turci, tătari şi munteni porniră apoi de-a lungul Dunării, de-a lungul mării, cu aceeaşi siguranţă repede. Peste şase zile de la căderea Chiliei, la 20 iulie, sultanul vedea piatra veche a Cetăţii-Albe de la Nistru oglindindu-se în adâncul liman albastru, care aducea corăbiile până la poarta oraşului. Aici pârcălabii Oană şi Gherman se apărară zece zile, împroşcând din înălţime pe turcii care făcuseră pe salahorii lor de puţin preţ să umple şanţurile cu ţărâna malului şi cu trupurile lor sfărâmate. Nimeni n-a mai văzut de-atunci-nainte nici pe cei din urmă pârcălabi ai Cetăţii-Albe.

Locuitorii fură luaţi robi, cu toate că se închinaseră, aruncaţi în luntri şi duşi la Constantinopol. Câţiva pescari rămaseră numai dintre moldoveni, ale căror locuri fură luate de ieniceri şi tătari, totdeauna sub arme. Şi astfel, pe când în depărtata Suceavă Ştefan, învins fără să se lupte, rănit de moarte prin această lovitură dată în inima ţării sale, îşi frângea mâinile de durere pentru pierderea cetăţilor ce hrăneau şi apărau Moldova, sultanul biruitor lua, cu aceeaşi iuţeală cu care venise şi cucerise, drumul întorsului, oprindu-se numai o clipă la Chilia pentru a porunci să se dreagă în Ostrov cetatea veche.

La 1 septembrie oastea se va fi întors la Adrianopol, încărcată de prada pe care n-o plătise prea scump. Ştefan n-avuse măcar mângâierea de a şti că s-a împotrivit. Îi rămânea însă aceea de a se putea răzbuna asupra răpitorilor. La Vlad Călugărul nu se gândea: bietul om făcuse singurul lucru pe care-l putea face pentru a scuti de pieire ţara sa, pentru a scăpa de nimicire scaunul său domnesc. Nimeni nu-l ţinea de rău pentru aceasta, şi nici Ştefan, care se deprinsese cu nerecunoştinţa celor slabi. Oamenii pustiului, tătarii, nu puteau fi găsiţi decât când îi împovăra prea mult rodul jafului la un întors spre casă. Cu turcii trebuia început un război crâncen îndărătnic, care să răsplătească măcar, dacă nu să dobândească îndărăt cele pierdute.

Cine era să-l ajute în această grea luptă cu un duşman care se afla acum, ca dincolo, în Ţara Românească, aşezat pe pământul chiar al ţării, ştiind tot ce se petrece şi gata să se repeadă oricând? Ungurii, nu. Craiul Matiaş scrisese în adevăr în Ardeal, la vestea despre venirea sultanului, pentru ca să se dea ajutor lui Ştefan, însă, desigur, numai atunci când domnul ar fi fost învins ca în iulie 1476 şi turcii s-ar fi apropiat de pasuri. El trimese şi un număr de ostaşi care să poată apăra Ardealul dacă armele turceşti ar suna şi în văile lui; dar întoarcerea lui Baiazid opri la Oradea-Mare pe aceşti luptători pentru creştinătate.

Regele însuşi s-a lăudat că era gata să alerge, dar îl ţinea în loc o luptă cu împăratul creştin, care era să se mântuiască numai cu moartea lui. El scrise sultanului cu mustrări că a călcat pacea, însă, când acesta răspunse că din greşeală poate, dar cetăţile nu erau cuprinse în ea, Matiaş tăcu, fiindcă era adevărat întâi şi fiindcă nu-i dădea mâna să lămurească pe turc că, afară de slova unui tratat, este şi înţelesul lui, care, acesta, fusese desigur călcat.

De altmintrelea, în vara anului 1485 un sol turcesc veni la Buda cu alai de călăreţi, şi cu dânsul se învoi regele, în iulie, la o prelungire a păcii. Iar în luna următoare chiar - se vede că iarăşi ungurii uitaseră a pomeni ţara lui Ştefan în hârtia de învoială! - turcii se aruncau asupra Moldovei. Polonii făcură ceva, după ce Ştefan trebui să se coboare la o umilinţă pe care până acum o tot zăbovise, cu scopul de a nu o îndeplini niciodată: închinarea de faţă înaintea regelui de peste Nistru. Ei se luptară cu turcii, măcar odată, se plânseră cu adevărată amărăciune sultanului, iarăşi o singură dată. Nu pentru că se socoteau îndatoriţi faţă de creştinătate sau faţă de, acest domn al Moldovei, care, oricum, fusese un bun vecin şi un apărător sigur al Poloniei, primind în pieptul său lovituri care, altfel, ar fi atins-o.

Ceea ce-i durea până într-atâta încât îi făcu să se trezească din amorţeala cu care se deprinseseră era închiderea drumurilor de negoţ prin care se îmbogăţeau oraşele lor, prin care se hrăneau vămile şi vistieria regelui. Într-adevăr, odată fusese două drumuri mari care legau Răsăritul cu Apusul prin schimbul mărfurilor. Unul străbătea pustiul primejdios al tătarilor de ajungea la Caffa, pe atunci în mâna genovezilor.

Celălalt, plecând tot din Cracovia şi Lemberg, în Galiţia, se cobora la Suceava, iar de acolo ţintea, prin Iaşi, prin Vaslui, prin Bârlad şi prin Basarabia-de-Jos, la Cetatea-Albă. De când Caffa căzuse - o mare nenorocire pentru negustorii poloni - rămăsese numai calea aceasta moldovenească, prin care, spre folosul mijlocitorilor poloni, postavurile, uneltele din Apus treceau spre ţările turceşti, şi mărfurile Răsăritului se suiau spre Polonia.

Izbânda din 1484 a lui Baiazid dădea şi acest drum în mâna unei puteri care nu ţinea seamă de nici o învoială şi care făcuse încă de pe atunci din hrăpire, din stoarceri hrana obişnuită a dregătorilor ei, până şi a celor mai înalţi. De aici dragostea polonilor pentru Ştefan-vodă, silinţele lor de a căpăta de la păgâni acele porţi de intrare în Răsărit, care fuseseră Chilia şi mai ales Cetatea-Albă. Încă din martie 1485 se vorbise deci la dieta din Thorn că ar fi bine să se sprijine domnul Moldovei, şi se cerură pentru aceasta luptători de la cavalerii din Prusia, teutonii, şi de la ţarul din Moscova, care, cu toată înrudirea, răspunse că „lui i-i departe, şi de aceea nu poate să dea ajutor”.

La 4 septembrie regele Poloniei dădea lui Ştefan, pe care-l numeşte „prieten” al său, dar şi „slugă” - ceea ce nu se mai făcuse până atunci -, o carte de asigurare, dacă va veni cu boierii şi ostaşii săi la Colomeia, precum făgăduise, ca să se închine; după închinare se va sta de vorbă apoi în privinţa măsurilor ce trebuie luate „împotriva duşmanilor păgâni”.

La 16 septembrie, domnul făcea jurământul, cu toată strălucirea, care pe dânsul îl va fi durut amar: steagul de mătase roşie, ca sângele curat ce se vărsase pentru cinstea lui, se plecă înaintea unui bătrân încoronat, care nu ştia să se lupte nici cât cel din urmă dintre boierii ce încunjurau pe Ştefan. Din partea lui, Cazimir se îndatorea, între altele, să primească oricând pe Ştefan în ţara sa, să-l ajute a-şi lua iarăşi domnia, să-l sprijine în căutarea „vechilor hotare” şi să nu facă nici o înţelegere cu turcii în această privinţă până nu-l va înştiinţa şi pe dânsul.

Patru zile după aceasta, Suceava ardea în flăcări, rămânând numai cetatea, pe care nu mai era acum Şendrea să o apere. O mulţime de turci, pornind din Chilia şi Cetatea-Albă, sub călăuzirea beglerbegului Greciei, Ali Hadâmbul, se aruncase fără de veste, după obiceiul cel nou al războaielor iuţi ca trăsnetul, asupra Moldovei, din care plecase domnul, stăpânul şi străjerul.

Ei aduseseră şi un domn nou, căruia i se spunea Hromot, cu un nume care se mai întâlneşte în vremile vechi: poate pe acelaşi fiu al lui Petru Aron pe care-l luase sultanul cel bătrân sub ocrotirea sa la 1476. Dar, după ce îndepliniră sarcina lor de a nimici ţara îndărătnicului domn, care nu voia să îngenunche înaintea împăratului păgân, beglerbegul, cu bietul doritor de domnie în cârcă, se făcură nevăzuţi, pe drumurile arse pe care toamna începea să le acopere de neguri.

Ştefan se întoarse cu o mică oştire polonă, vreo 2.000 de călări în zale, suiţi pe cai mari, care puteau fi, în ciocnirile cu turcii, un zid puternic, dacă l-ar fi ţinut în loc vitejia: la aceştia adăugase el apoi pe ţăranii săi. În Ţara-de-Jos se aflau încă, veniţi din nou sau rămaşi din mersul prădalnic al beglerbegului, sangeacii cei mari ai Dunării, paznicii lui Vlad Călugărul: Ischender-beg Mihaloglu şi Balibeg, feciorul lui Malcoci, sau, pe turceşte, Malcocioglu. Asupra lor se îndreptă Ştefan în grabă, şi, prinzând câteva mii dintre dânşii lângă lacul Cătlăbugei, în apropiere de Dunăre, se încaieră cu ei în ziua de 16 novembre. După o crâncenă frământare, el învinse, aproape în preajma Chiliei pierdute.

Dar acum le era uşor turcilor să se tot întoarcă asupra ţării din care nici o putere omenească nu-i mai putea scoate cu totul. Primăvara aduse pe Hromot, şi ca o săgeată paginii ce-l încunjurau loviră drept la Şcheia, lângă Roman. Duşmanul se apropiase de capitala Moldovei, care acum se ridica abia din cenuşa celei din urmă prădăciuni. Dar în mijlocul nenorocirii, pe care n-o putuseră înlătura micile biruinţe ca acea din toamna trecută, un ceas de noroc sosi pentru Ştefan. În lupta de la Şcheia, dată la 6 martie 1486, Hromot fu prins; el avu soarta lui Petru Aron, tăierea gâtului prin călău, de care se făcuse vrednic prin atâta suferinţă adusă de dânsul asupra ţării sale, peste care voia să domnească.

Acum se părea că lucrurile se limpezesc iarăşi. De la moartea ruşinoasă a lui Hromot, begii dunăreni nu mai aveau de ce să tot ia drumul Sucevei. Pe când Ştefan se gătea de răsplătire, ostaşii poloni porniră din nou spre dânsul, mulţi şi buni, având în capul lor pe fiul cel mai mare al bătrânului rege, Ioan Albert. Trufaşul tânăr veni în iunie încă la Lemberg, de unde se coborî pe încetul, dar nu spre Moldova, ci spre Nistru, departe, în răsărit înainte de jumătatea lui septembrie, Ioan Albert întâlni îndată mulţimi tătărăşti care roiau în părţile acestea. Raita încrezută se mântui prin două ciocniri fără însemnătate: la 8 septembrie şi câteva zile după aceasta. Apoi fiul de crai se întoarse acasă ca să-şi bucure părintele prin povestirea isprăvilor ce făcuse.

De fapt, polonii erau tot aşa de bucuroşi de pace ca şi ungurii; un timp, ei nădăjduiră s-o capete împreună cu cele două cetăţi. Încă din iulie 1486, ei stăruise pentru mijlocire la veneţieni, care pe atunci stăteau bine cu turcii, şi în septembrie solul lor era încă la Veneţia. În 1487, trecură prin Lemberg şi doi soli la Poartă, în urma cărora Ioan Albert îşi învârti calul prin părţile tătăreşti, în mai 1488, un om al sultanului veni la rege, şi acesta trimese pe Nicolae Firley de Dambrowycza pentru a cere o ultimă dată Chilia şi Cetatea-Albă.

I se răspunse fireşte că nu se poate da înapoi pământul călcat de oşti turceşti învingătoare, pământul în care se odihnesc musulmani, mucenici pentru credinţă. Atunci solul scăzu cererile şi vorbi mai smerit, până ce la urmă, în martie 1489, el iscăli o pace care asigura numai negoţ slobod pentru negustorii amândurora părţilor. Ştefan era jertfit de toţi prietenii săi. Singur el făcuse cât n-ar fi crezut nimeni, şi puterile ţării sale, de atâtea ori prădate şi arse, erau stoarse deocamdată. El se supuse soartei pe care nădăjduise s-o învingă: plăti bir şi dădu turcilor ca ostatec pe fiul său Alexandru.