C.A. Rosetti

Constantin Alexandru Rosetti (2 iunie 1816, Bucureşti - 8 iunie 1885, Bucureşti) - poet, memorialist, ziarist, om politic şi revoluţionar de la 1848. Tatăl, spătarul Alexandru Rosetti, se născuse la Constantinopol, locul de obârşie al Rosetteştilor. Căsătorit cu Elena Obedeanu, el a avut doi fii, pe Dumitru, mort prematur, şi pe Constantin (Costache).

După lecţiile luate acasă cu profesori particulari, Rosetti urmează un an de zile cursurile de la „Sf. Sava”, unul dintre profesori fiind Costache Aristia, cu care se iniţiază în meşteşugul actoricesc. I se prevedea o bună carieră de actor. Va intra însă în armata naţională, cu gradul de praporgic, fiind promovat după un timp aghiotant al domnitorului Alexandru Dimitrie Ghica. Fire capricioasă, oarecum ciudată, trăieşte o tinereţe agitată, cu un gust pronunţat pentru excentricităţi. Nu rămâne mult timp cantonat în garnizoana Giurgiu, prezentându-şi, în august 1836, demisia. În 1842 ajunge şef al Poliţiei la Piteşti, iar în Bucureşti va obţine preşedinţia Tribunalului Comercial. Viaţa mondenă nu îl răpeşte cu totul preocupărilor serioase.

Rosetti e unul dintre cei ce contribuie la întemeierea societăţii secrete Frăţia (1843) şi a Asociaţiei Literare a României (1845). Împreună cu Enrich Winterhalder, deschide o tipografie şi o librărie (1845), dotată cu o sală de lectură - care devine un centru de propagandă revoluţionară. La începutul lui 1844 se afla în Franţa, unde revine în aprilie 1845. La Paris, deşi nu prea are tragere de inimă pentru învăţătură, urmăreşte cursurile lui Jules Michelet şi Adam Mickiewicz de la College de France. E acceptat în loja masonică de orientare republicană L’Athenee des Etrangers şi figurează printre întemeietorii publicaţiei „Les Ecoles” (1845). O realizare deosebită a lui Rosetti o constituie iniţierea Societăţii Studenţilor Români, al cărei Apel îl redactează. Căsătorit în 1847 cu Maria Grant, va avea mai mulţi copii, printre care pe Mircea, unul dintre primii socialişti români, şi pe Vintilă, care îi va edita scrierile.

În mişcarea de la 1848 Rosetti joacă un rol de frunte. Face parte din Comitetul revoluţionar, din Comisia executivă, unde îl suplineşte pe Ion Ghica, fiind numit prefect al Poliţiei şi avansat, în noul guvern, secretar de stat. În timpul Locotenenţei Domneşti îndeplineşte funcţia de director în Ministerul Dinăuntru. În exil, la Paris, face parte din conducerea emigraţiei. Cu Nicolae Bălcescu şi Nicolae Golescu, semnează un Apel către români, iar împreună cu I.C. Brătianu un catehism pentru săteni. După o infructuoasă misiune politică la Istanbul, în 1857 revine în ţară. Ales deputat în Adunarea Electivă, va participa în toate legislaturile de după 1857, fiind susţinut şi de negustori şi meseriaşi.

De altfel, e desemnat staroste al Corporaţiei de negustori marchitani şi prim-staroste al comercianţilor. Între 29 mai 1859 şi 9 iunie 1860 a fost director al Teatrului cel Mare din Bucureşti. Ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice (mai-iulie 1860), Rosetti prezintă o schiţă de proiect pentru reorganizarea şcolilor, înflăcărat adept al Unirii, salutase cu entuziasm, în „Românul”, dubla alegere a lui Al. I. Cuza, ale cărui iniţiative le şi susţine un timp. Treptat, relaţiile devin mai încordate (este şi arestat, iar publicaţiile sale suspendate) şi Rosetti se va număra printre organizatorii actului de la 11 februarie 1866.

În 1864 publicase la Paris broşura, nesemnată, Relation authentique du coup d’etat du prince Couza, potrivnică domnitorului. În noul guvern îi revine iarăşi funcţia de ministru al Cultelor (februarie-iulie 1866). Republican convins, de orientare liberală, nu se împacă nici cu guvernarea lui Carol I şi, pentru răsturnarea de la putere a grupării conservatoare, se implică în aşa-numita coaliţie de la Mazar-Paşa (1875-1876). Primar al capitalei, apoi, la 1876, preşedinte al Camerei, Rosetti are enorma satisfacţie de a proclama, el, în 1877, Independenţa, în numele Adunării Naţionale. Între timp duce la capăt o misiune politică la Paris.

Din mai 1878 e, câteva luni, ministru de Interne. Cum propunerile sale (revizuirea Constituţiei din 1866, o nouă lege electorală etc.) nu sunt acceptate de primul ministru I.C. Brătianu, demisionează, depărtându-se de fostul prieten şi tovarăş de idei din timpul exilului parizian. De fapt, nu se mai socotea membru al Partidului Liberal. Va mai fi, totuşi, ministru de Interne (iunie 1881 - ianuarie 1882). Girează chiar conducerea Consiliului de Miniştri, în perioada când I.C. Brătianu se afla în străinătate, şi e ales în mai multe rânduri preşedinte al Camerei Deputaţilor. Suferea de mai multă vreme de o afecţiune pulmonară, care s-a agravat, grăbindu-i sfârşitul.

Poeziile din tinereţe ale lui Rosetti - care debutează în 1836, cu romanţa A cui e vina? - par urmarea unui capriciu, o expresie a preocupărilor erotice, foarte asidue. Compunând cu înlesnire, în maniera anacreontică a lui Costache Conachi ori a Văcăreştilor, contaminat de poezia galantă a sfârşitului de secol XVIII, el dedică versurile femeii, pentru care nutreşte un cult. Poetul e un epicureu - Ceasurile de mulţumire (1843) este titlul unicului său volum. În spiritul lui Beranger, izvodeşte un cântec uşor, sprinţar, susţinut de refrene, cu unele inflexiuni de satiră socială.

Este o lirică simplă, de oarecare graţie, uneori didactică, slăvind fericirea în mijlocul naturii, în mediul pastoral sau chiar în sărăcie. În afara unor versificări prolixe pe subiecte din „romanţuri” străine, Rosetti a tradus şi a imitat (sau prelucrat) din Byron, Lamartine, Victor Hugo, Beranger, Metastasio (printr-un text intermediar francez) şi Pierre Daru. Cu ajutorul profesorului Bernhardt Stolz, s-a apucat să tălmăcească, direct din englezeşte, poema dramatică Manfred de Byron. Versiunea, cu pasaje şi imagini remarcabile, se poate să fi stat în atenţia lui Eminescu (în Mureşan, dacă nu şi în Luceafărul).

În epocă Rosetti s-a bucurat, ca poet, de mare popularitate. Stihuiri ale sale sunt transpuse în alte limbi ori incluse de Anton Pann în Spitalul Amorului, făcând, până la urmă, şi prozeliţi (Costache Caragiali, George Sion etc.). La 1848 circulau şi satirele lui politice, un fel de fiziologii. În calendarele sale (din 1847,1848) se mai găsesc o seamă de articole şi povestiri. Opiniile literare ale lui Rosetti se situează pe linia programului de la „Dacia literară”. El cere unei opere să fie „dagherotipia stării sociale a timpului”, dar, nu mai puţin, să aibă un tonus combativ, un nerv agitatoric.

Critica lui e participativă şi, ca metodă, cu elemente deterministe. Apariţia poeziilor lui Vasile Alecsandri o explică prin raportări la contextul social-politic, ereditatea şi educaţia bardului de la Mirceşti, contactul său cu aspiraţiile neamului. În ceea ce priveşte teatrul, îl socoteşte a fi o „oglindă”, aşa cum scena cată să fie un „sanctuariu”, un „altar” sau o tribună de la care se pot răspândi ideile de dreptate şi libertate. Cu atât mai mult, argumentează publicistul, se cere un repertoriu original, cu piese inspirate din istoria şi legendele noastre.

Ostil dramelor lacrimogene, el se declară în favoarea „comediei naţionale”. Observaţiile, competente, îi vizează pe interpreţi, sfătuiţi „a imita natura”, se referă la decoruri şi costume şi nu pierd din vedere publicul. În afara unei piese scrise la Paris, Femeia fără zestre, Rosetti a realizat şi câteva tălmăciri: drama Chatterton de Alfred de Vigny, Bogatul şi săracul de Emile Souvestre, Doctorul negru, după Anicet-Bourgeois şi Philippe Dumanoir. I s-a atribuit Omul muntelui, „romanţ original” publicat în „Românul” (1857-1858) şi semnat în volum Doamna L. După alte ipoteze, Doamna L. nu ar fi decât un pseudonim al scriitoarei franceze Marie Boucher (care ar fi fiind, în colaborare cu V.A. Urechia, autoare a romanului).

Susţinut cu intensitate între anii 1848 şi 1859, jurnalul lui Rosetti - Jurnalul meu - oferă o surprinzătoare, paradoxală imagine a omului politic de clocotitoare energie. Exaltatul cu gesturi fastuoase, făcând din fiecare apariţie în public un adevărat spectacol, apare în notaţiile de aici ca un abulic, bolnăvicios şi lacrimogen, lăsându-se pradă unor chinuitoare frământări. O natură hipersensibilă şi lucidă deopotrivă, analizându-se necruţător, în dorinţa de a se autoperfecţiona. Auster până la puritanism, zbuciumatul lasă din când în când să i se întrevadă firea de un cotropitor senzualism. E loc, desigur, şi pentru meditaţii despre soartă, fericire, moarte - diaristul având, dincolo de postura livrescă, de inspiraţie byroniană, un sentiment acut al morţii. Se simte, în acest jurnal, o tensiune a sentimentului patriotic, paşoptistul asumându-şi cu un soi de fanatism sarcina de „propagandist revoluţionar”.

De memorialistică ţin şi însemnările De la Paris la Stambul (Călătorie făcută în 1853). Din scrisori Rosetti se înfăţişează ca un bărbat plin de tandreţe, cu o religie a prieteniei şi cu o credinţă vibrantă în cauza revoluţiei, căreia i s-a devotat. Rosetti a fost un mare ziarist al vremii sale, inaugurând un stil în presa românească, în publicistica politică îndeosebi. Cu Enrich Winterhalder scosese, în 1848, „Pruncul român”. În exilul parizian, mânat de acelaşi neastâmpăr, înfiinţează cu I.C. Brătianu „Republica rumână” (1851) şi intră în comitetul de redacţie al „României viitoare” (1850).

Triumful activităţii de gazetar a lui Rosetti este „Românul”, organ unionist, de o mare longevitate, apărut la 9 august 1857. În ziar, directorul este omniprezent, cu articole de fond, cronici economice, artistice, literare, comentarii asupra evenimentelor interne şi internaţionale. Uneori numere întregi sunt redactate de el. A întemeiat şi a girat şi alte periodice: „Apărătorul dreptăţii” (mai-iulie 1863), răspândit subversiv, în manuscrise, apoi „Libertatea” (12-23 iulie 1864), „Conştiinţa naţională” (1865), „Românul de duminică” (1864) - o anexă-magazin a „Românului”, „Conştiinţa naţională” (1865); de asemenea, o revistă umoristică, „Ţânţarul” (1859), împreună cu N.T. Orăşanu. A colaborat la „Steaua Dunării”, semnând K. sau Constantinescu, la „Revista Dunării”, „Cugetarea”, „Sentinela română” etc. A mai semnat cu iniţiale, precum şi cu pseudonimele Costin, C. Trandafirescu, Conţopist Trandafirescu, Pitarul Zăvoiescu, Konstantin etc.

Temperament frenetic, însufleţit de încrederea în „steaua României”, în idealurile sale uneori utopice, acest exponent al mesianismului paşoptist a lăsat imaginea unui spirit exaltat şi fulgurant, realist şi visător. Preconizând revoluţia - o revoluţie burgheză - ca mijloc radical de preschimbare a vechilor rânduieli, Rosetti se arată un vrăjmaş al marii proprietăţi individuale, dar, sub înrâurirea lui Proudhon, ca şi a lui Saint-Simon, admite proprietatea ca rod al muncii. Credinţa lui în progres e de nezdruncinat şi, sub influenţa socialismului utopic şi a iluminismului, el se mai şi pierde în reverii despre frăţia şi solidaritatea naţiunilor, în marşul lor către o fericire universală. Adept al lui Jean-Jacques Rousseau, îmbrăţişează teoria dreptului natural, care ar exclude de la sine oprimarea. Tezele principale ale programului său politic sunt libertatea individuală absolută, salvgardarea naţionalităţii, republica.

Ca un profet al revoluţiei, invocă adeseori divinitatea în maniera, poematică, a Cântării României, apelând la citate şi ilustrări biblice, ceea ce conferă discursurilor o coloratură mistică, fără ca omul să fi fost un spirit religios. Influenţa romanticilor Jules Michelet şi Edgar Quinet, a lui Lamennais, dar şi a socialismului utopic se regăseşte în opera politică şi socială a tribunului, în care el investeşte fantezie, patos, o forţă reală a elocinţei.

Ca polemist, jurnalistul se ilustrează în replica pe care o dă, cu sarcasm şi întărâtare, Domnilor Eliade şi Tell (1850-1851), dar mai ales în cele trei epistole adresate domnitorului Barbu Dimitrie Ştirbei. Întreprinzând o critică amplă a regimului, scrisorile acestea sunt o adevărată diatribă, folosind o gamă de mijloace din arsenalul pamfletului, de la apelul familiar, în bătaie de joc, la atacul dur, necruţător. Fineţea şi subtilitatea sunt însuşiri mai rar valorificate de Rosetti, înclinat, atunci când nu polemizează dur, spre stilul măreţ, grandilocvent, câteodată căzând în delir, tinzând spre sublim şi neevitând, întotdeauna, ridicolul. Stilul - se poate vorbi de o manieră - cu efecte oratorice bine calculate, este romantic, mesianic, oracular.

Opera literară

  • Ceasurile de mulţumire ale lui..., Bucureşti, 1843;
  • Apel la toate partidele urmat de încrederea-n sine, Paris, 1850;
  • Scrieri din juneţe şi esiliu, I-II, ediţie îngrijită de Vintilă C.A. Rosetti, Bucureşti, 1885;
  • Scrierile lui..., I, ediţie îngrijită de Vintilă C.A. Rosetti, Bucureşti, 1887;
  • Amintiri istorice, ediţie îngrijită de Vintilă C.A. Rosetti, Bucureşti, 1889;
  • Pagini din trecut, ediţie îngrijită de Vintilă C.A. Rosetti, Bucureşti, 1902;
  • Note intime, I-II, ediţie îngrijită de Vintilă C.A. Rosetti, Bucureşti, 1902-1903;
  • Poezii alese, Vălenii de Munte, 1909;
  • Jurnalul meu, ediţie îngrijită şi prefaţă de Marin Bucur, Cluj Napoca, 1974;
  • C.A. Rosetti către Maria Rosetti, I-II, ediţie îngrijită şi prefaţă de Marin Bucur, Bucureşti, 1988-1998.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …