Bocet

Bocetul este o specie folclorică constând dintr-un cântec de jale care însoţeşte ritualul înmormântării. Este interpretat de femei, care sunt, de regulă, rude apropiate ale răposatului. Iniţial, pare să fi fost o incantaţie împotriva contagiunii morţii.

Originea bocetului românesc trebuie corelată cu neniae-le romane, cu care prezintă evidente asemănări. Acestea erau cântece funerare, acompaniate la fluier (tibia) sau trâmbiţă (tuba) - aşa cum se mai obişnuieşte în Ţara Haţegului, în ţinutul Neamţ şi în Bucovina - prin care bocitoarele romane invocau mila zeiţei Nenia, de îndată ce bolnavul intra în agonie.

După vârsta şi starea civilă a persoanei decedate, bocetul poate fi: de mamă, de tată, de soţie, de soţ, de frate, de soră, de flăcău, de fată mare, de copil, de moş. În funcţie de context, se intonează la înmormântări şi pomeniri, iar locul performării poate fi în casă, pe drum, la poarta cimitirului, la groapă etc. Acestea sunt bocete propriu-zise.

Pe lângă ele, însă, în zona sud-vestică a ţării (Oltenia subcarpatică, Banat şi Hunedoara), ritualul înmormântării cuprinde şi unele cântece funerare, cum ar fi: Ziorile, Cântecul mare, Cântecul bradului, Cântecul de leruit etc., toate amintind străvechile obiceiuri şi credinţe care le-au dat naştere. Puternic ritualizate, cântecele funerare se impun prin arhaicitate şi prin valoarea artistică deosebită.

Departe de bocetul propriu-zis rămân versurile la morţi, întâlnite în mai multe sate din jumătatea de nord a Moldovei, precum şi în majoritatea zonelor transilvănene. Create şi răspândite de slujitorii bisericii, aceste versuri funebre nu sunt încă asimilate de mediul folcloric. În ce priveşte structura, bocetul românesc are o serie de trăsături comune cu cântecele funebre ce răsună, în manieră asemănătoare, la înmormântările grecilor, albanezilor, sârbilor şi bulgarilor.

Jelirea mortului, plină de o vibrantă compătimire, dă bocetului un caracter ritual de incantaţie solemnă. El păstrează o formă echilibrată, în care durerea se converteşte în melancolie reculeasă. Aproape în fiecare bocet, principalele momente se succed într-un triptic tragic: desprinderea mortului de o lume, integrarea sa în altă lume şi restabilirea legăturii cu lumea din care a plecat.

Integritatea formală a bocetului este asigurată de motivele care îl alcătuiesc. Acestea prezintă un anumit grad de stereotipie, ceea ce îngăduie folosirea lor în funcţie de împrejurări, întotdeauna, moartea tinerilor surprinde dureros, ca un sacrificiu inutil. Funeraliile tinerilor necăsătoriţi imită obiceiurile de nuntă, făcând astfel ca recuzita destinată unui eveniment fericit să-şi schimbe menirea: „Batista de vornicel / Legată-i la prăpurel, / Batistuţa cea de mire / Legată-i la năsălie”.

Exprimarea metaforică intensifică dramatismul „nunţii-înmormântare”, deconspirând neconcordanţa dintre aparenţă şi realitate. Tonul este solemn, iar imaginile folosite sugerează perfect tragismul momentului. Specie complexă, care surprinde viaţa ori moartea în multiple ipostaze, bocetul include uneori secvenţe ce apar şi în alte creaţii folclorice, circulaţia făcându-se nu numai de la acestea spre bocet, ci şi în sens invers. Prin şlefuire îndelungată, multe metafore au căpătat valoare de simboluri.

Asemenea descântecului, bocetul prezintă de multe ori un limbaj aproape cifrat, în care simbolurile, convertite în imagini plastice, amintesc de credinţe arhaice. Înrâurirea bocetului se resimte şi în literatura cultă. Poeţi ca George Coşbuc, Ion Pillat (Bocetul), Vasile Voiculescu (Patru brazi) şi Adrian Maniu (Înmormântarea feciorului de domn) preiau din bocet nu numai concepţia filosofică populară asupra morţii, ci şi elemente stilistice şi compoziţionale specifice. Bocetul este cultivat şi astăzi, viabilitatea acestei specii datorându-se prezenţei ei în ceremonialul înmormântării.

Check Also

Baladă

Balada este o specie a epicii folclorice, în versuri. Termenul a fost introdus de Vasile …