Bogdan II, tatăl lui Ştefan cel Mare

De multă vreme Bogdan II lipsea din Moldova. Adăpostul său în zilele de schimbări repezi şi primejdioase fusese Ţara Românească, unde Vlad Dracul ţinea pe o nepoată a fugarului. Aici el se însura luând pe Oltea, al cărei nume nu e aşa de obişnuit în vechime; această Oltea căpătă, credem, în călugărie, după moartea soţului ei, un alt nume, sub care o pomeneşte fiu-său în 1466, când ea nu mai era în viaţă: Maria. Fratele ei se chema Vlaicu, şi, când Ştefan, singurul rod al acestei căsătorii, ajunse şi el domn al Moldovei, acest „unchi” se învrednici a fi pârcălab de Hotin, apoi de Orhei, şi unul dintre cei dintâi boieri ai ţării. El muri pe la 1480 abia, lăsând un fiu Duma, şi el pârcălab de Hotin, şi după moartea lui Ştefan. Acestea sunt rudele de pe mamă ale marelui domn, şi e păcat că se poate şti aşa de puţin despre femeia care a dat vechii Moldove şi neamului românesc pe cel mai cuminte dintre vitejii lor.

Dar mintea poetică a poporului nu se mulţumeşte niciodată cu un nume, scăpat singur din prăpastia de uitare a trecutului. Ea dă chip şi glas acelora prin care s-au făcut lucruri ce nu se pot întuneca. Astfel au ajuns oamenii să spună că Oltea, călugăriţa Maria, ar fi trăit încă în cea mai nenorocită clipă din viaţa de lupte şi uriaşe silinţe a fiului său, atunci când Moldova toată era înecată de valurile de turcime biruitoare, în 1476, după frământarea ultimă de la Războieni. La un ceas de noapte, străjerii din Cetatea Neamţului ar fi auzit chemarea grăbită a unui drumeţ sângeros, care era domnul lor, a cărui urmă se pierduse. Cu câtă bucurie n-ar fi deschis ei porţile acelui care încercase cât poate un om pentru a înlătura pieirea! Dar porţile ar fi fost ţinute sub zăvoare la glasul neînduplecat al unei mame care aminti fugarului că „pasărea în cuibul său piere” şi că nimic nu se câştigă îndărăt în strânsoarea îngustă a zidurilor de cetate. Cu acest îndemn ar fi plecat Ştefan ca să-şi facă o nouă oaste şi să învingă, pe când minunata femeie păstra stânca Neamţului pentru fiul ei.

Cu prilejul năvălirii din 1447, Iancu-vodă va fi cunoscut pe Bogdan. Pe atunci el nu se gândea că acest tânăr putea fi întrebuinţat ca să câştige Moldova pentru dânsul. În 1448 cel mai puternic şi mai vestit dintre românii timpului său fu învins de turci în Serbia şi, la întors, despotul de acolo, Gheorghe Brancovici, îl ţinu în prinsoare. Abia în 1449 putu Ioan să se gândească, pentru a treia oară, la strângerea mănunchiului românesc pentru luptă. Ungurii respingeau pacea pe care o înfăţişase turcii, şi Iancu-vodă încheia, în toamnă, cu regele Bosniei o legătură împotriva păgânilor. Dar tot în acest an Petru Moldoveanul îşi încheia rostul, şi polonii, care nu mai erau legaţi astfel prin jurămintele faţă de dânsul, dădură drumul din Colomeia Marinkăi şi fiului ei Alexandru, căruia în Polonia i se zicea Olechno. Boierii, deprinşi să aibă asupra lor un urmaş al vechiului neam domnesc, îl primiră cu bucurie, şi cei mai de samă dintre sfetnicii lui Ilie şi lui Ştefan se găseau lângă nepotul lor, ultimul coborâtor legiuit al lui Alexandru cel Bun: la Roman în mai, la Suceava în iunie 1449. Legătura între copil şi poloni era aşa de firească, aşa de asigurată. Încât nici nu mai fu vorba de a se face noi învoieli şi jurăminte.

Dar Iancu-vodă era din nou destul de puternic pentru ca să înlăture din scaunul Moldovei o păpuşă leşească. Bogdan veni pe la dânsul, şi unul din pasurile de către Ardeal al Moldovei lăsă să treacă, în toamna aceluiaşi an 1449, o mică ceată care venea să vâneze noroc pe plaiuri. Boierii lui Alexandru strânseră puteri, pe care le trimiseră îndată împotriva năvălitorului, care tăgăduia nepotului său dreptul de a domni câtă vreme trăieşte el. Bogdan, fiu al marelui Alexandru. Cele două cete se ciocniră într-o zi rece de octombrie, la 12 ale lunii, în preajma satului Tămăşeni, lângă apa Moldovei. Bogdan se dovedi, de la această întâie încercare, un cuceritor de biruinţe. Pe câmpul de luptă rămaseră doi însemnaţi boieri, tânărul Oancea, ginerele lui Iurghici şi care fusese logofăt încă sub Ştefan, şi Costea, fiul lui Andronic, care slujise şi pe Petru-vodă.

Alexandru, primind vestea cea rea, rămase totuşi în ţară. În zadar intră Bogdan la învoială cu starostele Cameniţei şi al întregii Podolii, stăpânul malului leşesc al Nistrului, făgăduindu-i un dar de „zloţi turceşti”, adecă galbeni de aur, poate veneţieni, de vin obişnuit, de vin dulce, zis de Malvasia, care se aducea cu cheltuieli şi greutăţi mari din Grecia îndepărtată, de stofe rare, camocate, coftirii, ce veneau din Răsărit, dacă el îl va îmbuna cu craiul, făcând prin sfaturile şi măsurile sale să nu-l mai supere „Alexandru, fiul lui Iliaş, nici doamna, mama lui, nici boierii, nici slugile lui” (2 decembrie). - Plăpândul Olechno rămase ocrotitul regelui, şi un mic ajutor polon, venit pe la Crăciun, îi dădu măcar cetăţile de sus: Hotinul, în care cetate era pârcălab un bătrân şi inimos boier cu numele de Costea, care luptase şi pentru fratele cel mare, Roman Neamţul şi Suceava.

Bogdan se întoarse înapoi în Roman. De aici făcu jurământ de supunere fiiască şi frăţească faţă de guvernatorul unguresc, pe care-l va ajuta şi cu oastea, primind în schimb, la nevoie, ca de la un părinte şi frate, ajutor din partea lui. Alt domn nu va căuta, şi ei doi, făcătorul şi făptura, vor avea aceiaşi prieteni şi aceiaşi duşmani. Cu toată sprijinirea lui Alexandru de poloni, el izbutise să câştige pe cei mai mulţi dintre boieri, care erau mai bucuroşi să aibă în fruntea lor un om isprăvit ca dânsul.

Credinţa lor avură prilej aceştia s-o dovedească în curând. Încă din martie 1450, polonii se găteau de o nouă intrare în Moldova, şi regele, care voia să trimită în ajutorul lui Alexandrel pe nobilii din Rusia megieşită, le dădea asigurare că nu se va cere de obicei o asemenea neplăcută slujbă de la dânşii, care apucaseră a fi iertaţi de greutăţile şi oboselile unui război cu moldovenii şireţi şi îndărătnici. În iunie se puseră în mişcare, mergând însă încetinel, boiereşte şi leşeşte, ostaşii, mândrii ostaşi călări, pedestraşii cu gloata şi tunurile greoaie, având în fruntea lor pe palatinul din Lemberg, castelanul de Sandomir şi castelanul-căpitan al Podoliei. De Sân-Petru corturile se întinsese lângă Cameniţa, pe câmpia înflorită sub care scânteiau apele de oţel ale Nistrului. Atâta oaste polonă nu ameninţase niciodată Moldova.

Dar ostaşi ca aceştia nu se grăbesc spre câmpuri de luptă primejdioase, unde nu se poate culege prada. Sărăcia noastră nu ispitea pe puternicii şi bogaţii poloni, pe oamenii de rând care-şi vindeau pe bani priceperea războinică şi vitejia. Ei cerură să mai fie o dată încredinţaţi că nu vor mai fi trimişi peste apa Nistrului, să li se dea plata ca oricărui lefegiu, cinci mărci de argint de fiecare suliţă, şi să fie chizeşi pentru răspunderea acestor bani regele însuşi, ducele Mazoviei şi, la nevoie, castelanii şi palatinul. Când li se învoi şi aceasta, luntrile duseră pe războinicii cu simbrie sigură spre pământul Moldovei, care aştepta, tăcut şi ameninţător, cele ce erau să se întâmple.

Costea, epitropul lui Alexandru, boierii ceilalţi din moştenirea lui Ilie-vodă, oameni din satele lor erau călăuzii străinului. În toiul verii, sub arşiţa crudă, drumeţii duşmani înaintau încet, cu pază, înfioraţi înaintea necunoscutului ce-i pândea în zările de foc. Satele erau moarte şi buciumele tăcuse pe dealuri. Polonii şi sprijinitorii români ai lui Alexandrel trecură şi Prutul şi se înfundară apoi în ţinutul de dealuri învălmăşite ale Vasluiului, în marginea codrilor stăpâni, care acopereau culmile şi mâncau cea mai mare parte din văile înguste. Oastea străbătu până la Lipovăţ, astăzi un sat mai măricel, lângă care pe la 1870 codrul stăpânea încă peste o mie trei sute de pogoane. Aici se zăriră duşmanii; ei socotiră numărul năvălitorilor şi se pierdură iarăşi pe dealuri, unde începu pretutindeni munca răzbunătoare a tăierii trunchiurilor.

Polonii vor fi lipsiţi de apă şi de hrană, căci moldovenii obişnuiau să lase oaspeţilor ce veneau la dânşii cu armele în mâni un drum de dărâmături şi cenuşă, de fântâni astupate şi otrăvite. Nobilii ce abia se hotărâseră a trece Prutul nu voiau să-i apuce toamna în pustietăţile pline de curse ale Moldovei, şi septembrie venise acum cu toanele sale. Smeriţi, sosiră atunci, ca trimişi de Dumnezeu, boieri de la Bogdan, care fusese privit până acum ca o căpetenie de hoţi şi el însuşi un hoţ de domnie. Stăpânul lor cerea numai să i se lase ţara în samă, până ce moştenitorul legiuit va împlini măcar cincisprezece ani; până atunci el va plăti, pentru ţinerea lui Alexandru-vodă şi pentru a se cunoaşte că Moldova e închinată Poloniei, un bir, care ni se pare uimitor de ridicat şi care se va fi părut leşilor straşnic de ispititor: 70.000 de galbeni turceşti. Se putea ajunge astfel la o învoială, cu toate că porunca regelui era să se aşeze copilul în scaunul părintelui şi bunicului său.

După 7 zile de dezbateri, amândouă părţile se înţeleseră, cu toate stăruinţele bătrânului Costea, care ştia ce soartă aşteaptă pe tovarăşii săi de tabără. Noaptea de 5 septembrie se petrecu în siguranţa păcii, cu mâncare, băutură şi veselie. În mijlocul petrecerii, însă, veni logofătul, scriitorul lui Bogdan, care trădase pentru a destăinui polonilor ce straşnică primejdie-i ameninţă. Un sfat de război se ţinu în pripă, şi Costea plecă în întuneric cu lucrurile, carele şi micul domn, care era îndeosebi ameninţat. El putu să treacă pădurea, prin frunzişul negru al căreia fâşiiau însă săgeţi ţintite de mâni nevăzute, împuţinând numărul drumeţilor, ce se strecurau cu inima scăzută. Polonii nu îndrăzniră să ia acelaşi drum: ei ştiau bine, de la Costea, care-i scăpă astfel de la o moarte grozavă şi ruşinoasă, că pădurea întreagă, tăiată, stă să se dărâme asupra lor.

Ei porniră abia în zori, ocolind desişul. Cât drum se întindea de la Crasna, sătişorul lângă o râpă la care ajunseră, şi zidurile apărătoare ale Cameniţei, unde se putea trece în voie cerând lefi mai mari de la craiul! Mulţi vor fi avut aceste gânduri, când, la ridicarea ceţii de deasupra văii adâncite, se văzu venind, în tropotul mărunt al cailor de ţară, voievodul, lângă care se strângeau gloatele cu ciomege, coase şi furci. Polonii se temeau numai de pădurea moldovenilor, unde înălbise atâtea oase de cavaleri în războaiele vechi pe care ei le pierduseră. De stolul boierilor, curtenilor şi vitejilor, de mulţimea zgomotoasă a ţăranilor ce se îndemnau ca la o vânătoare de fiare, primejdioase, dar dulce, ei nu se temură. Pedeştrii lor se împărţiră în opt cete, iar călărimea se strânse la un loc, pentru asalt. Boierii primiră ciocnirea, la care răspunseră, apoi, dându-se în lături, făcură loc ţăranilor.

Atunci începu frământarea hotărâtoare. „Oastea craiului”, scrie cu durere un povestitor polon de pe acea vreme, Dlugosz, „pierdu mulţi ostaşi”. Pe rând cei trei căpitani pieriră din fruntea ei, trei vestiţi viteji ai Poloniei, şi rândurile se clătinau sub lovituri; din înălţimea arborilor bătrâni săgeţile se avântau lacome asupra mulţimii obosite, care ştia că duşmanul învins în această ţară nu se mai întoarce acasă. Dar Costea îşi scăpă prietenii. El aduse români împotriva românilor. Aruncătorii săgeţilor fură vânaţi de pe ramuri cu alte săgeţi. În ura lor veche, boierii se încleştară cu boierii. Văzând că data aceasta, cursa n-a oprit prada. Bogdan se făcu nevăzut cu aceeaşi repeziciune cu care se ivise odată cu zorile. Umbrele serii îl înghiţiră, şi Costea, setos de lupte noi, se înfunda şi el în întuneric, pe drumul ce ducea către Bârlad. Polonii rămaseră singuri, împuţinaţi, obosiţi, având în faţa lor pădurile negre, din care se înălţau gemete de mustrare în noaptea răcoroasă de septembrie. Ei plecară a doua zi, fără biruinţă, fără pradă, fără pace.

Încă de la începutul anului se întâlneşte lângă Bogdan fiul său Ştefan, numit astfel după unchiul lui, Alexandru cel Bun, mai degrabă decât după Ştefan-vodă cel tânăr, care orbise pe fratele său. Peste şase ani acest fiu de voievod era în stare să înceapă război fără epitrop, să biruiască şi să întemeieze ţara. Deci în 1450 el îşi învăţa meşteşugul de viteaz; el îşi destindea aripile la vederea largului avânt de biruinţă al tatălui său. Bogdan nu va fi lăsat pe singurul său fiu între zidurile de cetate care adăposteau pe femei, pe prunci şi pe bolnavi, căci pentru lupte nu erau bătrâni pe acea vreme. Îl va fi luat cu dânsul, ca să-l aibă sub ochi, ca să-i deprindă braţul şi să-i oţelească sufletul. Poate şi la Tămăşani încă, el văzuse fugind înaintea steagului său şiragurile duşmane; la Crasna el va fi călărit pe deal, în lumina roşie a zorilor, spre văile albe de neguri, şi pieptul lui va fi sorbit cu sete înviorătorul văzduh al dimineţii reci, străbătută de un vânt prevestitor al morţii. Şi inima lui va fi bătut mai repede de bucuria chiotelor de triumf ce-i răsunau împrejur, acoperind plângerile învinşilor căzuţi pe pajişte, roşie de frunzele moarte şi de sângele viu.

În curând el văzu cum ţara întreagă se supunea părintelui său. Alexandru era poate în Hotin, poate peste Nistru, sărmană jucărie a împrejurărilor grozave. Încă înainte de a se măsura cu polonii, la 2 iulie, din Suceava, Bogdan întărise legăturile sale cu Iancu-vodă, făgăduindu-i şi aceea că nu va urmări dobândirea înapoi a Chiliei, cum încercase fratele său Petru. Guvernatorul prăda în Siberia, mai sigur decât oricând de norocul lui şi de puterile regatului. În Rusia, lăsată fără pază, pe când cavalerii de acolo rătăceau prin Moldova după duşmanul nevăzut, se lăsase stolul de lăcuste nesăţioase al tătarilor, cărora Bogdan le va fi dat poate de ştire că pe malul stâng al Nistrului stăpânii nu sunt acasă. Bogdan trimise cete din oamenii săi ca să vadă dacă nu se poate prinde Marinka şi puişorul de domn de sub aripile ei.

Aceasta ceru iarăşi ajutorul nepotului ei, regele. Deocamdată i se dădură daruri şi făgăduiala că ea va fi bine păzită de căpitanul de Lemberg. Apoi, din adunarea nobililor Poloniei, regele însuşi, ai cărui soli fuseseră rău primiţi de Bogdan, se îndreptă spre Rusia. Dar trei castelani singuri plecară spre hotare. Bogdan îi întâmpină la Cameniţa cu cereri de pace, şi polonii erau gata să scadă birul la 50.000 de galbeni. Învoiala se dezbătea încă în această cetate, când se înfăţişă în tabăra polonilor un om, necunoscut până atunci tuturora, care arăta un drum nou, mai bun decât orice pace pentru acei ce erau jigniţi de stăpânirea lui Bogdan. Fugarul se chema Aron, un călugăr poate; el se dădea drept cel din urmă din fiii lui Alexandru cel Bun, dintre care el va fi scos pe Bogdan ca neadevărat. El cerea o ceată de ostaşi, ca să înlăture prin omor pe domnul din Suceava. Fireşte, nu pentru dânsul, care s-ar fi mulţumit cu o răsplată în bani sau în dregătorii, cu venituri în vreun colţ de ţară, ci pentru Alexandru, voievodul legiuit al Moldovei.

Reusenii sunt un sat lângă Suceava, unde astăzi se află o biserică de piatră, ridicată de Ştefan cel Mare, pentru pomenirea tatălui său, ucis prin trădare. Acolo-şi avea moşia o rudă a lui Bogdan, care va fi serbat o nuntă, un botez, şi chemase pe domn ca să-i cinstească petrecerea prin venirea lui. Petrecerea ţinu până noaptea târziu, în zăngănit de pahare şi în chiote de bucurie pe când străjile păzeau în noaptea de octombrie (era o vineri spre sâmbătă, 15-16 octombrie 1451). Deodată, casa fu înconjurată de un stol de o sută de călăreţi, şi Aron pătrunse în cămara unde stătea Bogdan. El puse mâna pe fratele său şi, scoţându-l din casă, făcu să i se despartă capul de trunchi, înroşind cu sângele unei îndoite fărădelegi, faţă de o rudă şi faţă de un domn, sfârşitul ospăţului de bucurie. Zorile de ziuă răsăriră asupra priveliştii ticălosului omor.

Check Also

Primele lupte ale lui Ştefan cel Mare cu polonii

Viaţa lui Ştefan cel Mare căpătă acum o întorsătură hotărâtoare. Odată cu sosirea bătrâneţilor, toate …

Moştenirea lui Ştefan cel Mare

Moştenitorii lui Ştefan cel Mare risipiră una câte una scumpele pietre din coroana pe care-o …

Panegiricul lui Ştefan cel Mare

În a doua jumătate a veacului al XVIII-lea duhul sfânt al iubirii pentru trecutul mare …

Moartea lui Ştefan cel Mare

Ştefan cel Mare era bolnav pe această vreme de boala pe care i-o dăduseră ostenelile …

Aprecieri şi comentarii despre Ştefan cel Mare

„Domnise aproape cincizeci de ani, o jumătate de veac. Venise tânăr… ca să tragă zid …